ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1070/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1070/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra cauzei civile
de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 46 din 28 ianuarie
2014, pronunțată de Tribunalul Cluj, în Dosar nr. 9955/117/2011, s-a admis în
parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții Ț.V., prin
reprezentanți legali Ț.R.C. și Ț.M.C., Ț.R.C. și Ț.M.C., în nume propriu
împotriva pârâtului C.C.D..
A fost obligat
pârâtul să plătească reclamantului Ț.V. dobânda legală aplicată sumei de
200.000 lei stabilită prin sentința civilă nr. 738/2012 de la data rămânerii
definitive - 08 octombrie 2012 - până la plata efectivă și integrală a sumei.
A fost obligat
pârâtul să plătească reclamanților Ț.R.C. și Ț.M.C., suma de 75.000 lei cu
titlu de daune morale și la plata dobânzii legale de la data pronunțării
prezentei hotărâri și până la achitarea integrală a sumei.
Pentru a pronunța
această sentință, tribunalul a reținut că în raport de data săvârșirii faptei
ilicite, 17 ianuarie 2009, dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., sunt aplicabile
în speță, având în vedere prevederile art. 6 din Legea nr. 134/2010 privind
codul civil potrivit cărora actele și faptele juridice încheiate înainte de
intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte decât cele prevăzute
de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori
producerii lor.
Potrivit
dispozițiilor art. 998 C. civ. „Orice faptă a omului care cauzează altuia un
prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, iar
potrivit dispozițiilor art. 999 C. civ. „Omul este responsabil nu numai de
prejudiciul cauzat prin fapta sa dar si acela ce a cauzat prin neglijenta și
imprudența sa”.
Aceste dispoziții
legale consacră principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate
printr-o fapta ilicită.
Sub aspectul
analizării condițiilor răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, raport de
cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăție si prejudiciu,
instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 22 C. proc. pen., hotărârea
definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței
civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei
care a săvârșit-o și a vinovăție acesteia.
Prin sentința penală nr.
738 din 12 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria Cluj Napoca, rămasă
definitivă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 1380/R/2012 a
Curții de Apel Cluj, s-a statuat cu privire la existența faptei ilicite a
pârâtului reținându-se că acesta, la data de 17 ianuarie 2009, în jurul orei
21.00, fiind posesorul unui câine rasa R. din neglijență a permis câinelui să
iasă din perimetrul său în spațiu public, iar apoi nu a luat măsurile necesare
pentru a împiedica atacul asupra părții vătămate Ț.V., conducând spre mușcarea
părții vătămate de cap, cu consecința producerii de leziuni care i-au pus în
primejdie viața și pentru care partea vătămată a necesitat un număr de 70-80 de
zile de îngrijiri medicale.
Prin aceiași hotărâre
s-a statuat cu autoritate de lucru judecat și cu privire la vinovăție, altă
condiție pentru angajarea răspunderii delictuale, reținându-se că inculpatul a
prevăzut rezultatul faptei sale, dar nu a acceptat rezultatul producerii
acestuia. Astfel în calitate de deținător al unui câine despre care știa că
este considerat periculos odată ieșit fără lesă și botniță pe poarta care nu
era închisă, a prevăzut că ar putea ataca o persoană, mai ales în condițiile în
care nu era obișnuit să interacționeze cu alte persoane și nu primise un dresaj
profesionist.
De asemenea s-a
reținut că fapta ilicită a inculpatului constă în supravegherea defectuoasă a
câinelui pe care îl avea în grijă, ceea ce a avut drept consecință mușcarea
părții vătămate și, prin aceasta, s-a produs un prejudiciu tuturor părților
civile.
Instanța a constatat
că fapta ilicită a pârâtului a fost generatoare de prejudicii față de mai multe
persoane, în primul rând a provocat prejudicii în mod direct victimei, minorul Ț.V.,
în cadrul procesului penal fiind soluționată acțiunea civilă formulată de
acesta în sensul că a fost obligat pârâtul să îi plătească suma de 200.000 lei
cu titlu de daune morale.
