ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4439/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 23 noiembrie 2015, reclamanții A., SC B. SRL și C. SRL au chemat în judecată pe pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

1) Anularea Deciziei nr. 308 emisă de D.G.R.F.P. Ploiești la data de 11 iunie 2015, de respingere a contestației administrative formulată de C. SRL împotriva Deciziei nr. 601231 din 5 martie 2015 privind angajarea răspunderii solidare a acestei societăți cu debitoarea SC B. SRL D. pentru obligații de plată datorate bugetului general consolidat de către debitoare, în sumă totală de 2.898.296,00 RON;

2) Anularea Deciziei nr. 309 emisă de D.G.R.F.P. Ploiești la data de 11 iunie 2015 prin care s-a respins contestația administrativă formulată de A. împotriva Deciziei nr. 601231 din 5 martie 2015 privind angajarea răspunderii solidare a acestuia cu debitoarea SC B. SRL D. pentru obligații de plată datorate bugetului general consolidat de către debitoare, în sumă totală de 2.898.296,00 RON;

3) Anularea procesului-verbal de insolvabilitate nr. x emis de A.N.A.F. la data de 20 noiembrie 2014, a notificării de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare nr. 600166 din 14 ianuarie 2015 și a Deciziei nr. 601231 din 5 martie 2015 de angajare a răspunderii solidare și, în subsidiar,

4) Obligarea D.G.R.F.P. Ploiești să soluționeze contestația SC B. SRL împotriva procesului-verbal de insolvabilitate nr. x emis de A.N.A.F. la data de 20 noiembrie 2014 și a notificării de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare nr. 600166 din 14 ianuarie 2015, cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

Prin cererea conexă înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 24 noiembrie 2015 sub nr. x/2015 reclamanții A., SC B. SRL și C. SRL au chemat în judecată pe pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F.- Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună:

- anularea Deciziei de corecție erori materiale nr. 603072 din 9 iunie 2015, prin care s-a corectat Decizia nr. 601231 din 5 martie 2015 de atragere a răspunderii solidare a reclamanților A. și C. SRL;

- anularea Somației nr. x/2015/899 emisă la 11 iunie 2015;

- anularea titlului executoriu emis la 11 iunie 2015 în dosar fiscal nr. x.

În motivare, reclamanții au arătat că prin decizia de corecție contestată s-a corectat valoarea creanței fiscale pentru care s-a dispus atragerea răspunderii solidare, prin majorarea acesteia de la suma de 2.889.296 RON la suma de 2.898.296 RON, principalele motive de nelegalitate fiind aceleași cu motivele ce vizează legalitatea deciziei de atragere a răspunderii solidare, însă, în realitate, pe lângă corectarea sumei decizia de corecție completează decizia de atragere a răspunderii solidare, fiind lipsită de o bază legală.

Prin Încheierea de ședință din data de 24 februarie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București a admis excepția de conexitate, dispunându-se conexarea acestui dosar la Dosarul nr. x/2015 al aceleiași instanțe, pentru a se analiza împreună legalitatea Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 601231 din 5 martie 2015 cu legalitatea Deciziei de corecție nr. 603072 din 9 iunie 2015.

Prin Sentința nr. 2851 din 3 octombrie 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea principală, formulată de reclamanții A., SC B. SRL și C. SRL în contradictoriu cu pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, a admis în parte cererea conexă, a dispus anularea următoarelor acte administrativ fiscale și a actelor premergătoare: Notificarea de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare nr. 600166 din 14 ianuarie 2015, Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 601231 din 5 martie 2015, Deciziile nr. 308 din 11 iunie 2015 și nr. 309 din 11 iunie 2015 de soluționare a contestațiilor administrative, Decizia de corecție erori materiale nr. 603072 din 9 iunie 2015, precum și anularea actelor subsecvente reprezentate de Titlul executoriu nr. x din 11 iunie 2015 și Somația nr. 21/30/1/2015/899 emise în Dosarul de executare nr. x din 11 iunie 2015, a respins ca nefondate capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei D.G.R.F.P. Ploiești la soluționarea contestației administrative formulată împotriva Procesului-verbal de insolvabilitate și a Notificării nr. x din 14 ianuarie 2015, anularea Procesului-verbal de insolvabilitate nr. x din 20 noiembrie 2014 și obligarea pârâților la repunerea în situația anterioară.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - în nume propriu și în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ialomița, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, următoarele:

- hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, (art. 488 (1) pct. 3 C. proc. civ.), întrucât, invocând prevederile art. 141 alin. (3) și art. 145 din O.G. nr. 92/2003, instanța de fond a dispus anularea Titlului executoriu nr. x din 11 iunie 2015 și a Somației nr. x/2015/899 emise în Dosarul de executare nr. x din 11 mai 2015, reținând că desființarea deciziei de angajare a răspunderii solidare este de natură a conduce la desființarea titlului executoriu și a somației emise în baza acestuia.

Prin pronunțarea acestei soluții, instanța de fond a încălcat normele privind competența materială a instanței de executare prevăzute de art. 172 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 și art. 651 alin. (1) C. proc. civ., care impuneau declinarea competenței în soluționarea acestui capăt de cerere în favoarea Judecătoriei Slobozia.

- în mod greșit instanța de fond a reținut că doar prevederile art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 sunt aplicabile altor persoane decât administratorului societății și a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală în privința angajării răspunderii intimatului-reclamant A., deși acesta din urmă a asigurat administrarea de fapt a societății C. SRL;

- în mod greșit instanța de fond a reținut neîndeplinirea condiției privind reaua credință în neachitarea facturilor fiscale, deși prin operațiunile de facturare-refacturare între societățile din grup, societatea C. SRL avea cunoștință de situația financiară a societății debitoare, urmare a aprobării documentației anuale;

- în ceea ce privește soluția de anularea a Deciziei nr. 309/2015 cu referire la angajarea răspunderii solidare a intimatului-reclamant A., în mod greșit instanța de fond a reținut nemotivarea actului administrativ sub aspectul relei credințe în neîndeplinirea obligației de a solicita deschiderea procedurii de insolvență a societății debitoare SC B. SRL, respectiv inexistența relei credințe în neachitarea obligațiilor fiscale, deși avea cunoștință de situația fiscală a debitoarei și nu a efectuat niciun demers pentru achitarea obligațiilor fiscale restante.

În opinia autorității recurente, starea de pasivitate față de obligația achitării la scadență a restanțelor bugetare, folosirea resurselor în folosul celorlalte firme din grup, precum și solicitarea tardivă a insolvenței societății în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006, sunt suficiente argumente pentru a proba reaua credință a intimatului-reclamant A. și a asociatului acestuia, fiind îndeplinite astfel condițiile răspunderii solidare, în speță art. 27 alin. (2) lit. c) și d) C. proc. fisc.

Prin întâmpinarea depusă la data de 26 aprilie 2017, intimatul-reclamant A. împreună și alături de C. SRL și SC B. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual fiecărei critici formulată în recurs.

În esență, cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. a arătat că excepția necompetenței materiale a instanței de fond a fost invocată pentru prima oară în recurs, cu nesocotirea dispozițiilor art. 129 și art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de fond a reținut în mod corect lipsa motivării condiției relei credințe a asociatului C. SRL în neachitarea obligațiilor fiscale ale societății debitoare, lipsa unor demersuri personale ale asociatului în îndeplinirea obligațiilor fiscale restante ale societății debitoare neputând fi echivalată cu reaua credință a acelui asociat de a prejudicia creditorul fiscal.

