ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2430/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 175 din 13 iunie 2012, Tribunalul Gorj a fost respins excepția inadmisibilității, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei P.N.M. Reclamanta, în calitate de fiică a autorului său, Ț.I.M., decedat, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 12 milioane euro cu titlu de daune morale, reprezentând prejudiciul moral ce i-a fost creat prin detenția ilegală a acestuia. Excepția inadmisibilității acțiunii a fost respinsă, cu motivarea că admiterea acesteia ar constitui o încălcare a principiului liberului acces la justiție. Pe fond, s-a reținut, în esență, că statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul dispozițiilor art. 504 și urm. C. proc.

pen., iar nu în temeiul art. 998 - 999 C. civ. Prin decizia civilă nr. 88 din 13 noiembrie 2012, Curtea de Apel Craiova a admis apelul reclamantei, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare. S-a apreciat că motivarea Tribunalului este valabilă numai în cazul persoanelor pentru care este prevăzută o procedură specială în scopul valorificării drepturilor lor, respectiv art. 504 și urm. C. proc. pen. (persoana care a fost condamnată definitiv, a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, acțiunea putând fi pornită, în aceste cazuri, de persoana îndreptățită și, după moartea acesteia, poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa).

Or, reclamanta nu se află în vreuna din situațiile prevăzute de textul citat, aceasta pornind acțiunea împotriva statului, în nume propriu, pentru prejudiciile morale suferite. În raport de motivarea demersului său juridic, în mod corect reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dreptul comun, și nu pe procedura specială prevăzută de art. 504 și urm. C. proc. pen., care, în aceste condiții, nu-i este aplicabilă. Existența unei reglementări speciale în care statul răspunde pentru erorile judiciare ale magistraților, nu trebuie să excludă posibilitatea acționării în justiție a statului de către persoanele care nu se încadrează în categoria celor vizate de această procedură specială. S-a apreciat totodată că, prin soluția pronunțată, reclamantei i-a fost încălcat dreptul de acces la justiție, drept prevăzut Constituția României și legislația europeană.

Prin decizia civila nr. 3416 din 18 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul pârâtului. S-a reținut că hotărârea instanței de apel prin care s-a anulat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare, este corectă, întrucât; reclamanta a înțeles să învestească instanța cu o cerere având ca temei dispozițiile art. 1357 C. civ. și nicidecum dispozițiile art. 504 C. proc. pen.; prima instanță și-a sprijinit soluția pe o argumentare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., deși reclamanta nu se află în niciuna din situațiile prevăzute de această procedura specială; o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

este o acțiune personală, situație în care recurenta nu se încadrează; cauza dedusă judecății trebuie analizată din perspectiva dispozițiilor și limitelor învestirii instanței pentru ca părții să nu-i fie încălcat dreptul de acces la justiție, drept prevăzut expres de Constituția României și legislația europeană; cauza a fost trimisă spre rejudecare la tribunal pentru a se pronunța pe fondul cauzei - o acțiune de drept comun, în răspundere civilă delictuală a statului pentru eroarea judiciară ce ar fi cauzat prejudicii reclamantei. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 262 din 25 noiembrie 2014, Tribunalul Gorj a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.

S-a reținut că răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiție - justiție realizata în numele legii, imparțială și egală pentru toți - revine în primul rând Statului, în calitate de garant al legalității activității judiciare, pentru organizarea acestei activități, dar și pentru numirea și îndrumarea judecătorilor și procurorilor, cei care prin munca lor realizează actul de justiție. Conform Convenției Europene a Drepturilor Omului, protecția cetățeanului în fața ilegalităților, arbitrarului și abuzului instanțelor este sintetic exprimata în sintagma “dreptul la un proces echitabil”, exprimând ansamblul garanțiilor procedurale care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Convenție.