Totodată, instanța a
reținut că prin fapta ilicită a pârâtului, constând în supravegherea
defectuoasă a câinelui pe care îl deținea în proprietatea sa și care se afla în
paza lui juridică, prin mușcarea minorului T.V., copilul reclamanților, a
provocat prejudicii și reclamanților din prezenta cauză, astfel cum rezultă din
actele și probele de la dosar.
Instanța a reținut că
nașterea unui prejudiciu în patrimoniul reclamanților a avut loc încă de la
momentul în care copilul acestora a fost atacat de câinele pârâtului, trauma
psihică pe care aceștia au încercat-o în momentul în care deși asigurați de
către pârât că nu mușcă câinele, acesta l-a doborât la pământ pe copil,
reclamanții fiind cei care au trebuit să îndepărteze câinele.
De asemenea, potrivit
raportului de expertiza medico - legală din 8 din 19 ianuarie 2009 întocmit de I.M.L.
Cluj-Napoca leziunile minorului Ț.V., care s-au putut produce prin mușcătura
necesită 70-80 zile îngrijiri medicale, dacă nu survin complicații, leziunile
punând în primejdie viața victimei.
Din declarațiile
martorilor audiați a rezultat că starea minorului era de o gravitate extremă,
șansele de supraviețuire ale acestuia erau minime, până să ajungă la clinică,
copilul a pierdut substanța cerebrală, iar în timpul operației a pierdut mult
sânge și a avut probleme cu tensiunea, părinții minorului au suferit un șoc
traumatic determinat de incident, mai precis de șansele de doar 30% de
supraviețuire date de medici după operație.
Concluzionând,
instanța a reținut că din întreg ansamblu probatoriu administrat rezultă că în
patrimoniul reclamanților s-a produs un prejudiciu moral, în perioada pre si
post operatorie determinat de trauma psihică din momentul mușcăturii, șansele
minime de viață date minorului anterior si ulterior intervenției chirurgicale,
temerile legate de refacerea completă a minorului ulterioare momentului
externării, necesitatea aplicării unor metode educaționale diferite celor
aplicate in mod obișnuit (program la grădiniță, corectarea comportamentului
irascibil, a temerii de câini), ceea ce a impus schimbarea atitudinii părinților
și a creat în plan emoțional frustrări, respectiv teama permanentă de
declanșare a unor crize de epilepsie.
Toate aceste
împrejurări asociate cu suferința reclamanților trăită în perioada de
spitalizare și de recuperare, schimbarea modului lor de viață și al copilului
pe o perioadă de timp determinată și, totodată, nedeterminată în condițiile în
care minorul are un corp străin - atașată o plăcuță de titaniu - precum și
starea de neputință și de frustrare pe care ar avea-o orice părinte generată de
imposibilitatea de a-i reda copilului lor modul de viață și starea de sănătate
anterioară accidentului, conduc la concluzia că prin fapta ilicită a pârâtului
în patrimoniul lor s-a creat un prejudiciu moral.
În ceea ce privește
cuantificarea prejudiciului, având în vedere gravitatea vătămării provocate
copilului reclamanților, durata procesului de recuperare ce a determinat
schimbări în modul lor de viață, faptul că aceștia au fost privați de o viață
normală și a implicat o suferință psihică accentuată, instanța a apreciat că
pentru acoperirea acestuia este echitabil si rezonabil totodată, că pârâtul să
fie obligat la plata sumei de 75.000 lei cu titlu de daune morale, în favoarea
reclamanților, pentru prejudiciul moral suferit, până la data introducerii acțiunii
- 23 noiembrie 2011.
În ceea ce privește
cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata către reclamantul Ț.V. a
dobânzii legale aplicată sumei de 200.000 lei stabilită prin sentința civilă nr.
738/2012 de la data rămânerii definitive - 08 octombrie 2012 - până la plata
efectivă și integrală a sumei, cererea a fost apreciată, ca fiind întemeiată.
