Decizia nr. 1051/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 501/2018 a Tribunalului Cluj

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, însă cu privire la care s-a stabilit ulterior că intră în competența de soluționare a Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se dispună: 1. Obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamantei a sumei de 286.666,01 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a evenimentului rutier din 20.05.2007;

Obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamantei a dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirilor mai sus menționate, calculate potrivit prevederilor O.G. nr. 13/2011 de la data de 03.10.2016 și până la plata efectivă și integrală a debitului principal.

Obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamantei a tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. 2. Judecata în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 501 din 08 noiembrie 2018 Tribunalul Cluj a admis, în parte, acțiunea reclamantei, dispunând obligarea pârâtului la a-i plăti acesteia suma de 258.460,51 RON, precum și dobânda legală calculată de la data de 03.10.2016 și până la achitarea integrală a debitului. Pentru a hotărî astfel prima instanță a avut în vedere, în principal, următoarele; Prin decizia penală nr. 186/R/30.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul x/2007 inculpatul B., pârâtul din prezenta cauză, a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare în regim de detenție pentru săvârșirea infracțiunilor de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. (1), (2), (3) și 5 C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen. și art. 76 C. pen. și de vătămare corporală din culpă prevăzut de art. 184 alin. (1), (3) și 4/1 C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen. și art. 76 C. pen. . În fapt s-a reținut că în data de 20.05.2007 inculpatul B., pârâtul din prezenta cauză, având o alcoolemie de 1,75 gr. %0, conducea autoturismul său marca x cu număr de înmatriculare x pe DN 15-E60 și la km 11+500 m, iar la intrarea în municipiul Câmpia-Turzii inculpatul s-a angajat în depășirea unei coloane de mașini care rulau în fața sa. La momentul reîncadrării sale pe sensul său de deplasare, autoturismul condus de inculpat a intrat în derapaj, pricinuind pierderea controlului volanului și ciocnirea violentă a autovehiculului cu autoturismul marca x cu număr de înmatriculare x, aparținând părții vătămate C., parcat regulamentar. În urma impactului, autoturismul marca x a intrat în coliziune cu auto marca x cu număr de înmatriculare x, la rândul său parcat regulamentar. În urma impactului, numiții D. și E. au decedat, iar părțile vătămate C. și F. au suferit vătămări corporale care au necesitat 25-30, respectiv, 35-40 de zile de îngrijiri medicale (ultimul și cu pierderea unui organ-splina). Sub aspectul laturii civile, inculpatul B. a fost obligat să plătească părții civile C. suma de 15.485,16 RON despăgubiri civile (15.000 RON daune morale și 485,16 daune materiale), F. suma de 25.000 RON daune morale, G., H. suma de 113.794,86 RON despăgubiri civile (100.000 RON daune morale și 13.794,86 RON daune materiale), I. și J. suma de 112.800,49 RON despăgubiri civile (100.000 RON daune morale și 12.800,49 RON daune materiale), deci un total de 267.080,51 RON . Calitate de asigurător are reclamanta S.C. A., care arată că în urma pronunțării deciziei penale a Curții de Apel Cluj a achitat suma totală de 294.766,01 RON compusă din suma de 113.794,86 RON în dosarul de daună nr. x către părțile civile H. și G.; suma de 19.480,00 RON în dosarul de daună nr. x către partea civilă K.; suma de 112.800,49 RON în dosarul de daună nr. x către părțile civile J. și I.; suma de 25.000,00 RON în dosarul de daună nr. CE 848162 către partea civilă F.; suma de 15.485,16 RON în dosarul de daună nr. x către partea civilă C. și suma de 8.205,5 RON în dosarul de daună nr. x. Totodată reclamanta a arătat că pârâtul a achitat suma de 8.110 RON, astfel că a rămas un debit de achitat de 286.666,01 RON, pentru care a formulat prezenta cerere de chemare în judecată. Față de cele reținute, instanța a constatat că prezenta acțiune este una în regres întemeiată pe dispozițiile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora "asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, când accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție". Acțiunea este întemeiată în parte, din perspectiva cuantumului pretențiilor solicitate. Din totalul despăgubirilor civile stabilite prin decizia penală nr. 186/R/30.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul x/2007 de 267.080,51 RON, pârâtul a achitat suma de 8.620 RON, rămânând o diferență neachitată de 258.460,51 RON. Astfel fiind, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată și l-a obligat pe pârâtul B. să plătească reclamantei A. S.A. suma de 258.460,51 RON. Suma de 19.480 RON solicitată nu a făcut parte din decizia penală nr. 186/R/30.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul x/2007, astfel că nu se justifică a fi acordată reclamantei. Din OP nr. x rezultă că a fost achitată numitei K. la data de 05.07.2007, anterior pronunțării deciziei Curții de Apel Cluj. De asemenea nici suma de 8205,50 RON nu a făcut parte din decizia penală nr. 186/R/30.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul x/2007, așa cum rezultă din extrasul de cont de la fila x, motiv pentru care pârâtul nu poate fi obligat la plata acesteia către reclamantă. Instanța a apreciat că reclamanta este îndreptățită și la dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 13/2011 calculată de la data de 03.10.2016, data când pârâtul a primit comunicarea conținând revocarea angajamentului de plată și până la achitarea integrală a debitului. 3. Cererea de apel. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta A. S.A., solicitând schimbarea sentinței în sensul obligării pârâtului și la plata sumei de 19.480 RON pe care reclamanta a achitat-o în dosarul de daună nr. x, precum și la plata sumei de 8.205,5 RON pe care reclamanta a achitat-o în dosarul de daună nr. x, cu cheltuieli de judecată.

