ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1070/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 46 din 28 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul Cluj, în Dosar nr. 9955/117/2011, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții Ț.V., prin reprezentanți legali Ț.R.C. și Ț.M.C., Ț.R.C. și Ț.M.C., în nume propriu împotriva pârâtului C.C.D.. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului Ț.V. dobânda legală aplicată sumei de 200.000 lei stabilită prin sentința civilă nr. 738/2012 de la data rămânerii definitive - 08 octombrie 2012 - până la plata efectivă și integrală a sumei. A fost obligat pârâtul să plătească reclamanților Ț.R.C. și Ț.M.C., suma de 75.000 lei cu titlu de daune morale și la plata dobânzii legale de la data pronunțării prezentei hotărâri și până la achitarea integrală a sumei.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că în raport de data săvârșirii faptei ilicite, 17 ianuarie 2009, dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., sunt aplicabile în speță, având în vedere prevederile art. 6 din Legea nr. 134/2010 privind codul civil potrivit cărora actele și faptele juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. Potrivit dispozițiilor art. 998 C. civ. „Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, iar potrivit dispozițiilor art. 999 C. civ. „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa dar si acela ce a cauzat prin neglijenta și imprudența sa”.

Aceste dispoziții legale consacră principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o fapta ilicită. Sub aspectul analizării condițiilor răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăție si prejudiciu, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăție acesteia.

Prin sentința penală nr. 738 din 12 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria Cluj Napoca, rămasă definitivă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 1380/R/2012 a Curții de Apel Cluj, s-a statuat cu privire la existența faptei ilicite a pârâtului reținându-se că acesta, la data de 17 ianuarie 2009, în jurul orei 21.00, fiind posesorul unui câine rasa R. din neglijență a permis câinelui să iasă din perimetrul său în spațiu public, iar apoi nu a luat măsurile necesare pentru a împiedica atacul asupra părții vătămate Ț.V., conducând spre mușcarea părții vătămate de cap, cu consecința producerii de leziuni care i-au pus în primejdie viața și pentru care partea vătămată a necesitat un număr de 70-80 de zile de îngrijiri medicale.

Prin aceiași hotărâre s-a statuat cu autoritate de lucru judecat și cu privire la vinovăție, altă condiție pentru angajarea răspunderii delictuale, reținându-se că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale, dar nu a acceptat rezultatul producerii acestuia. Astfel în calitate de deținător al unui câine despre care știa că este considerat periculos odată ieșit fără lesă și botniță pe poarta care nu era închisă, a prevăzut că ar putea ataca o persoană, mai ales în condițiile în care nu era obișnuit să interacționeze cu alte persoane și nu primise un dresaj profesionist. De asemenea s-a reținut că fapta ilicită a inculpatului constă în supravegherea defectuoasă a câinelui pe care îl avea în grijă, ceea ce a avut drept consecință mușcarea părții vătămate și, prin aceasta, s-a produs un prejudiciu tuturor părților civile.

Instanța a constatat că fapta ilicită a pârâtului a fost generatoare de prejudicii față de mai multe persoane, în primul rând a provocat prejudicii în mod direct victimei, minorul Ț.V., în cadrul procesului penal fiind soluționată acțiunea civilă formulată de acesta în sensul că a fost obligat pârâtul să îi plătească suma de 200.000 lei cu titlu de daune morale. Totodată, instanța a reținut că prin fapta ilicită a pârâtului, constând în supravegherea defectuoasă a câinelui pe care îl deținea în proprietatea sa și care se afla în paza lui juridică, prin mușcarea minorului T.V., copilul reclamanților, a provocat prejudicii și reclamanților din prezenta cauză, astfel cum rezultă din actele și probele de la dosar.

Instanța a reținut că nașterea unui prejudiciu în patrimoniul reclamanților a avut loc încă de la momentul în care copilul acestora a fost atacat de câinele pârâtului, trauma psihică pe care aceștia au încercat-o în momentul în care deși asigurați de către pârât că nu mușcă câinele, acesta l-a doborât la pământ pe copil, reclamanții fiind cei care au trebuit să îndepărteze câinele. De asemenea, potrivit raportului de expertiza medico - legală din 8 din 19 ianuarie 2009 întocmit de I.M.L. Cluj-Napoca leziunile minorului Ț.V., care s-au putut produce prin mușcătura necesită 70-80 zile îngrijiri medicale, dacă nu survin complicații, leziunile punând în primejdie viața victimei.

