ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 697/2017

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, la data de 13.11.2012, sub număr de dosar x/2012, reclamanții A. și B., în calitate de reprezentanți legali ai fiicei minore C., în vârsta de 4 ani, au solicitat instanței în numele și pentru aceasta, în contradictoriu cu pârâtul D., ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: obligarea pârâtului D. la daune materiale în valoare de 29.220 RON, reprezentând c/val cheltuielilor cu transportul pentru efectuarea tratamentului medical (9.900 RON) și costul tratamentului psihologic (19.320 RON) ca urmare a mușcăturii aplicată de câinele pârâtului minorei C. și la plata de daune morale, având următoarele componente: 20.000 euro, reprezentând despăgubirea aferentă corectării prejudiciului de imagine adus prin mutilarea minorei C., prin efectuarea unei intervenții de chirurgie plastică și reparatorie ce se va realiza asupra minorei, conform recomandărilor medicale, într-o clinică din străinătate, la un interval de 1-2 ani de la mușcătura și 300.000 euro, reprezentând despăgubirea datorată de pârât minorei C., pentru faptul că din cauza iresponsabilității pârâtului, imaginea minorei este prejudiciată pe viață, aceasta rămânând mutilată și traumatizată psihic și fiind expusă reacției de respingere a semenilor săi. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1375, 1377, 1381 - 1392 din Noul C. civ., referitoare la repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale.

Pârâtul D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La termenul de judecată din data de 14.02.2013, instanța a respins excepția insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, pusă în discuția părților la termenul de judecată din 04.02.2013.

La data de 16.04.2013, pârâtul a formulat cerere de recuzare a judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, cerere respinsă prin încheierea de ședință din data de 22.04.2013.

La aceeași dată, pârâtul a formulat și cerere de îndreptare a erorilor și omisiunilor existente în încheierea de ședință din data de 14.02.2013, cerere care a fost admisă în parte prin încheierea din data de 23.05.2013 .

La termenul de judecată din data de 22.05.2013, instanța a încuviințat probele cu înscrisuri, inclusiv de natura medicală, solicitate de ambele părți, a dispus emiterea de adrese către Spitalul de Pediatrie Ploiești și Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Grigore Alexandrescu, în care reclamanta minoră a fost internată, pentru a înainta întreaga documentație de natură medicală cu privire la internarea minorei. S-a încuviințat pentru reclamanți proba cu interogatoriul pârâtului, precum și probatoriul testimonial solicitat de ambele părți, respectiv ascultarea a doi martori, martorul propus de reclamanți, E. și martorul F., propus de pârât. S-a pus în vedere apărătorului pârâtului să precizeze obiectivele expertizei medicale specialitate pediatrie-chirurgie, pentru a se aprecia utilitatea și pertinența probei de natură medicală, ce a fost prorogată pentru încuviințare după ce se vor verifica obiectivele propuse de parte în sarcina expertului și s-a respins proba cu expertiza tehnică solicitată de pârât în vederea stabilirii posibilității de producere a incidentului din data de 28.03.2013.

La data de 22.11.2013, pârâtul a depus la dosarul cauzei cerere de chemare în garanție a numiților A., B. și E., solicitând ca în cazul în care cererea de chemare în judecata va fi admisă, în tot sau în parte, să fie obligați chemații în garanție să-l despăgubească cu suma de 29.220 RON, în cazul admiterii capătului întâi al cererii de chemare în judecată, respectiv cu orice alte sume ce va fi obligat să le achite către reclamanta C., prin reprezentanți legali, ca urmare a admiterii cererii de chemare în judecată.

La termenul de judecată din data de 10.12.2013, instanța a pus în discuția părților necesitatea disjungerii cererii de chemare în garanție față de susținerile formulate de reclamanți la termenul de judecată anterior, în sensul că nu sunt de acord ca această cerere de chemare în garanție, care a fost depusă peste termenul prevăzut de art. 61 C. proc. civ. să fie judecată împreună cu cererea principală și după ascultarea părților, în temeiul dispozițiilor art. 61 și 63 alin. (2) C. proc. civ., a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție și formarea unui nou dosar, ce va fi soluționat de același complet de judecată.

La același termen de judecată, instanța a respins proba cu expertiza în specialitatea pediatrie - chirurgie, solicitată a fi efectuată de Serviciul Medical Județean, având în vedere atât dispozițiile Legii nr. 459/2001 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, prin care se dă în competența acestor servicii efectuarea de expertize la solicitarea organelor judiciare, numai în cauze privind infracțiuni și în alte situații care nu au legătură cu obiectul cauzei, cât și faptul că obiectivele expertizei medicale, așa cum au fost menționate prin cererea aflată dosar, nu sunt necesare soluționării cauzei, având în vedere că toate aspectele ce se solicită a fi dovedite prin această expertiză pot fi dovedite cu înscrisurile medicale depuse la dosar, precum și cu celelalte acte depuse în cauză.