Judecata în apel. Prin decizia civilă nr. 148/A/25.06.2019 Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, menținând sentința în totul. În motivarea deciziei s-au arătat, în principal, următoarele: În esență, A. S.A. solicită, prin prezenta acțiune civilă în regres îndreptată împotriva celui culpabil de săvârșirea prejudiciului, în sensul obligării acestuia la o sumă mai mare decât aceea stabilită prin hotărârea penală de condamnare, susținând că a acoperit și acest prejudiciu cauzat prin fapta culpabilă a pârâtului și are dreptul la reparație pe temeiul art. 58 din Legea nr. 136/1995, în vigoare la momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. Astfel, apelanta solicită în apel despăgubiri al căror cuantum are două componente, și anume: 19.480 Ron, sumă achitată în dosarul de daună nr. x, și 8.205,50 Ron, sumă achitată în dosarul de daună nr. x. Prima instanță reține, în esență, faptul că aceste despăgubiri solicitate de către societatea de asigurări nu au făcut obiectul analizei în dosarul penal, ele nu au fost acordate prin decizia penală nr. 186/R/30.03.2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2007. În aceste circumstanțe, nu se justifică recunoașterea despăgubirilor în favoarea reclamantei. Starea de fapt ce a fost stabilită prin hotărârea primei instanțe nu a fost contestată în apel și nu s-au depus înscrisuri probatorii de natură să oblige la reconsiderarea ei. Corespunde realității faptul că printr-o hotărârea judecătorească definitivă, respectiv decizia penală nr. 186/R/30.03.2009, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. x/2007 inculpatul B. a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunilor de ucidere din culpă și vătămare corporală din culpă. Sub aspectul laturii civile, instanța penală a obligat pe inculpatul B. să plătească părților civile C., F., K., H., I. și J. despăgubiri în sumă de 267.080,51 RON, pentru acoperirea daunelor materiale și a celor morale cauzate (pag. 16-44 dosar tribunal). Este cert, așadar, faptul că acțiunea civilă a fost soluționată în cadrul procesului penal, prin decizia penală mai sus evocată stabilindu-se existența și întinderea prejudiciului, precum și cuantumul despăgubirilor bănești cuvenite părților civile. Prejudiciul pretins în prezent de către societatea de asigurări nu a fost evocat și analizat în cadrul procesului penal, soluționat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și opozabilă A. S.A. În acest sens, se statuează în cuprinsul sentinței penale nr. 234/30.07.2008 a Judecătoriei Turda, rămasă definitivă prin pronunțarea deciziei penale nr. 186/2009 a Curții de Apel Cluj. Somația de plată pe care societatea de asigurări o comunică asiguratului B., inculpat în dosarul penal mai sus evocat, și pârât în prezentul dosar civil, cuprinde despăgubiri care exced celor statuate prin hotărârea penală definitivă, fiind vorba despre cele două elemente precizate anterior, și anume: 19.480 RON - dosar de daună x și 8.205,5 RON - dosar de daună x. Este necontestat faptul că societatea de asigurări a achitat părților vătămate aceste despăgubiri, însă starea de fapt conturată în cauză pune în evidență o plată care excede cuantumului despăgubirilor stabilit prin hotărârea penală definitivă. Întrucât inculpatul B. a săvârșit cu intenție o faptă incriminată prin dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice, apelanta, în calitate de asigurator, a solicitat pe calea prezentei acțiuni civile în regres, restituirea sumelor acordate părților vătămate cu titlu de despăgubiri. Dreptul reclamantei la restituire nu a fost contestat de pârât, ceea ce se contestă fiind întinderea acestui drept, respectiv despăgubirile pe care societatea de asigurări le-a plătit părților vătămate, într-un cuantum care excede celui stabilit cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea judecătorească penală de condamnare. Relevante