În ceea ce privește
hotărârile judecătorești depuse ca practică judiciară la dosar și la care
pârâtul a făcut referire prin notele de ședință, instanța a reținut că nu pot
constitui un element pe care să îl aibă în vedere întrucât gravitatea și
urmările celor două mușcături de câine sunt substanțial diferite, atât în ceea
ce privește urmările imediate cât și cele pe termen lung.
Ținând seama de considerentele
de fapt si de drept mai sus arătate, instanța a admis în parte acțiunea.
Împotriva sentinței a
declarat recurs pârâtul C.C.D., solicitând admiterea recursului, modificarea în
parte a hotărârii atacate în sensul diminuării sumei acordate cu titlu de daune
morale în favoarea intimaților Ț.R.C. și Ț.M.C., cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată
din 11 iunie 2014 instanța, în temeiul art. 282
1
coroborat cu art. 282
C. proc. civ., a încuviințat cererea pârâtului și a recalificat calea de atac
din recurs în apel.
În urma acestei
recalificări, la același termen de judecată, reclamanții au depus cerere de
aderare la apelul pârâtului.
Prin aderarea la
apelul declarat în cauză de pârât, formulat în termen de reclamanții Ț.R.C. și Ț.M.C.,
aceștia au solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii în totalitate a
acțiunii.
În motivarea cererii
de aderare la apel, reclamanții au expus pe larg starea de fapt de la data
producerii accidentului a cărui victimă a fost copilul Ț.V.
Prin întâmpinarea formulată,
reclamanții au solicitat respingerea apelului pârâtului, reiterând în
conținutul întâmpinării motivele conținute în cererea de aderare la apelul
pârâtului.
Pârâtul prin
întâmpinarea formulată a solicitat respingerea cererii de aderare la apel, arătând,
în esență, că prin aderarea la apel, reclamanții nu au adus nicio critică de
nelegalitate a sentinței, limitându-se la descrierea incidentului produs la
data de 17 ianuarie 2009 cu subiectivism.
Curtea de Apel Cluj, secția
I civilă, prin Decizia nr. 1236 din 17 decembrie 2014 a respins cererea de
repunere pe rol formulată de pârât, a respins, ca nefondat, apelul declarat de
pârâtul Cenan Constantin, a respins cererea de aderare la apelul pârâtului
formulată de reclamanți.
Curtea de apel, având
în vedere că atât apelul pârâtului, cât și cererea de aderare la apelul acestuia
formulată de reclamanți vizează același aspect - cuantumul daunelor morale a
analizat ambele căi de atac împreună.
Instanța de apel a
reținut că daunele morale pretinse de reclamanți prin acțiunea înregistrată la
23 noiembrie 2011 reprezintă echivalentul suferinței psihice la care aceștia,
în calitate de părinți ai victimei au fost supuși, începând cu data de 17
ianuarie 2009.
Raportat la
gravitatea leziunilor produse în urma mușcăturii victimei minore, la concluzia
raportului de expertiză medico-legală conform căreia leziunile cranio-cerebrale
au pus în primejdie viața victimei, coroborate cu vârsta fragedă a copilului,
Curtea, la fel ca și prima instanță, a apreciat că reclamanții, în calitate de părinți,
au trăit cel puțin în prima perioadă de timp după intervenția chirurgicală o
reală temere că există posibilitatea ca minorul să nu supraviețuiască.
Curtea a evaluat
prejudiciul moral ținând cont de jurisprudența în materia daunelor morale
pentru prejudiciile nepatrimoniale cauzate prin accidente de autovehicule, de
criteriile vizând relațiile de stare civilă, de rudenie și căsătorie, sau
personale dintre cel prejudiciat și victimă, ca și durata și
intensitatea acestora sunt determinante, la care se adaugă gravitatea sau
urmările accidentului.
Izvorul acordării
daunelor morale reclamanților îl constituie prejudiciul cauzat personalității
lor afective, accidentul a cărui victimă a fost copilul reclamanților lezând
relația de familie.