Prin sentința civilă nr. 316 la 28 ianuarie 2014, Tribunalul Prahova a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât să plătească reclamanților sumele de 9.900 RON, reprezentând cheltuieli de transport, 70 RON reprezentând c/val tratament psihologic pentru minora C., 100.000 euro daune morale și 620 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii, prima instanță a reținut, în esență, că, potrivit probelor administrate în cauză, la data de 28.03.2012 s-a produs un incident, în cursul căruia minora C. a fost mușcată de față de câinele de talie mare aflat în curtea pârâtului D., de la adresa din Ploiești, Bd. x, incident care s-a produs în timp ce minora în vârstă de 4 ani (la acel moment) trecea, însoțită de bonă, pe trotuarul din fața imobilului sus-menționat.

În ceea ce privește modalitatea în care s-a produs acest incident, instanța a retinut depoziția martorei E., bona fetiței, care a arătat că în momentul în care treceau prin fața porții pârâtului, câinele a lătrat și apoi a scos capul printre barele de metal ale gardului și a mușcat-o pe fetiță de obraz.

În ceea ce privește situația de fapt, instanța a înlăturat apărările pârâtului, în sensul că minora ar fi provocat câinele și că acesta nici nu ar fi avut posibilitatea să scoată capul printre barele orizontale de la gardul imobilului proprietatea pârâtului, având în vedere atât fotografiile depuse la dosar, depoziția martorei E., cât și recunoașterea la interogatoriu a pârâtului, care a arătat că ulterior incidentului, a mai sudat două bare orizontale suplimentare la gard, modificare vizibilă și în planșele foto.

În ceea ce privește relatarea martorei F., menajera pârâtului, care se afla în imobil la data producerii incidentului, instanța a înlăturat-o ca fiind vădit nesinceră, apreciind că martora a încercat să distorsioneze adevărul și să ascundă fapte care erau, oricum, dovedite cu acte.

Tribunalul a reamintit că potrivit art. 1375 din Noul C. civ.." proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa". Prin urmare, a notat prima instanță, răspunderea pe temeiul art. 1375 din Noul C. civ. revine persoanei care, la data cauzării prejudiciului, deținea paza juridică a animalului, presupunând prerogativa de control si de supraveghere exercitată asupra animalului.

În ceea ce privește cerințele reparării prejudiciului, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 1381 și urm. din Noul C. civ., potrivit cărora orice prejudiciu dă dreptul la reparație, care se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

De asemenea, au fost reținute și dispozițiile art. 1349 alin. (3) din Noul C. civ., conform cărora:

"în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori de animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului".

S-a constatat că se solicită despăgubiri atât pentru acoperirea unui prejudiciu patrimonial ce poate fi evaluat bănește în mod direct, cât și pentru un prejudiciu nepatrimonial sau moral, ca urmare a suferinței de ordin afectiv sau provocate de durerile fizice.

Art. 1391 Noul C. civ., a arătat prima instanță, reglementează expres repararea prejudiciului nepatrimonial, stabilind în alin. (1) faptul că "în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială."

Totodată, art. 1385 alin. (2) Noul C. civ. dispune că:

"se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică". Cu toate acestea, a motivat tribunalul, nu este supus reparațiunii prejudiciul eventual, adică cel care nu este sigur sub aspectul existenței și al determinării întinderii sale.

S-a arătat că dreptul la despăgubire pentru prejudiciul patrimonial atunci când s-a produs o vătămare a sănătății sau a integrității corporale este menit să acopere toate cheltuielile efectuate de victimă pentru restabilirea stării sale de sănătate, iar prejudiciul nepatrimonial sau moral tinde la repararea tuturor suferințelor de ordin fizic, estetic, de ordin afectiv sau cauzate de atingerea adusă onoarei sau demnității, urmând ca în acest ultim caz, judecătorul să aprecieze în funcție de probe și de circumstanțele concrete ale cauzei, deoarece legiuitorul nu a fixat niște limite sau criterii orientative, care să permită cuantificarea în bani a acestui tip de prejudiciu.

În stabilirea întinderii prejudiciului, tribunalul a arătat că a avut în vedere înscrisurile medicale depuse la dosar, din care rezultă modul în care a fost afectată sănătatea minorei.

S-a constatat că împrejurarea relatată de reclamanți și confirmată de martora E., în sensul că minora a beneficiat și de consiliere psihologică rezultă și din înscrisurile depuse de reclamanți.

De asemenea, faptul că minora a rămas cu o cicatrice vizibilă pe față și care îi produce în mod evident un prejudiciu de ordin estetic permanent, a stabilit tribunalul, rezultă și din înscrisurile medicale depuse la dosar, inclusiv la solicitarea instanței.

Prin urmare, s-a reținut că reclamanții au făcut dovada existenței prejudiciului, faptul că prejudiciul respectiv a fost cauzat de animalul care se afla în paza juridică a pârâtului, context în care tribunalul a constatat că sunt îndeplinite cerințele art. 1375 din noul C. civ. pentru angajarea răspunderii pârâtului care deținea atât paza juridică, cât și paza materială a animalului, nefiind contestate aceste aspecte.

În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate, prima instanță a stabilit că au fost dovedite atât cu înscrisuri, cât și cu martora audiată la solicitarea reclamanților, E., cheltuielile de transport efectuate de reclamanți și necesare deplasării minorei la București, unde i s-au aplicat mai multe tratamente periodice, inclusiv intervenția chirurgicală necesară.