în cauză sunt dispozițiile art. 27 din Noul C. proc. pen., text normativ care reglementează cazurile în care acțiunea civilă poate fi soluționată de către instanța civilă. Astfel, dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune la instanța civilă. Dacă s-au constituit partea civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acțiunea civilă la instanța civilă, în situația în care prin hotărâre definitivă instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă sau dacă procesul penal a fost suspendat. În cazul în care acțiunea civilă a fost exercitată de procuror și se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanței penale diferența poate fi cerută, de asemenea, pe calea unei acțiuni la instanța civilă. Totodată, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acțiune la instanța civilă pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă. Toate aceste situații în care acțiunea civilă poate fi exercitată la instanța civilă sunt expres și limitativ reglementate prin textul normativ mai sus evocat, astfel că o extindere a aplicării lui pentru alte cazuri nu este legal posibilă. În prezentul proces, astfel cum a fost cu certitudine stabilit, părțile vătămate s-au constituit părți civile în cadrul procesului penal, acțiunea civilă nu a fost exercitată de procuror, ci de părțile vătămate, iar instanța penală a pronunțat o hotărâre definitivă prin care a soluționat acțiunea civilă stabilind existența și întinderea prejudiciului, precum și cuantumul despăgubirilor cuvenite. Mai mult decât atât, prejudiciul evocat în prezentul proces de către societatea de asigurări nu s-a născut și nici nu a fost descoperit după constituirea de parte civilă în cadrul procesului penal. Acest prejudiciu a fost cunoscut ab initio și a fost acoperit de către societatea de asigurări, însă persoanele vătămate în procedura de constituire de părți civile în procesul penal nu l-au evocat. Nici societatea de asigurări nu a evocat existența acestui prejudiciu în fața instanței penale, în condițiile în care a fost atrasă în judecată și hotărârea judecătorească penală îi este astfel opozabilă. În aceste circumstanțe de fapt și de drept solicitarea de reparare a prejudiciului formulată pe calea prezentei acțiuni civile în regres apare a fi nefondată și corect prima instanță a obligat pârâtul la reparație exclusiv în limitele angajamentului de plată conform celor statuate prin hotărârea penală definitivă.

Cererea de recurs. Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamanta A. S.A., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, deoarece; a) Dreptul de creanță deținut de reclamantă împotriva pârâtului, întemeiat pe dispozițiile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, s-a născut numai la data la care s-a stabilit prin hotărâre penală definitivă că pârâtul este persoană vinovată de săvârșirea unei infracțiuni privitoare la circulația pe drumurile publice. Astfel fiind, reclamanta s-a aflat în imposibilitate de a se constitui parte civilă în procesul penal, câtă vreme prejudiciul pretins de reclamantă se referea la daune rezultate din săvârșirea de către pârât a infracțiunii pentru care era judecat în respectivul proces-penal. Era, deci, necesar ca reclamanta să aștepte finalizarea procesului penal, rămânând ca ulterior acestuia să-și valorifice dreptul de creanță față de pârât. b) Părțile vătămate proprietare ale autovehiculelor avariate în urma accidentului de circulație provocat de pârât nu s-au constituit părți civile pentru prejudiciul cauzat prin avarierea autovehiculelor întrucât dețineau polițe de asigurare CASCO și RCA, iar pretențiile lor au fost soluționate de către asigurator prin deschidere de dosare de daună și plata despăgubirilor. În drept a fost indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările din recurs. Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantă.