Din declarațiile martorilor audiați a rezultat că starea minorului era de o gravitate extremă, șansele de supraviețuire ale acestuia erau minime, până să ajungă la clinică, copilul a pierdut substanța cerebrală, iar în timpul operației a pierdut mult sânge și a avut probleme cu tensiunea, părinții minorului au suferit un șoc traumatic determinat de incident, mai precis de șansele de doar 30% de supraviețuire date de medici după operație.

Concluzionând, instanța a reținut că din întreg ansamblu probatoriu administrat rezultă că în patrimoniul reclamanților s-a produs un prejudiciu moral, în perioada pre si post operatorie determinat de trauma psihică din momentul mușcăturii, șansele minime de viață date minorului anterior si ulterior intervenției chirurgicale, temerile legate de refacerea completă a minorului ulterioare momentului externării, necesitatea aplicării unor metode educaționale diferite celor aplicate in mod obișnuit (program la grădiniță, corectarea comportamentului irascibil, a temerii de câini), ceea ce a impus schimbarea atitudinii părinților și a creat în plan emoțional frustrări, respectiv teama permanentă de declanșare a unor crize de epilepsie.

Toate aceste împrejurări asociate cu suferința reclamanților trăită în perioada de spitalizare și de recuperare, schimbarea modului lor de viață și al copilului pe o perioadă de timp determinată și, totodată, nedeterminată în condițiile în care minorul are un corp străin - atașată o plăcuță de titaniu - precum și starea de neputință și de frustrare pe care ar avea-o orice părinte generată de imposibilitatea de a-i reda copilului lor modul de viață și starea de sănătate anterioară accidentului, conduc la concluzia că prin fapta ilicită a pârâtului în patrimoniul lor s-a creat un prejudiciu moral.

În ceea ce privește cuantificarea prejudiciului, având în vedere gravitatea vătămării provocate copilului reclamanților, durata procesului de recuperare ce a determinat schimbări în modul lor de viață, faptul că aceștia au fost privați de o viață normală și a implicat o suferință psihică accentuată, instanța a apreciat că pentru acoperirea acestuia este echitabil si rezonabil totodată, că pârâtul să fie obligat la plata sumei de 75.000 lei cu titlu de daune morale, în favoarea reclamanților, pentru prejudiciul moral suferit, până la data introducerii acțiunii - 23 noiembrie 2011. În ceea ce privește cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata către reclamantul Ț.V. a dobânzii legale aplicată sumei de 200.000 lei stabilită prin sentința civilă nr. 738/2012 de la data rămânerii definitive - 08 octombrie 2012 - până la plata efectivă și integrală a sumei, cererea a fost apreciată, ca fiind întemeiată.

În ceea ce privește hotărârile judecătorești depuse ca practică judiciară la dosar și la care pârâtul a făcut referire prin notele de ședință, instanța a reținut că nu pot constitui un element pe care să îl aibă în vedere întrucât gravitatea și urmările celor două mușcături de câine sunt substanțial diferite, atât în ceea ce privește urmările imediate cât și cele pe termen lung. Ținând seama de considerentele de fapt si de drept mai sus arătate, instanța a admis în parte acțiunea. Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul C.C.D., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul diminuării sumei acordate cu titlu de daune morale în favoarea intimaților Ț.R.C.

și Ț.M.C., cu cheltuieli de judecată. La termenul de judecată din 11 iunie 2014 instanța, în temeiul art. 282 1 coroborat cu art. 282 C. proc. civ., a încuviințat cererea pârâtului și a recalificat calea de atac din recurs în apel. În urma acestei recalificări, la același termen de judecată, reclamanții au depus cerere de aderare la apelul pârâtului. Prin aderarea la apelul declarat în cauză de pârât, formulat în termen de reclamanții Ț.R.C. și Ț.M.C., aceștia au solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii în totalitate a acțiunii. În motivarea cererii de aderare la apel, reclamanții au expus pe larg starea de fapt de la data producerii accidentului a cărui victimă a fost copilul Ț.V.