În conformitate cu jurisprudența constanta a Curții Europene a Drepturilor Omului, statul este obligat sa răspundă pentru consecințele prejudiciabile ale propriei activitatea juridice, pe care o organizează și o conduce în conformitate cu prevederile constituționale și cele legale. Activitatea jurisdicțională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce, prin disfuncționalități sau prin săvârșirea unor abuzuri, efecte de natură civilă, concretizate în prejudicii de natura materială sau morală justițiabililor sau altor persoane, efecte care cad sub incidența legii civile. S-a reținut astfel că reclamanta se plânge de consecințele negative pe care condamnarea tatălui sau le-a avut asupra sa, în sensul că era privită în societate ca fiica unui criminal, astfel încât integrarea sa a fost îngreunată.

Astfel cum s-a decis în contenciosul constituțional prin decizia nr. 45/1998 principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite, în procesele penale, trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare neimputabile victimei să fie suportate de aceasta. Scopul legii este așadar de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept cât și pentru nelegala privare sau restrângere de liberate din cursul procesului penal finalizat fie prin achitarea inculpatului, fie prin încetarea procesului penal, numai astfel legea internă fiind în concordanță cu prevederile art. 5 parag.

5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. proc. pen. - în aceste condiții, răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., respectiv art. 1351 noul C. civ. privind răspunderea civilă delictuală pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare, în mod subsidiar și doar dacă se face dovada culpei statului și legăturii de cauzalitate între prejudiciul suferit de partea care solicită daune și culpa statului.

Este așadar, necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor legale, și anume: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Prin faptă ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înțelege orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Reclamanta invoca în beneficul sau o acțiune a statului, despre care pretinde că i-ar fi adus prejudicii, prin condamnarea tatălui său. Strict prin prisma acestor dispoziții legale, nu se poate aprecia că statul a acționat de o manieră ilicită, ci a efectuat ancheta penală în funcție de datele și probele existente în dosarul penal.

Împrejurarea că ulterior, s-a admis cererea de revizuire și s-a dispus achitarea autorului reclamantei, nu determina în mod automat existenta unei fapte ilice. Practic, reclamanta invoca un prejudiciu indirect, prin ricoșeu, ca urmare a condamnării tatălui sau, exclusiv prin prisma legăturii de filiație cu acesta. Pornind de la această premisă, instanța a apreciat că orice rudă a condamnatului M.T. ar fi putut suferi un prejudiciu, însă a pretinde că Statul Roman are obligația de a repara aceste suferințe, este deja excesiv. Legea internă are prevederi restrictive, chiar și în ipoteza răspunderii civile directe a Statului, bazată pe art. 504 C. proc. civ., ceea ce nu dă naștere în mod automat la antrenarea răspunderii indirecte a statului în acțiuni întemeiate pe dreptul comun.

Chiar admițând că poată fi atrasă o răspundere civilă a statului ca subiect distinct de drept, o răspundere subiectivă, bazată pe culpă, în condițiile art. 998 - 999 C. civ., dispoziții legale pe care Tribunalul le apreciază ca fiind incidente, în raport de data producerii pretinsului prejudiciul, pentru acțiuni ale unor autorități publice sau, mai mult, pentru fapte ale funcționarilor care activează în cadrul acestor autorități conform legii, aceste fapte la rândul lor ar trebui să fi fost calificate ca fiind delicte civile. Or, în cauza de față nu există nicio probă care să dovedească delictul civil. S-a reținut că această calificare este esențială pentru a putea atrage o eventuală răspundere civilă delictuală subiectivă a Statului Român.

Trebuie făcută distincția clară între răspunderea directă, obiectivă, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen. și cea subiectivă, de drept comun, astfel cum aceasta este instituită de art. 1351 C. civ. - fost art. 998 - 999 C. civ. 1864. În urma probelor administrate, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada acțiunii ilicite a statului, prin autoritățile judiciare, în ceea ce o privește, simpla legătura de filiație a reclamantei cu condamnatul neputând da naștere în mod automat la reparație civilă. De altfel, reclamanta nu și-a vizitat tatăl niciodată pe perioada detenției, legăturile dintre cei doi fiind destul de reci. Reclamanta nu a făcut dovada unei legături normale fiică-tată, păstrată pe perioada detenției și ulterior eliberării tatălui său.