Judecata în recurs. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte are în vedere următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în forma ei în vigoare la data producerii accidentului de circulație (20.05.2007), asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei și atunci când "accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție". Aceste dispoziții legale constituie temeiul juridic al cererii de chemare în judecată formulate de către reclamantă, ele fiind în mod corect reținute atât de către prima instanță, cât și de către instanța de apel, ca având valoare de semnificativ reper legal în soluționarea acțiunii. În ce privește însă interpretarea și aplicarea în prezentul proces a acestor prevederi legale, este necesar a se observa că din modul de formulare a lor rezultă că asigurătorului îi este, în principiu, recunoscut un drept la recuperarea integrală, iar nu doar parțială, a sumelor pe care le-a plătit cu titlu de despăgubiri ca urmare a faptei săvârșite de asiguratul său. Prin urmare, analiza pretențiilor reclamantei era necesar a se face prin raportare la această fundamentală regulă, privită, desigur, în conjuncție cu alte eventuale dispoziții legale incidente. Sub acest din urmă aspect, instanța de apel a apreciat că sunt relevante în cauză dispozițiile art. 27 din noul C. proc. pen., ca text normativ care stabilește expres și limitativ cazurile în care acțiunea civilă poate fi soluționată de către instanța civilă, trăgând apoi concluzia că nu este prezintă în cauză niciuna dintre situațiile evocate în cuprinsul acestor dispoziții legale, în raport de care ar fi fost posibilă soluționarea acțiunii civile la instanța civilă. Într-adevăr, este în afara oricărei îndoieli că ipotezele enumerate în cuprinsul art. 27 C. proc. pen. sunt de strictă interpretare și aplicare, nefiind îngăduită interpretarea extensivă a lor, uzându-se de argumentul analogiei. În același timp însă, este necesar a se ține seama de faptul că aceste ipoteze legale trebuie înțelese exclusiv prin raportare la situația-premisă pe care art. 27 C. proc. civ. o implică, anume că trebuie să fie vorba despre persoana vătămată prin infracțiune sau despre succesorii acesteia, înțeleși ca persoane direct prejudiciate. Situația asiguratorului de răspundere civilă ținut a-i dezdăuna, pentru o faptă ilicită cu caracter penal săvârșită de asiguratorul său, pe cei direct prejudiciați este, însă, una caracterizată prin elemente de particularitate care au vocația de a-i conferi asigurătorului un statut juridic distinct, ce nu ar putea fi înțeles printr-o raportare rigidă la ipotezele enumerate de art. 27 C. proc. civ. Este util a observa, în legătură cu aceasta, că, într-adevăr, hotărârea penală prin care s-au acordat despăgubiri civile celor prejudiciați prin fapta ilicită a persoanei asigurate îi este opozabilă asigurătorului care încheiase cu asiguratul o asigurare obligatorie de răspundere civilă; pe de altă parte însă, suma acordată cu titlu de despăgubiri în procesul penal, ca urmare a constituirii ca părți civile a celor prejudiciați, este una care, valorizând dreptul de dispoziție al persoanelor păgubite, nu ar putea fi mai mare decât cea solicitată. În caz contrar, s-ar încălca principiul disponibilității ce caracterizează inclusiv acțiunea civilă în procesul penal, în ce privește cuantumul despăgubirii solicitate de partea civilă. Or, atunci când persoana păgubită prin fapta asiguratului fusese despăgubită, total sau parțial, în mod voluntar de către asigurator mai înainte ca ea să se constituie parte civilă, devine evident că aceasta nu mai justifică un interes legitim pentru a pretinde în procesul penal, ca parte civilă, suma ce-i fusese deja plătită cu titlu de despăgubire, căci prejudiciul îi fusese reparat. Tot astfel, când dezdăunarea realizată de asigurator fusese parțială, constituirea de parte civilă nu ar mai putea fi justificată decât pentru partea de despăgubire cu privire la care persoana prejudiciată afirmă că încă îi mai este datorată. În asemenea circumstanțe, asigurătorul este ținut să plătească celor prejudiciați suma stabilită prin hotărârea instanței penale, după cum, în temeiul prevederilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, are dreptul de a recupera de la asigurat suma plătită în executarea hotărârii penale. În același timp însă, pentru eventualele despăgubiri plătite de asigurător anterior hotărârii penale și cu privire la care persoanele vătămate nu se constituiseră, din lipsă de interes, părți civile, asigurătorului trebuie să-i fie recunoscut dreptul de a le recupera de la asiguratul său, această prerogativă a sa având suport în chiar dispozițiile art. 58 din