Curtea a apreciat, în
raport de circumstanțele producerii faptei, a vârstei victimei, a vătămărilor
suferite de aceasta, a intervențiilor chirurgicale și a privațiunilor
consecutive suferite de reclamanți, victime indirecte, părinții copilului Ț.V.
Prejudiciul suferit de aceștia trebuie reparat de către persoana culpabilă,
sens în care, s-a dispus și prin Rezoluția Comitetului de Miniștri al
Consiliului Europei nr. 75 adoptată la 14 martie 1965 în materia prejudiciului
corporal care statuează expres că în caz de supraviețuire a victimei directe ,,tatăl,
mama (…), care pe temeiul unei atingeri a integrității fizice a acesteia,
suportă suferințe psihice, pot să obțină reparația acestui prejudiciu în
prezența unor suferințe cu caracter excepțional.”
Instanța de apel a
avut în vedere și criteriul jurisprudenței europeane în materia daunelor
morale.
Raportat la sumele
acordate cu titlu de daune morale de instanța europeană pentru încălcarea
dispozițiilor art. 2, 5 și 8 din Convenție, precum și la toate circumstanțele cauzei
pendinte - starea de fapt, probațiunea administrată, criteriile de evaluare a
prejudiciului moral stabilite de doctrină - Curtea a apreciat că suma de 75.000
lei acordată de prima instanță cu titlu de daune morale reclamanților, în
calitate de părinți ai copilului Ț.V., care la data de 17 ianuarie 2009 a fost victima
unui accident produs prin mușcarea sa de câinele aflat în proprietatea
pârâtului, este rezonabilă și echitabilă, susceptibilă să acopere integral
prejudiciul moral încercat de reclamanți, fiind însă în același timp stabilită
într-un cuantum care nu devine nelegitim sau spoliator față de pârâtul obligat
la plata acesteia.
Decizia instanței de
apel a fost atacată cu recurs de pârât care a invocat ca temei de drept
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâtul a făcut un
istoric al litigiului și a arătat că instanța de apel a soluționat cauza fără a
intra în cercetarea fondului.
I. A susținut că i-a
fost încălcat dreptul la apărare, la egalitate de arme, fiind respinse cererile
de administrare a unor probe esențiale pentru soluționarea judicioasă a cauzei
motiv de recurs prevăzut de art. 312 alin. (3) C. proc. civ. - cu încălcarea
prevederilor art. 129 alin. (5), art. 167 și 201 C. proc. civ.
Instanța era ținută
să analizeze veridicitatea susținerilor intimaților privitoare la consecințele
traumatice suferite atât de ei, dar mai ales de fiul lor, întrucât starea
acestuia este de fapt sursa generatoare a prejudiciilor morale suferite de
aceștia. Părinții minorului au exagerat voit consecințele incidentului produs
la data de 17 ianuarie 2009, atât cu privire la vătămările suferite de minor,
cât si cele suferite de ei personal.
În virtutea rolului
activ consacrat de dispozițiile art. 167 C. proc. civ. instanța de fond trebuia
să administreze probe pentru stabilirea diagnosticului real stabilit ca efect
al mușcăturii, al gravității reale, a măsurilor medicale efective, a prognozei
pentru o astfel de intervenție chirurgicală și a temerilor generate real de
aceste diagnostice.
În scopul obținerii
unei sume cât mai mari cu titlu de despăgubiri reclamanții au susținut
chestiuni de ordin medical care ar fi afectat minorul atât la momentul
intervenției chirurgicale, cât și ulterior.
Critică faptul că
aceste împrejurări s-au reținut în contextul respingerii cererii în probațiune
de efectuare a unei expertize medico-legale a minorului, chestiunile medicale
putând fi tranșate numai de specialiști în neurochirurgie.
Actele medicale
reținute de instanța de apel nu confirmă susținerile reclamanților, neputând
face dovada unui fapt negativ,
cu atât mai mult cu cât
este
vorba de chestiuni de specialitate.