În consecință, instanța de fond a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 9.900 RON, reprezentând cheltuieli de transport, conform facturii fiscale nr. x/18.05.2012 și a chitanței nr. 109/18.05.2012 în valoare de 3900 RON, precum și a facturii fiscale nr. x/11.10.2012 și a chitanței nr. 148/11.10.2012, în valoare de 6000 RON (cu desfășurătoarele aferente), înscrisuri aflate la dosar.

Cu privire la cheltuielile ce reprezintă contravaloarea tratamentului psihologic, tribunalul l-a obligat pe pârât doar la plata sumei de 70 RON, reprezentând c/val tratament psihologic pentru minora C., conform contractului de prestări servicii nr. x/02.05.2012, încheiat cu Cabinet individual de psihologie G., pentru suma de 70 RON/consultație, din actele aflate la dosar rezultând că la acest cabinet s-a făcut o singură evaluare.

În ceea ce privește daunele morale solicitate, referitor la suma de 20.000 de euro, reprezentând costul unei operații, despre care se susține că ar fi necesară minorei pentru repararea prejudiciului estetic, tribunalul a apreciat că nu sunt criterii de determinare exactă a costurilor unei asemenea operații, acesta fiind un prejudiciu viitor, ce urmează a fi recuperat în măsura în care intervenția chirurgicală se va produce în mod efectiv.

La stabilirea întinderii prejudiciului, s-a arătat, în esență, că au fost avute în vedere și traumele fizice și psihice ocazionate minorei de internare, de operație și de toate manevrele și tratamentele medicale la care a fost supusă, un aspect relevant în acest sens fiind și acela că stresul și suferința minorei au afectat-o și pe mama acesteia, într-o asemenea măsură, încât aceasta a pierdut o sarcina la foarte scurt timp după incident, aspect relatat de martora E. și dovedit și cu certificatul medical depus la dosar.

Tot în contextul gravității suferințelor, au fost reținute și modificările prejudiciabile moral, concretizate în infirmitatea permanentă ce a fost produsă fetiței (având în vedere că buza acesteia a fost afectată definitiv pe o suprafață importantă), aceasta rămânând cu sechele de ordin estetic ce-i alterează aspectul fizic, ceea ce o poate împiedica să ducă o viață normal, specifică sexului și vârstei sale.

Așa fiind, prima instanță a apreciat că este îndreptățită cererea reclamanților de acordare a unei despăgubiri sub forma unei sume globale, ca echivalent al suferinței și al prejudiciului ireversibil cauzat minorei și reținând și principiul interesului superior al minorului, ce trebuie să prevaleze în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, inclusiv în cauzele soluționate de instanțele judecătorești, așa cum este prevăzut de Legea nr. 272/2004 republicată, l-a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 100.000 de euro reprezentând daune morale, sumă suficientă și rezonabilă pentru repararea prejudiciului adus copilului C..

Împotriva sentinței, pârâtul D. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1724/4 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a fost admis, a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 316/28 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în sensul că a fost obligat pârâtul D. la plata, către reclamanții B. și A., a sumei de 3000 euro, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotâră astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că apelul este fondat sub aspectul motivului patru de apel, însă numai în ceea ce privește critica prin care s-a susținut că instanța de fond a stabilit în mod greșit cuantumul daunelor morale acordate minorei.

S-a arătat că despăgubirile reprezentând daune morale trebuie să fie rezonabile, iar aprecierea și cuantificarea acestora justă și echitabilă, corespunzătoare prejudiciului moral și real produs victimei, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să le primească, dar nici să nu fie derizorii.

Reținând și concluziile raportului medico-legal efectuat în faza procesuală a apelului de către SML Prahova, instanța de apel, cu referire la noțiunea de prejudiciu estetic, a precizat că aceasta cuprinde suma vătămărilor și leziunilor prin care se aduce atingere armoniei fizice sau înfățișării unei persoane, referindu-se, în concret, la mutilările, desfigurările ori cicatricele cauzate persoanei, la urmările dezagreabile pe care acestea le au sau le pot avea asupra posibilităților persoanei de afirmare deplină în viață, precum și la suferințele psihice pe care o asemenea situație le poate determina.

S-a reținut că, în speță, din lucrările de specialitate efectuate în apel și analizate anterior, reiese că prejudiciul estetic suferit de minoră este unul moderat, constând în cicatricea ce afectează buza superioară a acesteia, neputându-se discuta despre existența unei mutilări permanente (aspect menționat expres în pct. 6 al concluziilor formulate de SML Prahova) sau de o desfigurare, concluzie ce este confirmată și de fotografiile judiciare aflate pe DVD-ul înaintat de SML Prahova . De asemenea, în avizul emis de Comisia de Avizare și Control din cadrul INML București la data de 15.06.2015 s-a confirmat expres că sechela nu este asimilabilă noțiunii de prejudiciu estetic grav și permanent.