Prin întâmpinarea formulată, reclamanții au solicitat respingerea apelului pârâtului, reiterând în conținutul întâmpinării motivele conținute în cererea de aderare la apelul pârâtului. Pârâtul prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea cererii de aderare la apel, arătând, în esență, că prin aderarea la apel, reclamanții nu au adus nicio critică de nelegalitate a sentinței, limitându-se la descrierea incidentului produs la data de 17 ianuarie 2009 cu subiectivism. Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin Decizia nr. 1236 din 17 decembrie 2014 a respins cererea de repunere pe rol formulată de pârât, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Cenan Constantin, a respins cererea de aderare la apelul pârâtului formulată de reclamanți.

Curtea de apel, având în vedere că atât apelul pârâtului, cât și cererea de aderare la apelul acestuia formulată de reclamanți vizează același aspect - cuantumul daunelor morale a analizat ambele căi de atac împreună. Instanța de apel a reținut că daunele morale pretinse de reclamanți prin acțiunea înregistrată la 23 noiembrie 2011 reprezintă echivalentul suferinței psihice la care aceștia, în calitate de părinți ai victimei au fost supuși, începând cu data de 17 ianuarie 2009. Raportat la gravitatea leziunilor produse în urma mușcăturii victimei minore, la concluzia raportului de expertiză medico-legală conform căreia leziunile cranio-cerebrale au pus în primejdie viața victimei, coroborate cu vârsta fragedă a copilului, Curtea, la fel ca și prima instanță, a apreciat că reclamanții, în calitate de părinți, au trăit cel puțin în prima perioadă de timp după intervenția chirurgicală o reală temere că există posibilitatea ca minorul să nu supraviețuiască.

Curtea a evaluat prejudiciul moral ținând cont de jurisprudența în materia daunelor morale pentru prejudiciile nepatrimoniale cauzate prin accidente de autovehicule, de criteriile vizând relațiile de stare civilă, de rudenie și căsătorie, sau personale dintre cel prejudiciat și victimă, ca și durata și intensitatea acestora sunt determinante, la care se adaugă gravitatea sau urmările accidentului. Izvorul acordării daunelor morale reclamanților îl constituie prejudiciul cauzat personalității lor afective, accidentul a cărui victimă a fost copilul reclamanților lezând relația de familie. Curtea a apreciat, în raport de circumstanțele producerii faptei, a vârstei victimei, a vătămărilor suferite de aceasta, a intervențiilor chirurgicale și a privațiunilor consecutive suferite de reclamanți, victime indirecte, părinții copilului Ț.V.

Prejudiciul suferit de aceștia trebuie reparat de către persoana culpabilă, sens în care, s-a dispus și prin Rezoluția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr. 75 adoptată la 14 martie 1965 în materia prejudiciului corporal care statuează expres că în caz de supraviețuire a victimei directe ,,tatăl, mama (…), care pe temeiul unei atingeri a integrității fizice a acesteia, suportă suferințe psihice, pot să obțină reparația acestui prejudiciu în prezența unor suferințe cu caracter excepțional.” Instanța de apel a avut în vedere și criteriul jurisprudenței europeane în materia daunelor morale.

Raportat la sumele acordate cu titlu de daune morale de instanța europeană pentru încălcarea dispozițiilor art. 2, 5 și 8 din Convenție, precum și la toate circumstanțele cauzei pendinte - starea de fapt, probațiunea administrată, criteriile de evaluare a prejudiciului moral stabilite de doctrină - Curtea a apreciat că suma de 75.000 lei acordată de prima instanță cu titlu de daune morale reclamanților, în calitate de părinți ai copilului Ț.V., care la data de 17 ianuarie 2009 a fost victima unui accident produs prin mușcarea sa de câinele aflat în proprietatea pârâtului, este rezonabilă și echitabilă, susceptibilă să acopere integral prejudiciul moral încercat de reclamanți, fiind însă în același timp stabilită într-un cuantum care nu devine nelegitim sau spoliator față de pârâtul obligat la plata acesteia.

Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de pârât care a invocat ca temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pârâtul a făcut un istoric al litigiului și a arătat că instanța de apel a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului. I. A susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, la egalitate de arme, fiind respinse cererile de administrare a unor probe esențiale pentru soluționarea judicioasă a cauzei motiv de recurs prevăzut de art. 312 alin. (3) C. proc. civ. - cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5), art. 167 și 201 C. proc. civ. Instanța era ținută să analizeze veridicitatea susținerilor intimaților privitoare la consecințele traumatice suferite atât de ei, dar mai ales de fiul lor, întrucât starea acestuia este de fapt sursa generatoare a prejudiciilor morale suferite de aceștia.

Părinții minorului au exagerat voit consecințele incidentului produs la data de 17 ianuarie 2009, atât cu privire la vătămările suferite de minor, cât si cele suferite de ei personal. În virtutea rolului activ consacrat de dispozițiile art. 167 C. proc. civ. instanța de fond trebuia să administreze probe pentru stabilirea diagnosticului real stabilit ca efect al mușcăturii, al gravității reale, a măsurilor medicale efective, a prognozei pentru o astfel de intervenție chirurgicală și a temerilor generate real de aceste diagnostice. În scopul obținerii unei sume cât mai mari cu titlu de despăgubiri reclamanții au susținut chestiuni de ordin medical care ar fi afectat minorul atât la momentul intervenției chirurgicale, cât și ulterior.

Critică faptul că aceste împrejurări s-au reținut în contextul respingerii cererii în probațiune de efectuare a unei expertize medico-legale a minorului, chestiunile medicale putând fi tranșate numai de specialiști în neurochirurgie. Actele medicale reținute de instanța de apel nu confirmă susținerile reclamanților, neputând face dovada unui fapt negativ, cu atât mai mult cu cât este vorba de chestiuni de specialitate. Minorul nu a fost niciodată expertizat nici măcar în dosarul penal, iar valoarea probatorie a certificatului medical - nu este absolută, dimpotrivă, atestă o simplă constatare efectuată de un medic legist că minorul are o plagă ce poate data din data de 17 ianuarie 2009 și că plaga poate consta în mușcături de câine.

Numai un raport de expertiză medico-legală efectuat de medici neurologi putea confirma, sau putea infirma diagnosticul și măsurile medicale aplicate de medicii neurologi ulterior incidentului. Considerentul esențial avut în vedere de motivare, temerea că minorul s-ar putea să nu supraviețuiască, sursa principală generatoare de temeri a reclamanților, nu este atestată medical. În mod nelegal instanța a respins cererea de audiere a medicilor care au efectuat intervenția, singurii în măsură să confirme faptul că ar fi dat părinților un diagnostic care să le determine starea de îngrijorare și nesiguranță. Instanța de apel nu a luat în considerare contradicțiile vădite între actele medicale și declarațiile de martor, martorul neputând aprecia asupra posibilităților de recuperare ori alte măsuri necesare.

Dacă afirmațiile martorului sunt adevărate, înseamnă că copilul nu era „în comă"- stare neatestată medical, și care din nou putea fi confirmată doar de specialiști. Recurentul susține că a solicitat proba cu expertiza medicală pentru a dovedi faptul că hemipareza a fost generată cert de un edem, iar o dată cu retragerea acestuia această stare a dispărut, copilul fiind recuperat complet la introducerea acțiunii. Recuperarea totală a minorului la nivelul anului 2011 nu trebuia confirmată de un raport medico-legal, chiar dacă implicit lipsa actelor medicale ulterioare anului o afirmă. Biletul de externare din spital eliberat de Clinica de Neurologie Pediatrică la data de 23 martie 2009, la două luni după incident, în care se face mențiunea recuperării în proporție de 75% la membrul superior și 50% la membrul inferior, menționează că tulburarea este în principal determinată de lipsa de tonus muscular - nu de tulburări neurologice, stări de irascibilitate.