Legea nr. 136/1995, în raport de care, așa cum s-a arătat mai sus, asigurătorul are dreptul la recuperarea integrală a sumelor pe care, în condițiile legii, le-a plătit cu titlu de despăgubire. Contrar celor reținute de instanța de apel, nu s-ar putea considera, în cauză, că ar exista autoritate de lucru judecat a hotărârilor penale cu privire la cuantumul despăgubirilor civile (267.080,512 RON), zicându-se că nu ar mai putea fi primite spre analiză pe fondul lor, în prezentul proces, acele sume care depășesc acest cuantum. Are în vedere Înalta Curte că deși nu se poate tăgădui că privitor la suma de 267.080,59 RON cele stabilite în procesul penal se impun cu autoritate de lucru judecat, nu se poate însă omite faptul că este de principiu că lucrul judecat se atașează numai celor efectiv judecate (tranșate) de instanță prin hotărârea sa, iar nu și pretențiilor care nu au făcut obiectul verificării jurisdicționale fie pentru că nu au fost deduse judecății, fie pentru că au fost considerate inadmisibile. Prin urmare, în chip logic, nu poate dobândi autoritate de lucru judecat decât ceea ce s-a judecat, în acest sens fiind, fără echivoc, concluzia ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Or, în procesul penal în care actualul pârât a avut calitatea de inculpat sumele de 19.480 RON (plătită de către reclamantă în dosarul de daună x) și 8.205,5 RON (plătită de către reclamantă în dosarul de daună x) nu au făcut nici obiect al verificării jurisdicționale, nici al tranșării lor prin dispozitivul hotărârilor, ele nefiind deduse judecății de către părțile civile întrucât acestea fuseseră deja despăgubite în mod voluntar de către actuala reclamantă. În ceea ce privește conduita în procesul penal a actualei reclamante, se cuvine a remarca și că prin decizia penală nr. 16/A/26.01.2009 a Tribunalului Cluj, pronunțată în apel, s-a statuat că "…. cererea formulată de asiguratorul S.C. A. S.A, intitulată "cerere de constituire de parte civilă", este prematură în acest moment procesual, dat fiind că sumele ce ar urma să fie plătite de către societatea de asigurare reprezintă un prejudiciu cert, lichid și exigibil doar în momentul rămânerii definitive și irevocabile, în privința dispozițiilor civile, a sentinței penale nr. 234/30.07.2008 a Judecătoriei Turda, ori în momentul de față această hotărâre nu este definitivă" . Aceste statuări nu au fost modificate în recurs, prin decizia penală nr. 186/R/30.03.2009 a Curții de Apel Cluj fiind respins ca inadmisibil recursul declarat de S.C. A. S.A. În consecință, actuala reclamantă nu s-a aflat în situația de a-i fi analizate pe fond, în procesul penal, pretențiile privitoare la sumele de 19.480 RON și 8.205,50 RON. A considera altfel ar avea semnificația unei veritabile sancțiuni aplicate reclamantei pentru că aceasta și-a îndeplinit în mod voluntar, mai înainte de finalizarea procesului penal, obligația legală de a le despăgubi, fie și parțial, pe persoanele păgubite prin producerea accidentului; or, executarea voluntară și cât mai grabnică a obligației de despăgubire trebuie încurajată și susținută, ea corespunzând scopului urmărit de legiuitor sub aspectul protecției datorate victimelor accidentelor de circulație. Cele de mai sus evidențiază și justețea afirmației recurentei potrivit căreia dreptul ei, ca asigurător, la recuperarea la pârât a sumelor plătite drept despăgubiri în temeiul prevederilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 nu se putea naște decât după rămânerea definitivă a hotărârii penale de condamnare a pârâtului pentru o faptă de natura celor evocate în cuprinsul acestor prevederi legale. Față de toate cele ce preced, rezultă că instanța de apel a lăsat necercetat fondul cauzei în ce privește sumele de 19.480 RON și 8.205,50 RON, astfel că, reținându-se incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. precum și a prevederilor art. 497 C. proc. civ., se va dispune admiterea recursului și casarea deciziei atacate, trimițându-se cauza spre rejudecare în apel la aceeași instanță. În rejudecare, se va ține seama de dezlegările făcute de Înalta Curte prin cele ce preced, verificându-se dacă, în ce privește cele două sume sus-menționate și dobânda aferentă, acestea întrunesc, pe fondul lor, condițiile cerute de lege pentru a putea fi caracterizate ca fiind despăgubiri susceptibile de recuperare sub acțiunea prevederilor art. 58 lit. b) din legea nr. 136/1995. În ce privește însă suma de 258.460,51 RON, precum și dobânda legală aferentă, acestea nu au făcut obiect de contestare nici pe calea apelului, nici pe calea recursului, astfel că sub acest aspect reanalizarea lor în apel, în cadrul rejudecării, nu mai apare ca necesară.