În raport de aceste probe, s-a apreciat că în cauză nu se poate discuta, astfel cum a reținut judecătorul fondului, că existența acestor cicatrici ar putea să o împiedice pe minoră să ducă o viață normală, specifică sexului și vârstei sale.

Totodată, s-a apreciat ca fiind deosebit de important faptul că aceste leziuni traumatice nu s-au soldat cu pierdere de simț sau organ, nu au pus în pericol viața minorei și au produs, conform aceluiași raport de expertiză medico-legală, un prejudiciu funcțional nazo-labial minor.

În acest context, s-a arătat că nu se poate discuta, în cauză, nici despre o "infirmitate permanentă" ce ar fi fost produsă copilului, astfel cum a motivat tribunalul, în condițiile în care infirmitatea presupune pierderea unui organ sau a funcției acestuia, ipoteză care în speță nu se regăsește.

Curtea a înlăturat și criteriul avut în vedere de prima instanță la acordarea sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale, referitor la pierderea unei sarcini de către mama minorei, întrucât prin cererea de chemare în judecată, acordarea daunelor morale a fost solicitată pentru prejudiciul suferit de către minoră, deci nicidecum de către mama acesteia.

În considerarea tuturor acestor aspecte, Curtea de Apel Ploiești a apreciat că în raport de vârsta minorei la data producerii incidentului (4 ani), de concluziile raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză, care a atestat existența unui prejudiciu estetic moderat și a unui prejudiciu funcțional minor, de durata spitalizării minorei (6 zile, în intervalul 29.03.2012 - 3.04.2012 în cadrul Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii Grigore Alexandrescu), de trauma psihică produsă minorei prin acest incident, atestată de evaluarea psihologică aflată la dosar fond, dosar apel) despăgubirea ce se impune a fi acordată minorei, cu titlu de daune morale, este de 3000 euro.

S-a reținut că suma acordată de către tribunal cu acest titlu, în cuantum de 100.000 euro, a fost determinată în condițiile unui material probatoriu insuficient, concretizat de absența probelor de specialitate, în măsură să stabilească prejudiciul estetic și funcțional real suferit de către minoră, ceea ce a determinat reținerea unor consecințe nereale ale prejudiciului.

De asemenea, instanța de fond a avut în vedere la determinarea cuantumului daunelor morale și aspecte lipsite de legătură de cauzalitate cu prejudiciul moral suportat de către minoră și dedus judecății prin acțiune și anume cele privind afectarea mamei minorei, ca urmare a pierderii unei sarcini.

În acest context, instanța de apel a mai arătat că despăgubirea astfel stabilită de către prima instanță, în cuantum de 100.000 euro, nu poate fi considerată o despăgubire justă, rațională și echitabilă, care să fie în măsură că asigure o compensație suficientă, dar nu exagerată, a prejudiciului moral suferit.

În raport de circumstanțele concrete ale speței, de prejudiciul moral real și efectiv produs victimei, evitându-se, totodată, să se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă acordarea daunelor morale, suma de 3.000 euro, stabilită de către instanța de apel, s-a reținut că reprezintă o despăgubire echitabilă, în măsură să asigure o justă și integrală reparație a prejudiciului moral suferit de minoră.

Împotriva deciziei instanței de apel, au declarat recurs, atât reclamanții A. și B., cât și pârâtul D., iar prin decizia nr. 824 din 6 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul D. și a admis recursul declarat de reclamanții A. și B., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Recursul pârâtului D. a fost analizat cu prioritate, întrucât viza îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale și a fost respins ca nefondat, reținându-se, în esență, că suntb aplicabile dispozițiile din material răspunderii civile delictuale, iar instanța de apel a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor art. 1380 N. C. civ. care într-adevăr reglementează cazurile de exoneratoare de răspundere, dar și condițiile înlăturării răspunderii delictuale pentru fapta animalului.

Recursul reclamanților a fost apreciat ca fiind fondat, reținându-se, în esență, că neluând în considerare toate aspectele prejudiciului astfel cum au fost invocate de reprezentații legali ai minorei, victimă a agresiunii animalului, instanța de apel a încălcat jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora, contextul general al victimei, încălcând totodată principiul reparării integrale a prejudiciului instituit prin art. 1385 din Noul C. civ.

Înalta Curte a concluzionat că instanța de apel nu a aplicat corect principiul instituit de jurisprudența CEDO de asigurare a unei proporționalități rezonabile între prejudiciul suferit și intensitatea și gravitatea atingerii valorilor sociale ocrotite și drept consecință nu a asigurat respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, reglementat de art. 1385 din Noul C. civ.

Întrucât instanța de apel nu a stabilit deplin toate aceste împrejurări de fapt și nu a luat în considerare toate aceste împrejurări la stabilirea prejudiciului moral, limitându-se în esență numai de prejudiciul estetic, s-a impus, prin raportare la art. 312 alin. (3) teza finala și art. 314 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Cu ocazia rejudecării, în limitele stabilite prin decizia din recurs, instanța de apel, pe baza probelor deja administrate și eventual a probelor noi propuse de părți și considerate necesare si utile soluționării cauzei, în acord cu jurisprudența națională și jurisprudența CEDO, care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, dat fiind caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, va proceda la evaluarea prejudiciului moral suferit de victimă ținând seama la stabilirea despăgubirii de principiile reparării integrale a prejudiciului și caracterului rezonabil de proporționalitate între prejudiciu și măsura valorilor lezate, pornind de la toate împrejurările ce se vor stabili în acord cu cele expuse anterior.