Foaia de observație din 02 martie 2009 pe baza căreia biletul de externare a fost eliberat nu a fost depusă la dosarul cauzei, iar instanța a refuzat emiterea unei adrese în acest sens. După incident s-a mai efectuat o singură investigație C.T. în 2010 - al cărui diagnostic atestă refacerea completă a minorului, fără sechele motorii. Instanța de apel, deși a respins de asemenea cererea de efectuare a unui raport de evaluare psihologică a minorului, a reținut că reclamanții au adoptat o atitudine de natură să corecteze comportamentul irascibil post traumatic al copilului în ciuda inexistenței unui act medical atestat de un specialist care să confirme acest comportament. Instanța se raportează la o consemnare a unui medic la momentul imediat intervenției chirurgicale ce nu atestă permanentizarea unui astfel de comportament, ori chiar indicii că acesta ar fi persistat o perioadă.

Instanța de apel s-a pronunțat fără administrarea probelor de care atârnă efectiv o soluție judicioasă, și drept urmare fără să cerceteze fondul pricinii, lăsând deschisă posibilitatea intimaților de a formula pretenții ulterior datei de 23 noiembrie 2011, reclamanții în mod voit nerecunoscând vindecarea și recuperarea completă a minorului. Reclamanții au adoptat o strategie extrem de eficace, prezentând incidentul de o manieră ce induce empatia instanțelor, care uman se asociază cu povestea prezentată, dar realitatea este alta, și trebuie analizată obiectiv. Scopul cercetării judecătorești trebuie să aibă ca principal obiectiv stabilirea adevărului, iar în măsura în care acesta este dovedit urmează aplicarea de măsuri proporționale cu cele constatate.

II. Decizia nr. 1236/A/2014 a Curții de Apel Cluj este nelegală prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța dând o interpretare eronată dispozițiilor 998-999 C. civ. în ceea ce privește cuantificarea daunelor morale acordate. Prin hotărârea primei instanțe s-au acordat daune morale reclamanților având în vedere gravitatea vătămării provocate copilului reclamanților, durata procesului de recuperare ce a determinat schimbări în modul lor de viață, faptul că aceștia au fost privați de o viață normală și a implicat o suferință psihică accentuată pentru toată durata de la producerea incidentului 17 ianuarie 2009 -23 noiembrie 2011. În opoziție, hotărârea instanței de apel restrânge perioada pentru care apreciază întemeiate pretențiile reclamanților la cea de început - de la momentul incidentului 17 ianuarie 2009 și până la momentul vindecării copilului.

Instanța a înlăturat criteriul reținut de instanța de fond privitor la „șansele minime de viață” date copilului la momentul intervenției chirurgicale - nici unul din actele medicale depuse în probațiune nefăcând mențiune despre un prognostic. Criteriile inițial avute în vedere de tribunal privitoare la schimbarea modului de viață al reclamanților și necesitatea aplicării unor metode educaționale diferite au fost menținute doar sub aspectul corectării comportamentului irascibil al minorului. S-a înlăturat de asemenea elementul referitor la teama permanentă de declanșare a unor crize epileptice, actele medicale nefăcând nici o dovadă în acest sens, aspect, de altfel, recunoscut în apel de reclamanți.

Cu privire la vătămările fizice suferite de minor la dosarul cauzei sunt doar actele medicale aferente dosarului penal, în concret cele aferente primei intervenții chirurgicale din data de 18 ianuarie 2009 și spitalizarea post operatorie de 8 zile aferentă acesteia și 11 zile de spitalizare la Spitalul pentru copii pentru recuperarea ulterioară. Reclamanții cu greu au depus și restul actelor medicale emise ulterior incidentului, din care rezultă că de fapt, după perioada post operatorie de 8 zile, a urmat perioada de recuperare, care, conform actelor medicale s-a finalizat la 23 martie 2009, iar conform fișei medicului de familie-minorul nu a mai fost internat ori supus vreunui alte proceduri medicale până în prezent.