Desfășurarea cercetărilor penale - judecarea acuzatului, condamnarea acestuia și ulterior achitarea autorului reclamantei - nu are în sine un caracter ilicit, întrucât nicio norma de drept intern sau internațional nu conține o prevedere în acest sens. Prin urmare, s-a apreciat ca, în cauza, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel ca acțiunea a fost respinsă, ca nefondată. Prin decizia civilă nr. 1733 din 01 aprilie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata unei despăgubiri într-un cuantum egal cu echivalentul în RON a sumei de 5.000 euro.

Potrivit deciziei de casare nr. 3146 din 18 iunie 2013, instanța trebuia să se pronunțe pe fondul acțiunii de drept comun în răspundere civilă delictuală a statului pentru eroarea judiciară. Acțiunea pendinte reprezintă o reformulare a unei acțiuni civile anterioare, formulată de reclamantă în temeiul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., respinsă în mod irevocabil ca fiind tardivă. Astfel, prin sentința civilă nr. 327 din 20 septembrie 2011, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1682 din 6 decembrie 2011 a Curții de Apel Craiova, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, acțiunea reclamantei a fost respinsă, întrucât la promovarea acesteia a fost depășit termenul special de prescripție, de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare a autorului său, termen prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc.

pen. Prin sentința penală nr. 509 din 10 octombrie 2007 a Tribunalului Brașov s-a admis cererea de revizuire formulată de condamnatul Ț.I.M., s-au anulat mențiunile din sentința penală nr. 17/1993 a Tribunalului Dolj și, rejudecând cauza, în baza art. 11 pct. 1 lit. a), rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat revizuentul pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 174-175 lit. h) C. pen. Sentința a fost menținută prin decizia nr. 50 AP din 25 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. 7/62/2007. În considerentele acestei decizii, s-a consemnat faptul că, întrucât în cursul rejudecării cererii de revizuire a intervenit decesul revizuentului, moștenitoarea acestuia, Ț.N.M., a depus la dosar o declarație autentificată prin care a precizat că nu solicită continuarea procesului.

Instanța a procedat în conformitate cu prevederile art. 403 alin. (4) C. proc. pen. la judecarea în continuare a cererii de revizuire. Reclamanta a avut cunoștință așadar de existența procesului, de sentința de achitare și, acceptând succesiunea autorului său, avea totodată obligația să se intereseze de parcursul cererii de revizuire până la soluționarea definitivă a acesteia. Opțiunea sa de a nu continua procesul a fost apreciată ca semnificând o lipsă de interes pentru continuarea judecății și obținerea achitării definitive a autorului său, rămânerea definitivă a hotărârii de achitare având loc ca urmare a retragerii recursului de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov.

S-a apreciat că respingerea acțiunii reclamantei pentru neîndeplinirea uneia din condițiile răspunderii civile delictuale - fapta ilicită cauzatoare de prejudicii - în condițiile existenței la dosar atât a hotărârii de condamnare a autorului său, cât și a celei de achitare pentru infracțiunile reținute în sarcina acestuia, operează ca o veritabilă soluționare fără a intra în judecata fondului cauzei. Formularea în nume propriu a acțiunii în răspunderea civilă delictuală a statului pentru eroarea judiciară săvârșită asupra autorului reclamantei, în condițiile dreptului comun, nu schimbă situația premisă - acțiunea reclamantei s-a întemeiat pe pretinsa eroare judiciară a statului săvârșită asupra autorului său.

În contextul analizat, răspunderea statului este o răspundere civilă delictuală ce se antrenează prin întrunirea cumulativă a trei condiții; prejudiciul - prejudiciul moral suferit de reclamantă în nume propriu, ca urmare a condamnării injuste a autorului său; fapta ilicită și prejudiciabilă - eroarea judiciară săvârșită asupra autorului său care antrenează răspunderea statului în virtutea obligației sale de garanție și determină totodată propriul prejudiciu suferit de reclamantă; raportul de cauzalitate dintre eroarea judiciară și prejudiciul suferit de reclamantă, în mod personal iar nu ca moștenitoare a autorului.