Minorul nu a fost
niciodată expertizat
nici
măcar în dosarul penal, iar valoarea probatorie a certificatului medical - nu
este absolută, dimpotrivă, atestă o simplă constatare efectuată de un medic legist
că minorul are o plagă ce poate data din data de 17 ianuarie 2009 și că plaga
poate consta în mușcături de câine.
Numai un raport de
expertiză medico-legală efectuat de medici neurologi putea confirma, sau putea
infirma diagnosticul
și
măsurile medicale aplicate de medicii neurologi ulterior incidentului.
Considerentul
esențial avut în vedere de motivare, temerea că minorul s-ar putea să nu supraviețuiască,
sursa principală generatoare de temeri a reclamanților, nu este atestată
medical.
În mod nelegal
instanța a respins cererea de audiere a medicilor care au efectuat intervenția,
singurii în măsură să confirme faptul că ar fi dat părinților un diagnostic
care să le determine starea de îngrijorare și nesiguranță.
Instanța de apel nu a
luat în considerare contradicțiile vădite între actele medicale și declarațiile
de martor, martorul neputând aprecia asupra posibilităților de recuperare ori
alte măsuri necesare. Dacă afirmațiile martorului sunt adevărate, înseamnă că
copilul nu era „în comă"- stare neatestată medical, și care din nou putea
fi confirmată doar de specialiști.
Recurentul susține că
a solicitat proba cu expertiza medicală pentru a dovedi faptul că hemipareza a
fost generată cert de un edem, iar o dată cu retragerea acestuia această stare
a dispărut, copilul fiind recuperat complet la introducerea acțiunii. Recuperarea
totală a minorului la nivelul anului 2011 nu trebuia confirmată de un raport
medico-legal, chiar dacă implicit lipsa actelor medicale ulterioare anului o
afirmă. Biletul de externare din spital eliberat de Clinica de Neurologie Pediatrică
la data de 23 martie 2009, la două luni după incident, în care se face
mențiunea recuperării în proporție de 75% la membrul superior și 50% la membrul
inferior, menționează că tulburarea este în principal determinată de lipsa de
tonus muscular - nu de tulburări neurologice, stări de irascibilitate. Foaia de
observație din 02 martie 2009 pe baza căreia biletul de externare a fost
eliberat nu a fost depusă la dosarul cauzei, iar instanța a refuzat emiterea
unei adrese în acest sens.
După incident s-a mai
efectuat o singură investigație C.T. în 2010 - al cărui diagnostic atestă
refacerea completă a minorului, fără sechele motorii.
Instanța de apel,
deși a respins de asemenea cererea de efectuare a unui raport de evaluare
psihologică a minorului, a reținut că reclamanții au adoptat o atitudine de
natură să corecteze comportamentul irascibil post traumatic al copilului în
ciuda inexistenței unui act medical atestat de un specialist care să confirme
acest comportament. Instanța se raportează la o consemnare a unui medic la
momentul imediat intervenției chirurgicale ce nu atestă permanentizarea unui
astfel de comportament, ori chiar indicii că acesta ar fi persistat o perioadă.
Instanța de apel s-a
pronunțat fără administrarea probelor de care atârnă efectiv o soluție
judicioasă, și drept urmare fără să cerceteze fondul pricinii, lăsând deschisă
posibilitatea intimaților de a formula pretenții ulterior datei de 23 noiembrie
2011, reclamanții în mod voit nerecunoscând vindecarea și recuperarea completă
a minorului.
Reclamanții au
adoptat o strategie extrem de eficace, prezentând incidentul de o manieră ce
induce empatia instanțelor, care uman se asociază cu povestea prezentată, dar
realitatea este alta, și trebuie analizată obiectiv.
Scopul cercetării
judecătorești trebuie să aibă ca principal obiectiv stabilirea adevărului, iar
în măsura în care acesta este dovedit urmează aplicarea de măsuri proporționale
cu cele constatate.