În rejudecare, prin decizia nr. 2765 din 19 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2012, a fost admis apelul declarat de pârâtul D., împotriva sentinței civile nr. 316/28 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanții B. și A., și, în consecință, a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 316/28 ianuarie 2014 a Tribunalului Prahova, în sensul că a fost obligat pârâtul la 13.000 euro daune morale către reclamanți, în loc de 100.000 euro. S-a menținut restul dispozițiilor sentinței. S-a luat act că apelantul-pârât va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a decide astfel, examinând, în rejudecare după casare, sentința apelată prin prisma considerentelor deciziei de casare, a motivelor de apel, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a textelor de lege incidente în cauză, instanța de apel, a reținut, în esență, că nu se impune suplimentarea probatoriului cu efectuarea unui raport de expertiză psihologică, fiind suficiente și concludente probele administrate în cele două cicluri procesuale.

S-a apreciat că prezentarea în mod repetat a minorei la doctor pentru tratamentul cicatricei atât până la momentul de față, cât și în viitor, dar și pentru evaluarea și tratarea suferințelor psihice a fost și este de natură a accentua sentimentele negative ale acesteia, de a-i crea o teamă de medici și de a o priva de o parte din bucuriile vieții obișnuite ale unui copil de vârsta ei .

Din declarația martorei E., bona fetiței, s-a reținut că, după operația suferită la Spitalul Grigore Alexandrescu, aceasta era foarte speriată, plângea din orice și nu dorea să iasă în parc. Iar când a reușit să o scoată în parc, copilul a plâns timp de două săptămâni, deoarece copiii râdeau de ea din cauza bandajului. Mai arată martora că fetița este în continuare speriată de orice fel de animale.

Pierderea unei sarcini de către mama minorei, în contextul celor mai sus-menționate, a fost reținută ca fiind de natură a o priva pe minoră de grija și afecțiunea maternă, chiar dacă pentru o perioadă scurtă, afectând-o la nivel emoțional.

În speță, la cuantificarea daunelor morale, a avut în vedere vârsta fragedă a minorei, impactul puternic al mușcăturii de câine prin prisma faptului că s-a produs la nivelul feței, sexul minorei (fiind fetiță, aceasta este mai sensibilă), suferința fizică și psihică produsă și care va continua să se producă și în viitor, dar și circumstanțele producerii incidentului (câinele se afla în curtea imobilului proprietatea pârâtului), numărul modic de zile de îngrijiri medicale și de concluziile raportului medico-legal întocmit de Serviciul Județean de Medicină Legală Prahova în sensul că leziunile traumatice nu s-au soldat cu pierdere de simț sau organ, nu au pus în pericol viața minorei și au produs un prejudiciu estetic moderat și un prejudiciu funcțional nazo-labial minor .

În legătură cu necesitatea unei operații chirurgicale ulterioare, instanța de appel a constatat în primul rând că nu se poate ține seama de costul acesteia la stabilirea daunelor morale întrucât, în eventualitatea efectuării acesteia, costul acesteia va reprezenta o daună materială.

În al doilea rând, în legătură cu suferința fizică și psihică ce va fi cauzată de o asemenea probabilă operație, în raportul medico-legal întocmit în cauză se reține că sechelele cicatriceale vor necesita tratament chirugical secundar (excizie și reconstrucția roșului buzei superioare) doar în ipoteza evoluției cicatricei spre cheloid cicatriceal hipertrofic. De asemenea, în avizul exprimat de Comisia de Avizare și Control de pe lângă INML București se menționează că aspectul sechelar al leziunilor se va modifica imprevizibil necesitând reevaluari periodice medico-legale și implicit de chirurgie plastică. După examinarea minorei, prin studiul materialului foto înaintat Comisiei, aceasta a opinat (în Avizul de la dosar apel) în sensul sechela postraumatică, neasimilabilă noțiunii de prejudiuciu estetic grav și permanent, ar putea beneficia de tratament de chirurgie plastică și reparatorie, însă această opinie trebuie confirmată printr-o examinare actuală a unui chirurg plastician. În acest sens și specialistul în estetică din cadrul Ergoclinic a indicat, în cuprinsul înscrisului eliberat în decembrie 2013, de la dosar fond, că "după pubertate sau la nevoie (dacă apare deformarea inestetică a buzei) se indică excizia cicatricei cu reconstrucția roșului buzei. În consecință, Curtea a apreciat că în cauză există la acest moment doar probabilitatea efectuării unei astfel de operații, astfel că nu se poate reține că suntem în ipoteza prevăzută de art. 1385 C. civ. în sensul reparării prejudiciului viitor, întrucât producerea lui nu este neîndoielnică.