Având ca fundament obligația de garanție a statului, a riscului de activitate în procesul de înfăptuire a justiției, dar și a principiului divizării puterii în stat, răspunderea civilă delictuală a acestuia în situația fundamentării acțiunii pe eroarea judiciară, este una obiectivă, indiferent de temeiul juridic invocat pentru antrenarea acestei răspunderi - art. 504 C. proc. pen. sau art. 1357 C. civ. - fiind suficientă existența unei soluții de condamnare constată ulterior ca fiind nelegală, printr-o hotărâre de achitare pentru aceleași infracțiuni, ca și faptul ilicit cauzator de prejudiciu, condiție prevăzută de lege alături de prejudiciu și legătura de cauzalitate dintre acestea.

Invocând eroarea judiciară ca fundament al cererii sale de reparare a prejudiciului moral suferit prin condamnarea nelegală a autorului său, s-a apreciat că reclamanta nu trebuie să probeze acțiunea ilicită a statului ca subiect activ al erorii judiciare, întrucât aceasta rezultă din hotărârea judecătorească definitivă de achitare a autorului său, ci trebuia să demonstreze prejudiciul moral propriu suferit și care trebuie să se afle în legătură cauzală cu eroarea judiciară săvârșită de stat împotriva autorului Ț.I.M. Apreciind că acțiunea ilicită a statului - eroarea judiciară - invocată într-un alt cadru decât cel prevăzut de dispozițiile codului de procedură penală, trebuie demonstrată, dincolo de caracterul cert și neechivoc al unei hotărâri judecătorești ce constată condamnarea nelegală a autorului reclamantei, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare.

În ce privește cel de - al doilea motiv de apel referitor la prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a erorii judiciare săvârșite asupra autorului său, instanța a reținut următoarele: prejudiciului este o condiție generală prevăzută de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale reparatorii; reclamanta a invocat faptul că, urmare a condamnării nelegale a tatălui său și a detenției nelegale a acestuia pentru o perioadă de 12 ani, i-au fost create grave prejudicii morale, în sensul că a fost lipsită de prezența tatălui său în familie de la vârsta de 10 ani, iar integrarea sa în societate a fost îngreunată prin catalogarea sa, ca fiind fiica unui criminal; s-au avut în vedere dezlegările de drept date de instanța de recurs, și în rejudecare s-a administrat proba testimonială; instanța de apel a constatat că, formulând o acțiune în nume propriu și invocând suferirea unui prejudiciu personal în urma condamnării nelegale a tatălui său, reclamanta a reușit doar în mică măsură să probeze existența și întinderea acestui prejudiciu moral; în mod nelegal s-a apreciat că prejudiciul indirect a fost invocat exclusiv prin prisma legăturii de filiație cu autorul său; instanța de apel a reținut că, prejudiciile prin ricoșeu sau reflectare sunt acele prejudicii care sunt suferite de către terța persoană și care sunt cauzate acesteia de prejudiciul inițial,

provocat direct și nemijlocit victimei imediate a erorii judiciare; aceste condiții sunt îndeplinite în cauză, fiind de necontestat faptul că tatăl reclamantei a suferit un prejudiciu direct prin condamnarea sa nelegală, prejudiciul imediat repercutându-se și asupra reclamantei, devenită astfel, victimă prin ricoșeu; prejudiciile prin ricoșeu sunt cauzate victimelor indirecte - fiind victimă indirectă orice persoană legată printr-o relație de rudenie sau de interes cu victima imediată și care, datorită prejudiciului suferit de victima imediată, pierde o valoare patrimonială iar în cazul prejudiciului moral, este lezată afectiv sau emoțional; ipoteza de lucru este determinată de prejudiciul suferit de victima imediată - condamnarea nelegală a autorului Ț.I.M.