Prin Rezoluția din 24 octombrie 2018 a completului investit cu soluționarea cauzei a fost fixat termen de judecată în ședință publică fără a mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Preliminar, se impune precizarea că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat doar formal de către autoritatea recurentă, nefiind dezvoltate critici sub acest aspect, motiv pentru care legalitatea sentinței recurate va fi examinată numai din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți A., C. SRL și SC B. SRL au supus controlului instanței specializate legalitatea Deciziei nr. 308 din 11 iunie 2015 prin care recurenta-pârâtă a respins contestația administrativă formulată de C. SRL împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 601231 din 5 martie 2015 prin care organul fiscal, în baza art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003, a stabilit răspunderea solidară a societății reclamante C. SRL pentru obligații fiscale în sumă de 2.898.296 RON ale debitoarei SC B. SRL, a Deciziei nr. 309 din 11 iunie 2015 prin care autoritatea fiscală recurentă a respins contestația administrativă formulată de către intimatul-reclamant A. împotriva aceleiași decizii de angajare a răspunderii solidare prin care s-a stabilit în baza aceluiași temei juridic și pentru aceleași obligații fiscale răspunderea solidară a administratorului A.; a Deciziei de corecție erori materiale nr. 603072 din 9 iunie 2015 prin care s-a corectat valoarea creanței fiscale pentru care s-a dispus atragerea răspunderii solidare, solicitând, totodată, ca efect al anulării actelor administrativ fiscale contestate și anularea tuturor actelor premergătoare și subsecvente acestora.

În esență, în justificarea măsurii de atragere a răspunderii solidare dispusă prin Decizia nr. 301231 din 5 martie 2015 organul fiscal a reținut că obligațiile fiscale restante al debitorului SC B. SRL în cuantum de 1.614.051 RON la care se adaugă dobânzi și penalități au fost generate de starea de pasivitate a administratorului A. și asociatului C. SRL, folosirea resurselor în folosul altor firme din grup, solicitarea tardivă a insolvenței în conformitate cu Legea nr. 85/2006, situație de fapt în raport de care a concluzionat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscală pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului și asociatului pentru obligațiile fiscale restante ale debitoarei.

Investită cu soluționarea cauzei, curtea de apel a găsit întemeiate criticile de nelegalitate vizând Deciziile nr. 308 și 309 din 11 iunie 2015 prin care s-au respins contestațiile administrative formulate împotriva Deciziei nr. 601231 din 5 martie 2015 de angajare a răspunderii solidare, soluția însușită și de instanța de control judiciar, întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt fiscală.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

O primă critică de nelegalitate vizează încălcarea de către instanța de fond a competenței de ordine publică a altei instanțe, respectiv a instanței de executare - Judecătoria Slobozia - în ceea ce privește anularea actelor de executare (titlu executoriu și somație emise în Dosarul de executare nr. x din 11 iunie 2015).

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., acest motiv de casare poate fi primit doar dacă excepția necompetenței materiale a fost invocată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă în condițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., respectiv la primul termen la care părțile au fost legal citate, iar instanța a respins în mod greșit excepția ori a omis să se pronunțe asupra acesteia.

Or, în speță, recurenta-pârâtă nu a invocat excepția necompetenței materiale, motiv pentru care critica vizând necompetența materială a primei instanțe nu poate fi primită, întrucât, în raport de dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială, deși este de ordine publică, nu mai poate fi invocată în orice fază a procesului, ci numai în fața primei instanțe, in limine litis.

Criticile vizând încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, respectiv dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003 sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor legale sus arătate:

"(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...)

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale".

Examinând Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 601231 din 5 martie 2015, Înalta Curte reține că măsura a fost dispusă de către organul fiscal atât împotriva asociatului - C. SRL - cât și împotriva administratorului societăți debitoare prin raportare la același temei juridic, respectiv art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003.

Or, din redactarea textului legal, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că doar prevederile art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 pot fi invocate ca temei legal pentru atragerea răspunderii solidare a altor persoane, în afara administratorului societății debitoare.

Întrucât intimata-reclamantă SC C. SRL are numai calitatea de asociat al debitorului principal SC B. SRL cu o cotă de participare de 99% din capitalul social, fără a deține și calitatea de administrator, în mod corect instanța de fond a constatat că nu este întrunită cerința prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc. referitoare la calitatea persoanei.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc. , temei juridic pentru angajarea răspunderii solidare a asociatului debitorului principal, Înalta Curte reține că în motivarea Deciziei de atragere a răspunderii solidare s-a indicat existența unor neclarități în evidențele contabile ale societății, ca urmare a operării eronate a înregistrărilor contabile, faptul că societatea nu deține bunuri urmăribile, folosirea bunurilor societății de către alte societăți din grup, precum și proasta gestionare a societății debitoare prin aceea că nu s-au efectuat reglările contabile și fiscale asupra bunurilor furate, a bunurilor casate și asupra viramentelor efectuate, fără a se arăta în concret în ce constă reaua credință a asociatului care a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Stabilirea unor obligații fiscale suplimentare nu echivalează, de plano, cu reaua credință a asociatului în nedeclararea și neachitarea acestora ci este necesar a se dovedi reaua credință cu care a acționat asociatul, cerință nerespectată în cauză.