II. Decizia nr. 1236/A/2014
a Curții de Apel Cluj este nelegală prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., instanța dând o interpretare eronată dispozițiilor 998-999 C. civ.
în ceea ce privește cuantificarea daunelor morale acordate.
Prin hotărârea primei
instanțe s-au acordat daune morale reclamanților având în vedere gravitatea
vătămării provocate copilului reclamanților, durata procesului de recuperare ce
a determinat schimbări în modul lor de viață, faptul că aceștia au fost privați
de o viață normală și a implicat o suferință psihică accentuată pentru toată
durata de la producerea incidentului 17 ianuarie 2009 -23 noiembrie 2011.
În opoziție, hotărârea
instanței de apel restrânge perioada pentru care apreciază întemeiate
pretențiile reclamanților la cea de început - de la momentul incidentului 17
ianuarie 2009 și până la momentul vindecării copilului.
Instanța a înlăturat
criteriul reținut de instanța de fond privitor la „șansele minime de viață”
date copilului la momentul intervenției chirurgicale - nici unul din actele
medicale depuse în probațiune nefăcând mențiune despre un prognostic.
Criteriile inițial
avute în vedere de tribunal privitoare la schimbarea modului de viață al
reclamanților și necesitatea aplicării unor metode educaționale diferite au
fost menținute doar sub aspectul corectării comportamentului irascibil al
minorului. S-a înlăturat de asemenea elementul referitor la teama permanentă de
declanșare a unor crize epileptice, actele medicale nefăcând nici o dovadă în
acest sens, aspect, de altfel, recunoscut în apel de reclamanți.
Cu privire la
vătămările fizice suferite de minor la dosarul cauzei sunt doar actele medicale
aferente dosarului penal, în concret cele aferente primei intervenții chirurgicale
din data de 18 ianuarie 2009 și spitalizarea post operatorie de 8 zile aferentă
acesteia și 11 zile de spitalizare la Spitalul pentru copii pentru recuperarea ulterioară.
Reclamanții cu greu
au depus și restul actelor medicale emise ulterior incidentului, din care
rezultă că de fapt, după perioada post operatorie de 8 zile, a urmat perioada
de recuperare, care, conform actelor medicale s-a finalizat la 23 martie 2009, iar
conform fișei medicului de familie-minorul nu a mai fost internat ori supus
vreunui alte proceduri medicale până în prezent.
Cum instanța a
respins administrarea probei cu expertiza medico-legală, cu încălcarea
corelativă a dispozițiilor 201 C. proc. civ., aceasta fiind singura probă
obiectivă în măsură să confirme diagnosticele, intervențiile și tratamentele, argumentațiile
privind aspectele medicale reținute prin decizie exced dispozițiilor art. 129 alin.
(5) C. proc. civ.
Astfel, n
u există la dosar un
înscris medical care să consemneze substituirea osului cranian cu plăcuța de
titan; medicii care au efectuat intervenția nu au fost audiați; este nedovedit că
minorul a pierdut substanță din creier; nu s-a dovedit nici o schelă motorie
ori psihologică, creierul minorului nu a fost afectat de mușcătură; intervenția
chirurgicală nu a fost una invazivă, fapt ce rezultă din actele medicale
depuse; copilul s-a recuperat complet fizic încă din anul 2010, fapt confirmat
de lipsa actelor medicale, și de mențiunile fișei medicului de familie.
Reclamanții au
recunoscut la interogatoriu că în prezent familia are o viață normală: un nou
membru al familiei, o casă mai mare, un câine, iar copilul este încadrat la o
școală normală. Dacă copilul ar avea un comportament irascibil, ori afectat de
fobii în vreun fel - lăsând la o parte necesitatea confirmării ei de către un
psiholog - nici nu s-ar putea pune problema existenței unui câine în casă.
Raportat la toate
cele mai sus expuse apare ca evident că pe de o parte instanța de apel a
apreciat că perioada pentru care se datorează daune este mai redusă, că nu
subzistă aceleași criterii de cuantificare a daunelor morale, însă face o
greșită aplicare a normelor privind răspunderea delictuală și menține cuantumul
daunelor acordate.