Așa fiind, Curtea de Apel Ploiești a apreciat ca fiind întemeiat motivul de apel prin care se susține de către pârâtul D. că instanța de fond a stabilit în mod eronat întinderea prejudiciului moral suferit de minoră, neținând cont de principiul proporționalității care trebuie să existe între suma acordată cu titlu de daune morale și prejudiciul încercat, acordând o sumă de bani vădit disproporționată (100.000 euro) în raport de criteriile concrete de cuantificare a daunelor morale în prezenta cauză. Potrivit acestora, precum și jurispudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că suma de 13.000 euro este suficientă și adecvată pentru repararea prejudiciului moral suferit de copil.

În termen legal, împotriva deciziei nr. 2765 din 19 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, atât reclamanții A. și B., cât și pârâtul D. au declarat recurs.

Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții A. și B. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce admiterea apelului declarat de pârâtul D. sub aspectul obligării acestuia la plata unor daune morale în cuantum diminuat de 13.000 de euro, și menținerea ca fiind legală a hotărârii instanței de fond vizând obligarea pârâtului D. la plata unor daune morale în cuantum de 100.000 euro.

Recurenții-reclamanți critică decizia atacată, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât nu a dat eficiență principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de dispozițiile art. 1385 Noul C. civ. și nu a aplicat corect regulile de cuantificare a prejudiciului moral instituite prin practica, obligatorie, a CEDO.

După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea recursului, reclamanții apreciază, sub un prim aspect, că instanța de apel în mod greșit a considerat că operațiile de chirurgie plastică reparatorie pe care trebuie să le suporte fetița C. în viitor reprezintă un prejudiciu eventual și nu un prejudiciu viitor, la a căror reparare aceasta este îndreptățită în condițiile art. 1385 din Noul C. civ.

Concluzionând astfel, arată recurenții, Curtea de Apel Ploiești a nesocotit dezlegările de drept date de Înalta Curte în decizia de casare, care a stabilit cu putere obligatorie pentru instanța de apel că operațiile pe care le va suferi fetița în viitor sunt o certitudine și, astfel reprezintă un prejudiciu viitor pe care instanța de apel trebuia să îl ia în considerare la cuantificarea daunelor morale pe care le va acorda în speță, sens în care recurenții redau pasaje din decizia Înaltei Curți.

În plus, pe lângă faptul că a procedat nelegal calificând operațiile plastice reparatorii ca fiind un prejudiciu eventual, instanța de apel le-a calificat în mod nelegal la rejudecare ca reprezentând un prejudiciu material, deși calificarea lor a fost făcută cu putere de lucru judecat ca reprezentând un prejudiciu moral.

În acest sens, susțin recurenții-reclamanți, s-a pronunțat instanța de fond prin încheierea din 14.02.2013, iar problema de drept astfel dezlegată a intrat în puterea lucrului judecat nefiind contestată de nicio parte în apel.

Doctrina încadrează în mod clar în categoria daunelor morale și aceste daune menite să ajute persoana vătămată să se integreze pe cât posibil în viata socială, adică menite să îi restituie demnitatea vătămată.

Sub un alt aspect, recurenții apreciază instanța de apel a încălcat art. 1385 Noul C. civ., neasigurând o reparare integrală a prejudiciului, atunci când a considerat că în speță fetița a suferit doar un număr modic de ingrjiri medicale, astfel încât, valoarea morală reprezentată de dreptul la integritatea fizică și psihică a copilei a fost lezată în mod evident prin decizia recurată.

Dacă însumăm toate zilele de îngrijiri medicale dovedite prin actele de la dosarul cauzei, arată recurenții, rezultă aproximativ 9 luni de tratament la nivel fizic, fiind absolut revoltătoare aprecierea Curții de Apel Ploiești în sensul că numărul de zile de îngrijiri medicale acordate copilului este modic.

În condițiile în care Curtea de Apel Ploiești și-a fundamentat soluția din rejudecare și pe acest criteriu de cuantificare a prejudiciului moral suferit de minora C., este evident că instanța a încălcat art. 1385 Noul C. civ., întrucât nu a oferit o reparție integrală a prejudiciului.

Conchizând, recurenții susțin că la rejudecarea apelului Curtea de Apel Ploiești a neglijat, contrar practicii CEDO (cauza Tolstoy Miloslavski contra Regatului Unit) și îndrumărilor date de Înalta Curte prin decizia de casare - criteriile ce se impunea a fi avute în vedere în analiza și dimensionarea prejudiciului, respectiv: consecințele negative suferite de victimă, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimei i-a afost afectată situația familială, profesională și socială.

În opinia recurenților, instanța de apel a încălcat principiul aprecierii echitabile pe o bază rezonabilă a daunelor morale.

Așa fiind, rezultă că instanța de apel, neaplicând integral și în mod corect criteriile de apreciere a prejudiciului moral instituite de practica CEDO și impuse prin decizia de casare pronunțată de Înalta Curte, nu a stabilit în mod real și corect gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, respectiv nu a avut în vedere faptul că prin toate cele expuse mai sus s-a demonstrat că leziunile provocate de mușcătura câinelui pârâtului D. au împiedicat-o pe minoră până în prezent și vor continua să o împiedice și în viitor să ducă o viață normală, specifică sexului și vârstei sale.

Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât D. a solicitat admiterea recursului său și, în principal, casarea deciziei atacte, iar în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii atacate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul D., susține, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea art. 201 C. proc. civ. și O.G. nr. 1/2000 privind organizarea și funcționarea instituțiilor de medicină legală.

Aceasta întrucât, pentru pronunțarea hotărârii recurate, respectiv pentru a reține existența unor afecțiuni psihice ale minorei, precum și pentru a stabili suma datorată cu titlu de daune morale, instanța de apel și-a fundamentat hotărârea pe "opinia mai multor specialiști în psihiatrie/psihologie din cadrul unor institutii atât private, cât și de stat" (foaia de constatare emisă în data de 24.08.2012 de psiholog H., Evaluarea psihiatrie pediatrică întocmita la data de 17.04,2013 de medicul I. din cadrul J., Fișa de examen psihologic nr. 27/15.01.2014 întocmită de medicul din cadrul Cabinetului de Psihologie de la Spitalul de Psihiatrie Voila - Câmpina, avizul psihologic nr. 1925/22.06.2016 întocmit de psiholog clinician K.).

Menționează că a solicitat instanței administarea probei cu expertiza medico-legală în domeniul psihologie-psihiatrie, însă, deși a arătat că este necesară, cererea sa de probatorii a fost respinsă.

În opinia recurentului, hotărârea atacată este dată cu încălcarea art. 201 C. proc. civ. de la1865 care dispune în mod expres faptul că lămurirea unor împrejurări de fapt, atunci când este necesară cunoașterea părerii unor specialiști, se realizează prin numirea unuia sau a trei experți desemnați de instanță.

Mai mult, arată recurentul, în materia dedusă judecății, art. 4 din O.U.G. nr. 1/2000 dispune că "instituțiile de medicină legală sunt singurele unități sanitare care efectuează, potrivit legii, constatări, expertize, precum și alte lucrări medico-legale".

Așadar, consideră că, prin pronunțarea unei hotărâri pe baza opiniilor extrajudiciare a altor specialiști decât cei prevăzuți de textele legale mai sus menționate, instanța a încălcat aceste norme de procedură, precum și dreptul pârâtului la un proces echitabil și dreptul la apărare ce presupun inclusiv respectarea principiului contradictorialității și desemnării procedurale a specialiștilor pentru lămurirea împrejurărilor de fapt.

Apreciază că instanța de apel a încălcat astfel și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În altă ordine de idei, mai arată recurentul, potrivit deciziei de casare, instanța de apel trebuia să determine prejudiciul moral suferit de minoră.

De asemenea, dacă instanța de apel ar fi făcut aplicarea prevederilor art. 4 din O.G. nr. 1/2000 ar fi trebuit să ajungă la concluzia că, în realitate, intimații nu au făcut dovada suferințelor psihice ale minorei și nici a legăturii de cauzalitate între aceste pretinse suferințe și incidentul care a avut loc la data de 28.03.2012.

Sub un al aspect, recurentul consideră că hotărârea instanței de apel a fost data cu încălcarea dispozițiilor art. 6 pct. 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 21 alin. (3) si art. 24 din Constituție, art. 169 alin. (1) C. proc. civ., Codului deontologic al profesiei de psiholog elaborat de Colegiul Psihologilor din România și aprobat potrivit Legii nr. 213/2004 și H.G. nr. 788/2005.

În acest context, susține că probele depuse de intimați la dosar au fost emise de diverse instituții și societăți comerciale la cererea acestora, în schimbul unor sume avansate de aceștia, fără informarea prealabilă a pârâtului și fără a i se fi dat posibilitatea de a participa la elaborarea lor. Prin urmare, consideră că probele au fost administrate cu încălcarea art. 6 din CEDO, art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție și art. 169 alin. (1) C. proc. civ.

Cât privește opiniile exprimate de psihologi concretizate în actele depuse de către intimați la dosar, apreciază că toate acestea au fost emise cu încălcarea prevederilor Codului deontologic al profesiei de psiholog elaborat de Colegiul Psihologilor din România și aprobat potrivit Legii nr. 213/2604 și H.G. nr. 788/2005.

Solicită instanței de recurs să constate că repectivele probe sunt lovite de nulitate, întrucât au fost emise cu încălcarea nomelor cuprinse în Codul deontologic al profesiei de psiholog elaborat de Colegiul Psihologilor din România și aprobat potrivit Legii nr. 213/2004 și H.G. nr. 788/2005.

Totodată, recurentul apreciază că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., susținând, în esență, că aceasta nu a ținut cont de decizia de casare, lăsând nelămurită situația de fapt și pronunțând o hotărâre lipsită de suportul probator dispus de instanța supremă.

Critică decizia atacată apreciind că aceasta a fost dată cu încălcarea jurisprudenței naționale și a CEDO în materia probei și cuantificării prejudiciului moral.