În ceea ce privește angajarea răspunderii solidare a administratorului debitoarei, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) și d) Codul de procedură fiscală.

Astfel, în ipoteza de angajare a răspunderii solidare a administratorului pentru obligații de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, astfel cum este reglementat prin dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc. , Înalta Curte reține că, deși este întrunită cerința referitoare la calitatea persoanei, intimatul-reclamant A. fiind administratorul societății debitoare, nu este îndeplinită condiția relei credințe în îndeplinirea obligațiilor legale de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței.

Sub acest ultim aspect, Înalta Curte constată că în perioada 2011 - 2012 în care s-a stabilit debitul principal, un alt creditor al societății debitoare, respectiv - E. - a formulat cerere de deschidere a procedurii de insolvență, cerere respinsă la data de 30 februarie 2012.

Totodată, în cursul anului 2014, anterior emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, însuși organul fiscal Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița a solicitat deschiderea procedurii insolvenței, intimatul-reclamant în calitate de administrator exprimându-și acordul cu privire la cerere.

Mai mult, din înscrisurile aflate la dosar rezultă că administratorul societății debitoare a întreprins demersuri în scopul colectării creanțelor deținute către terți, elemente care se circumscriu unei justificări rezonabile pentru neîndeplinirea obligației legale de a cere deschiderea procedurii insolvenței pentru obligații fiscale restante și neachitate, fiind recunoscut, astfel, beneficiul bunei credințe.

În ceea ce privește ipoteza reglementată de dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. d) C. proc. fisc. , în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată neîndeplinirea condiției relei credințe a administratorului în neachitarea obligațiilor fiscale restante.

Aceasta întrucât, din raportul depus la dosar și întocmit de administratorul judiciar al debitoarei în dosarul de insolvență deschis la cererea autorității fiscale coroborat cu înscrisurile reprezentând adrese de înființare a popririi, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că începând cu anul 2011 activitatea economică a debitoarei a avut de suferit nu datorită proastei gestionări a acesteia de către administrator, ci datorită intervențiilor terților (SC F., S.A., E. SA) care au îngreunat în mod considerabil îndeplinirea obligației de plată a creanțelor fiscale, prin instituirea de popriri asupra conturilor societății și prin afectarea relațiilor comerciale ale acesteia.

De asemenea, intimatul-reclamant, în calitate de administrator al societății debitoare a ținut în permanență legătura cu organele fiscale în scopul identificării posibilităților de achitare a debitelor societății, ceea ce constituie un element suplimentar în susținerea bunei credințe a acestuia.

Astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar, coroborate cu interogatoriul administrat autorității fiscale societatea debitoare a executat două plăți voluntare în sumă de 11.191 RON către bugetul de stat, în lunile iulie și august 2014, iar în cursul lunii septembrie 2014 au mai fost stinse alte creanțe, în sumă de 45.299 RON, în urma distribuirii sumelor obținute prin valorificarea bunurilor mobile la licitație, fiind evident faptul că administratorul societății a încercat ca, în măsura posibilităților oferite de situația economică a debitoarei, să diminueze cuantumul creanței fiscale.

În aceste împrejurări, se constată că situația de fapt fiscală nu a fost în măsură a răsturna prezumția de bună credință de care se bucură administratorul intimat-reclamant în aprecierea modului în care a acesta a încercat achitarea creanțelor fiscale, ceea ce conduce la înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003.

Pentru considerentele arătate din care rezultă netemeinicia motivelor de recurs invocate, Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - în nume propriu și în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ialomița împotriva Sentinței nr. 2851 din 3 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2019.

GGC - LM