- care a determinat, prin el însuși, cauzarea prejudiciului suferit de reclamantă, astfel cum aceasta a înțeles să îl descrie prin cererea de chemare în judecată. În ce privește măsura în care această eroare judiciară s-a repercutat și asupra reclamantei - s-a avut în vedere că prejudiciul prin ricoșeu este, în principiu, autonom față de prejudiciul cauzat victimei imediate, consecința directă a acestei autonomii fiind aceea că reparația acordată victimei indirecte se stabilește numai în funcție de întinderea și gravitatea prejudiciului prin ricoșeu, iar nu a prejudiciului victimei imediate, dreptul victimei indirecte la reparație fiind un drept propriu, născut direct în patrimoniul său, netransmis pe cale succesorală - instanța a avut în vedere probatoriul administrat în cauză, precum și aspectele ce au intrat în puterea lucrului judecat prin hotărârile judecătorești anterioare purtate între reclamantă și Statul român.

S-a concluzionat astfel că eroarea judiciară săvârșită prin condamnarea nelegală a tatălui său, Ț.I.M., s-a repercutat într-o mică măsură asupra personalității reclamantei. Este cert că în perioada școlară, reclamanta a suferit șocul condamnării tatălui său, chiar dacă separarea prin divorț a mamei sale de autor a intervenit aproape concomitent cu condamnarea acestuia. Aceste împrejurări nu au împiedicat-o pe reclamantă să aibă rezultate excepționale la învățătură, să urmeze o facultate și să devină cadru didactic, în urma absolvirii Facultății de Filologie a Universității din Craiova. Aceste aspecte sunt însă, în mod semnificativ, contrabalansate de alte probe rezultând din dosar și care, în opinia instanței, se repercutează în mod hotărâtor atât asupra dovedirii și caracterizării prejudiciului suferit de reclamantă, cât și asupra cuantificării acestuia.

Înscrisurile din dosarul penal nr. 2711/P/2004 privind pe autorul Ț.I.M., la plângerea prealabilă a fostei sale soții, descrie în amănunt relația dintre autor și fiica sa, ca fiind o relație deteriorată complet, respinsă în mod categoric de aceasta din urmă. La acestea se adaugă considerentele deciziei nr. 50/ AP din 25 iunie 2009 a Curții de Apel Brașov pronunțată în Dosarul nr. 7/62/2007, în cursul rejudecării cererii de revizuire, care atestă că, după decesul revizuentului, reclamanta a depus la dosar o declarație autentificată prin care a precizat că nu solicită continuarea procesului. Autorul său formulase anterior 24 de cereri de revizuire, insistând în administrarea unor probe științifice - expertiza ADN - pentru a-și dovedi nevinovăția, cererile fiind respinse.

Starea de fapt care rezultă din expunerea cronologică a evoluției relației dintre victima erorii judiciare și reclamantă, conduce la constatarea că aceasta a suferit un prejudiciu prin condamnarea tatălui său, pentru care i se cuvine - atât în considerarea relației de filiație cu autorul Ț.I.M., victimă imediată a unei regretabile erori judiciare cât și a consecințelor negative în plan psihic suferite de reclamantă, în copilărie, acordarea unor despăgubiri morale. La aprecierea cuantumului pentru acest prejudiciu moral, instanța nu va avea în vedere aprecierile subiective ale reclamantei, relativ la implicațiile pe care detenția nelegală a tatălui său avut-o asupra acesteia, întrucât acestea nu au fost dovedite decât parțial și cu precădere, cu privire la o perioadă mult anterioară introducerii acțiunii de față.