Astfel, arată recurentul-pârât, contrar deciziei de casare prin care s-a dispus ca instanța de apel să aibă în vedere jurisprudența națională și a CEDO în cauze similare celei deduse judecății, precum și principiul proporționalității, instanța de apel a stabilit prejudiciul moral în absența unui material probator care să susțină existența în cauză a unui astfel de prejudiciu și fără a ține cont de reperele trasate de jurispudența în materie.

Sub un ultim aspect, apreciază că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., întrucât s-au solicitat daune morale pentru repararea unui prejudiciu viitor, iar pentru acest petit reclamanții trebuiau să dovedească și împrejurarea că minora a fost mutilată și traumatizată pe viață și, deși intimații nu au dovedit prejudiciul viitor, instanța a considerat că petitul vizând prejudiciul moral trebuie admis.

În temeiul dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ., reclamanții A. și B. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul D. prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului declarat de acesta.

De asemenea, în temeiul dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. proc. civ. pârâtul D. a formulat întâmpinare, solicitând, în esență respingerea recursului declarat de reclamanții A. și B., ca nefondat.

Înalta Curte, examinând, cu prioritate, cererea de recurs formulată de reclamanții A. și B., din perspectiva excepției nulității recursului invocată din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 302

1

alin. (1) lit. c) și la) art. 306 alin. (3) din același act normativ, constată că excepția este întemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situațiile prevăzute expres și limitativ la punctele 1 - 9.

Conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare sau modificare instituite de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea acestora într-unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speță, se constată că reclamanții A. și B. au invocat formal în susținerea recursului lor dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-9 ale textului de lege anterior menționat, astfel cum prevede art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenți rezultă cu evidență că s-au readus în discuție doar aspecte ce țin de o eventuală netemeinicie a deciziei atacate vizând nemulțumirea reclamanților cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, cu referire la nivelul trăirilor fizice și psihice cauzate minorei urmare a incidentului survenit la data de 28.03.2012, la numărul de zile de îngrijiri medicale dovedite prin actele aflate la dosarul cauzei etc., aspecte ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală, instanța de apel fiind suverană în a aprecia, în baza probatoriului administrat, în raport de circumstanțele cauzei, cuantumul acestora.

În mod formal, reclamanții A. și B. invocă și încălcarea dispozițiilor art. 1385 Noul C. civ., precum și aplicarea greșită a practicii CEDO, în condițiile în care, aceștia s-au rezumat strict la a-și exprima nemulțumirea cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, fără, însă, a arăta, în concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate.

Or, aprecierea instanței cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii și solicitarea recurenților de majorare a sumei acordată cu titlu de daune morale vizează aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate, care exced controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ la pct. 1-9 al art. 304 C. proc. civ.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile mai sus menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

În consecință, constatând că recurenții-reclamanți A. și B. nu s-au conformat obligației prevăzută de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică, care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va aplica cererii sancțiunea nulității.

Analizând, cu prioritate, cererea de recurs formulată de pârâtul D., din perspectiva excepției nulității recursului invocată din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 302

1

alin. (1) lit. c) și la) art. 306 alin. (3) din același act normativ, constată că excepția este întemeiată.

Se constată că deși pârâtul a invocat în susținerea recursului motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., acesta nu a structurat și dezvoltat motivele indicate, conform cerințelor art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., ci s-a limitat doar la a-și exprima nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a analizat situația de fapt.

Este de reținut că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Se constatată că întreaga construcție a recursului se fundamentează pe aprecierea greșită a probelor administrate, vizează modalitatea în care instanța de apel a înțeles să ordone și să interpreteze probele, în concret, critici vizând exclusiv restabilirea situației de fapt a căror analiză, excede competenței instanței de recurs.

Recurentul critică decizia recurată sub aspectul netemeiniciei, tinzând, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, or, reaprecierea probelor administrate în cauză nu mai este posibilă în această etapă procesuală, odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și a ipotezei reglementate de pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. înlăturată prin pct. 41 al Legii nr. 219/2005.

De altfel, invocarea anumitor acte normative și articole din acte normative (ex: art. 201 C. proc. civ., O.G. nr. 1/2000, art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție, art. 169 alin. (1) C. proc. civ., Codul deontologic al profesiei de psiholog, art. 315 C. proc. civ. etc.), precum și susținerile vizând încălcarea dreptului său la un proces echitabil și a dreptului la apărare au fost făcute doar cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor (concluziile raportului medico-legal, foaie de constatare emisă de psiholog, evaluări psihiatrice, fișă de examen psihologic, aviz psihologic etc), ceea ce, astfel cum s-a arătat mai sus, nu este permis în această fază procesuală.

Or, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurentul-pârât, reiterarea unor situații de fapt, trimiterile la jurisprudența în materie, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare sau de casare reglementate expres de art. 304 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

Totodată, nici simplele susținerile privind reducerea cuantumului daunelor morale nu sunt suficiente dacă nu s-au indicat încălcările de lege care pot să atragă examenul de legalitate.

În alți termeni, față de considerentele expuse, se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, motiv pentru care, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică, care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., urmează a constata, în conformitate cu dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., nulitatea cererii de recurs formulată de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 2765 din 19 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 2765 din 19 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de pârâtul D. împotriva deciziei nr. 2765 din 19 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2017.