Instanța de apel a
reținut în defavoarea recurentului faptul că nu a fost în măsură să indice un
cuantum precis al daunelor pe care este dispus să le plătească pentru
prejudiciul creat, dar nici în prezent nu este clar diagnosticul pe care
minorul l-a avut și gravitatea vătămării pe care acesta a suferit-o, cu atât
mai puțin care este perioada de recuperare de care acesta a avut nevoie pentru
a-și reveni. Acesta este principalul motiv pentru care a solicitat un raport de
expertiză medico-legală, întrucât pârâții inițial au cerut sume exorbitante,
iar pe măsura trecerii timpului, aproape toate susținerile lor s-au dovedit a
fi neadevărate.
A arătat că își
menține poziția de a fi de acord cu plata de despăgubiri în favoarea
reclamanților, dar aceste sume de bani ce pot fi acordate cu titlu de daune
morale trebuie să aibă efecte compensatorii, neputând constitui amenzi excesive
pentru autorii daunelor si nici venituri nejustificate, instituția răspunderii
civile delictuale neputându-se transforma într-un izvor al îmbogățirii fără
just temei - principiu pe care instanța trebuie să îl aibă în vedere.
Instanța a apreciat
în mod eronat și în ceea ce privește modalitatea de comparare a sumei acordate
prin raportare la jurisprudența europeană, simpla analiză a marjei de apreciere
a daunelor morale este lipsită de relevanță în acest context.
Chiar dacă ar fi fost
să se raporteze la aceste sume, făcând o comparație între daunele acordate
reclamanților pentru suferința determinată indirect fapta ilicită, intervenția
chirurgicală și recuperarea copilului - consemnată medical la 2 luni de zile - suma
de17.000 euro apare semnificativ mai mare în comparație cu suma de 10.000 euro
acordată în cauza nr. 2, 1285/03 B contra României pentru internări abuzive
repetate în instituții psihiatrice și instituționalizarea copiilor săi minori,
ori 6.000 euro pentru un malpraxis ce a determinat infertilitatea permanentă a
victimei, cauza nr. 8759/05 cauza Csoma, 5.000 euro cauza Ostace contra
României pentru imposibilitatea recunoașterii în justiție a împrejurării că nu
este tatăl lui H.A.
Susține că
infracțiunea reținută în sarcina sa are ca latură subiectivă culpa cu neprevedere
- câinele său a produs incidentul, iar pentru astfel de infracțiuni cuantumul
daunelor morale acordate de instanțe este semnificativ mai mic, așa cum rezultă
din jurisprudență depusă la dosarul cauzei.
Prin întâmpinarea
formulată, intimații-reclamanți au invocat excepția nulității cererii de recurs
în temeiul art. 306 raportat la art. 304 C. proc. civ., întrucât memoriul de
recurs se referă la aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii.
Au susținut că recurentul repune în discuție modul de interpretare al probelor
și își exprimă nemulțumirea cu privire la modul în care au fost administrate
mijloacele de probă, natura acestora și valoarea juridică ce le-a fost
acordată. Deși a indicat formal art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul nu a indicat
care dintre cele două ipoteze ale textului este incidentă, în realitate aducând
critici tot pe situația de fapt, astfel cum a fost stabilită și care nu mai
poate fi cenzurată în recurs. Recurentul critică și considerațiile instanței de
apel cu privire la jurisprudența europeană, făcând abstracție de faptul că
situația din speță este mult mai gravă decât cazurile ce au făcut obiectul
jurisprudenței europene. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca
nefondat.
Analizând
posibilitatea încadrării criticilor formulate în prevederile art. 304 C. proc.
civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului având în vedere următoarele
considerente:
Potrivit art. 302 alin.
(1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,
motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar
potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greșită a motivelor de
recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă
încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304. Per a contrario,
dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul
din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc.
civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.