Cum instanța a respins administrarea probei cu expertiza medico-legală, cu încălcarea corelativă a dispozițiilor 201 C. proc. civ., aceasta fiind singura probă obiectivă în măsură să confirme diagnosticele, intervențiile și tratamentele, argumentațiile privind aspectele medicale reținute prin decizie exced dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Astfel, n u există la dosar un înscris medical care să consemneze substituirea osului cranian cu plăcuța de titan; medicii care au efectuat intervenția nu au fost audiați; este nedovedit că minorul a pierdut substanță din creier; nu s-a dovedit nici o schelă motorie ori psihologică, creierul minorului nu a fost afectat de mușcătură; intervenția chirurgicală nu a fost una invazivă, fapt ce rezultă din actele medicale depuse; copilul s-a recuperat complet fizic încă din anul 2010, fapt confirmat de lipsa actelor medicale, și de mențiunile fișei medicului de familie.

Reclamanții au recunoscut la interogatoriu că în prezent familia are o viață normală: un nou membru al familiei, o casă mai mare, un câine, iar copilul este încadrat la o școală normală. Dacă copilul ar avea un comportament irascibil, ori afectat de fobii în vreun fel - lăsând la o parte necesitatea confirmării ei de către un psiholog - nici nu s-ar putea pune problema existenței unui câine în casă. Raportat la toate cele mai sus expuse apare ca evident că pe de o parte instanța de apel a apreciat că perioada pentru care se datorează daune este mai redusă, că nu subzistă aceleași criterii de cuantificare a daunelor morale, însă face o greșită aplicare a normelor privind răspunderea delictuală și menține cuantumul daunelor acordate.

Instanța de apel a reținut în defavoarea recurentului faptul că nu a fost în măsură să indice un cuantum precis al daunelor pe care este dispus să le plătească pentru prejudiciul creat, dar nici în prezent nu este clar diagnosticul pe care minorul l-a avut și gravitatea vătămării pe care acesta a suferit-o, cu atât mai puțin care este perioada de recuperare de care acesta a avut nevoie pentru a-și reveni. Acesta este principalul motiv pentru care a solicitat un raport de expertiză medico-legală, întrucât pârâții inițial au cerut sume exorbitante, iar pe măsura trecerii timpului, aproape toate susținerile lor s-au dovedit a fi neadevărate.

A arătat că își menține poziția de a fi de acord cu plata de despăgubiri în favoarea reclamanților, dar aceste sume de bani ce pot fi acordate cu titlu de daune morale trebuie să aibă efecte compensatorii, neputând constitui amenzi excesive pentru autorii daunelor si nici venituri nejustificate, instituția răspunderii civile delictuale neputându-se transforma într-un izvor al îmbogățirii fără just temei - principiu pe care instanța trebuie să îl aibă în vedere. Instanța a apreciat în mod eronat și în ceea ce privește modalitatea de comparare a sumei acordate prin raportare la jurisprudența europeană, simpla analiză a marjei de apreciere a daunelor morale este lipsită de relevanță în acest context.

Chiar dacă ar fi fost să se raporteze la aceste sume, făcând o comparație între daunele acordate reclamanților pentru suferința determinată indirect fapta ilicită, intervenția chirurgicală și recuperarea copilului - consemnată medical la 2 luni de zile - suma de17.000 euro apare semnificativ mai mare în comparație cu suma de 10.000 euro acordată în cauza nr. 2, 1285/03 B contra României pentru internări abuzive repetate în instituții psihiatrice și instituționalizarea copiilor săi minori, ori 6.000 euro pentru un malpraxis ce a determinat infertilitatea permanentă a victimei, cauza nr. 8759/05 cauza Csoma, 5.000 euro cauza Ostace contra României pentru imposibilitatea recunoașterii în justiție a împrejurării că nu este tatăl lui H.A.

Susține că infracțiunea reținută în sarcina sa are ca latură subiectivă culpa cu neprevedere - câinele său a produs incidentul, iar pentru astfel de infracțiuni cuantumul daunelor morale acordate de instanțe este semnificativ mai mic, așa cum rezultă din jurisprudență depusă la dosarul cauzei. Prin întâmpinarea formulată, intimații-reclamanți au invocat excepția nulității cererii de recurs în temeiul art. 306 raportat la art. 304 C. proc. civ., întrucât memoriul de recurs se referă la aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii. Au susținut că recurentul repune în discuție modul de interpretare al probelor și își exprimă nemulțumirea cu privire la modul în care au fost administrate mijloacele de probă, natura acestora și valoarea juridică ce le-a fost acordată.