În speță, recurentul,
în dezvoltarea motivelor de recurs, nu formulează critici de nelegalitate care
să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de modificare ori casare dintre
cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea
controlului judiciar în recurs și, ca atare, nu pot face obiect de analiză în această
cale extraordinară de atac.
Deși recurentul își
fundamentează recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile
formulate de aceasta nu se încadrează în acest caz de modificare, partea
neprecizând în ce constă interpretarea și aplicarea greșită a legii de către
instanța de apel.
Astfel, în prima
parte a memoriului de recurs, recurentul reclamă faptul că instanța de apel nu
a intrat în cercetarea fondului și i-a nesocotit dreptul la apărare, încălcând
principiul egalității armelor prin aceea că a respins unele dintre probele
solicitate, pe care le-a apreciat ca fiind neutile cauzei. A susținut că
respingerea probei cu expertiză medico-legală, a evaluării psihologice a
minorului și a celei testimoniale, respectiv audierea medicilor chirurgi, a
condus la o eronată configurare a situației de fapt pe aspectul daunelor
suferite de părinții minorului vătămat.
Respingerea unor
probe ca neutile cauzei, pe care o reclamă în fapt recurentul, este o chestiune
ce ține strict de aprecierea probelor, vizând așadar temeinicia hotărârii, iar
nu legalitatea ei și, de aceea, instanța de recurs nu poate analiza criticile
referitoare la acest aspect, întrucât nu se încadrează în niciun caz de
nelegalitate reglementat expres și limitativ prevăzut de art. 304 C. proc. civ.,
ca motive de recurs.
Pe de altă parte, susținerile
referitoare la consecințele faptei prejudiciabile au fost avute în vedere de
către instanța de apel la stabilirea cuantumului daunelor morale, iar evaluarea
cuantumului daunelor morale reprezintă prin excelență o chestiune de apreciere,
o chestiune de fapt, care este atributul exclusiv al instanțelor de fond.
În calea de atac a
recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi
exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neputând
repune în discuție și reanaliza probele administrate, cum urmărește în
realitate recurentul.
II. Critica privind reevaluarea
cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre motivele de
casare prevăzute limitativ în art. 304 C. proc. civ., deoarece chestiunea
aprecierii cuantumului daunelor nu reprezintă un aspect care vizează
legalitatea, ci temeinicia hotărârii, neputând face obiect al cenzurii
instanței de recurs.
Referirile la probele
neîncuviințate și neadministrate (expertiză, proba testimonială) exced cadrului
procesual al recursului, care limitează controlul judiciar la verificarea
legalității din perspectiva motivelor de recurs prevăzute limitativ de art. 304
C. proc. civ. și nu permite reaprecierea probelor.
Recurentul invocă
formal încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ. întrucât el nu contestă
existența elementelor răspunderii civile delictuale pe care aceste dispoziții
legale le reglementează, ci cuantificarea daunelor morale acordate.
Or, instanța de apel
a apreciat cuantumul din daunelor în raport de fiecare dintre elementele
relevante în justificarea prejudiciului moral, prin evaluarea tuturor
criteriilor jurisprudențiale în materie, raportat la situația de fapt din
speță. Aplicarea acestor criterii legale și ponderea pe care instanțele de fond
au dat-o fiecăruia dintre ele în aprecierea globală a prejudiciului moral,
toate raportate la jurisprudența C.E.D.O., reprezintă însă elemente de temeinicie
a deciziei recurate ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs.
Prin urmare, Înalta
Curte reține că susținerile recurentului prezentate nu pot face obiectul controlului
judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte ce pun în
discuție temeinicia hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate
înscrise strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ.
Așa fiind, cum
recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc.
civ., iar criticile formulate de recurent nu se circumscriu acestui cadru
legal, Înalta Curte va constata nulitatea recursului conform art. 302
1
alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 306 alin. 3 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul
declarat de pârâtul C.C.D. împotriva Deciziei nr. 1236/A din 17 decembrie 2014
a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 23 aprilie 2015.