Deși a indicat formal art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul nu a indicat care dintre cele două ipoteze ale textului este incidentă, în realitate aducând critici tot pe situația de fapt, astfel cum a fost stabilită și care nu mai poate fi cenzurată în recurs. Recurentul critică și considerațiile instanței de apel cu privire la jurisprudența europeană, făcând abstracție de faptul că situația din speță este mult mai gravă decât cazurile ce au făcut obiectul jurisprudenței europene. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând posibilitatea încadrării criticilor formulate în prevederile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului având în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 302 alin. (1) C. proc.

civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. În speță, recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu formulează critici de nelegalitate care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de modificare ori casare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs și, ca atare, nu pot face obiect de analiză în această cale extraordinară de atac. Deși recurentul își fundamentează recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate de aceasta nu se încadrează în acest caz de modificare, partea neprecizând în ce constă interpretarea și aplicarea greșită a legii de către instanța de apel. Astfel, în prima parte a memoriului de recurs, recurentul reclamă faptul că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului și i-a nesocotit dreptul la apărare, încălcând principiul egalității armelor prin aceea că a respins unele dintre probele solicitate, pe care le-a apreciat ca fiind neutile cauzei.

A susținut că respingerea probei cu expertiză medico-legală, a evaluării psihologice a minorului și a celei testimoniale, respectiv audierea medicilor chirurgi, a condus la o eronată configurare a situației de fapt pe aspectul daunelor suferite de părinții minorului vătămat. Respingerea unor probe ca neutile cauzei, pe care o reclamă în fapt recurentul, este o chestiune ce ține strict de aprecierea probelor, vizând așadar temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea ei și, de aceea, instanța de recurs nu poate analiza criticile referitoare la acest aspect, întrucât nu se încadrează în niciun caz de nelegalitate reglementat expres și limitativ prevăzut de art. 304 C. proc. civ., ca motive de recurs.

Pe de altă parte, susținerile referitoare la consecințele faptei prejudiciabile au fost avute în vedere de către instanța de apel la stabilirea cuantumului daunelor morale, iar evaluarea cuantumului daunelor morale reprezintă prin excelență o chestiune de apreciere, o chestiune de fapt, care este atributul exclusiv al instanțelor de fond. În calea de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neputând repune în discuție și reanaliza probele administrate, cum urmărește în realitate recurentul. II. Critica privind reevaluarea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute limitativ în art. 304 C. proc.

civ., deoarece chestiunea aprecierii cuantumului daunelor nu reprezintă un aspect care vizează legalitatea, ci temeinicia hotărârii, neputând face obiect al cenzurii instanței de recurs. Referirile la probele neîncuviințate și neadministrate (expertiză, proba testimonială) exced cadrului procesual al recursului, care limitează controlul judiciar la verificarea legalității din perspectiva motivelor de recurs prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. și nu permite reaprecierea probelor. Recurentul invocă formal încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ. întrucât el nu contestă existența elementelor răspunderii civile delictuale pe care aceste dispoziții legale le reglementează, ci cuantificarea daunelor morale acordate.

Or, instanța de apel a apreciat cuantumul din daunelor în raport de fiecare dintre elementele relevante în justificarea prejudiciului moral, prin evaluarea tuturor criteriilor jurisprudențiale în materie, raportat la situația de fapt din speță. Aplicarea acestor criterii legale și ponderea pe care instanțele de fond au dat-o fiecăruia dintre ele în aprecierea globală a prejudiciului moral, toate raportate la jurisprudența C.E.D.O., reprezintă însă elemente de temeinicie a deciziei recurate ce nu pot fi cenzurate de instanța de recurs. Prin urmare, Înalta Curte reține că susținerile recurentului prezentate nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte ce pun în discuție temeinicia hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 304 C. proc.

civ. Așa fiind, cum recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurent nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte va constata nulitatea recursului conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 306 alin. 3 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul C.C.D. împotriva Deciziei nr. 1236/A din 17 decembrie 2014 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2015.