În practica instanțelor naționale, dar și în cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, acordarea despăgubirilor morale nu se realizează în temeiul unor criterii de evaluare prestabilite ci se judecă în echitate, apreciindu-se în mod subiectiv de către judecător - prin expunerea mecanismelor raționamentului juridic - asupra circumstanțelor cauzei și a consecințelor pe care eroarea judiciară a avut-o asupra vieții celui care solicită daune morale, astfel cum acestea sunt evidențiate de probele administrate în cauză. Instanța a reținut că reclamanta a manifestat o afecțiune minimă față de autor, aspect concretizat în întreruperea legăturilor cu tatăl său, atât în perioada condamnării și executării pedepsei dar, mai ales, ulterior eliberării acestuia, refuzând orice comunicare cu acesta.

Judecând în echitate, instanța a apreciat că un cuantum al daunelor morale evaluat la echivalentul în RON, la data executării la 5000 euro, reprezintă o reparație morală corespunzătoare care se circumscrie prejudiciului cauzat reclamantei prin eroarea judiciară săvârșită asupra tatălui său. Împotriva deciziei civile nr. 1733 din 01 aprilie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, au formulat cerere de recurs atât reclamanta cât și pârâtul, după cum urmează: Recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că decizia atacată, cuprinde motive contradictorii, dar și străine de natura pricinii.

În ce privește cuantumul despăgubirilor, aceasta a susținut, pe de o parte, că aprecierile subiective ale instanței cu privire la relația tată - fiică sunt în sprijinul reclamantei și, pe de altă parte, că acest cuantum al despăgubirilor este unul derizoriu, în condițiile în care prejudiciul încercat se întinde pe o perioadă de 12 ani, a debutat cu marcarea profundă la momentul arestării tatălui și a continuat pe toată perioada, până la hotărârea de achitare a tatălui său. Recurentul-pârât a susținut că decizia atacată este netemeinică și nelegală, întrucât în mod greșit instanța de apel a acordat daune morale reclamantei ca reparație morală pentru eroarea judiciara săvârșita asupra tatălui sau, fără a indica temeiul legal în baza căruia i s-ar cuveni aceste daune.

În mod cu totul inadmisibil, instanța de apel a acordat reclamantei daune morale pentru eroarea judiciară săvârșită asupra tatălui său într-o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., actualmente art. 1357 noul C. civ., în situația în care repararea prejudiciilor cauzate de erori judiciare este reglementată de dispozițiile din C. proc. pen. Dispozițiile art. 504 - 506 C. proc. pen. prevăd cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, felul și întinderea reparației, regimul juridic al acțiunii pentru repararea pagubei, care poate fi pornită de către persoana "îndreptățită". Răspunderea Statului Român este o răspundere directă, de apartenența dreptului public, limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Așadar, s-a susținut că prevederile legale în temeiul cărora statul poate fi obligat să răspundă patrimonial îl reprezintă art. 504 C. proc. pen. și art. 52 alin. (3) din Constituție. Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că doar cazurile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. sunt singurele care conferă calitate procesuală pasivă Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, dispozițiile art. 1357 C. civ. neputând constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului. S-a susținut totodată, că în temeiul art. 1169 C. civ., orice pretenție dedusă judecății trebuie dovedită și, pe cale de consecința, reclamanta trebuie să facă dovada atât a prejudiciului moral cât și material.

Reclamanta a mai formulat o acțiune de reparare prejudicii erorii judiciare prin care a solicitat și acordarea de daune morale, acțiune respinsă prin sentința civilă nr. 327 din 20 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Gorj, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1682 din 06 decembrie 2011 a Curții de apel Craiova. Literatura de specialitate și instanța supremă a statuat că la stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii. Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, cel ce pretinde daune morale trebuie să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile patrimoniale ocrotite prin Constituție i-au fost afectate prin măsura preventivă ilegală, pentru că numai astfel se poate ajunge la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul, acestea neputând excede noțiunea de "satisfacție echitabilă" consacrată de practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ce de privește practica judiciară, instanțele au apreciat că suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima în situația similară cu cea avută anterior, cât de a-i oferi satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în acest sens, statuând în raport de circumstanțele cauzei, o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate - s-au invocat cauza Jiga împotriva României, alte hotărâri din anul 2008, prin Curtea a manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse între 1000 - 5000 euro pentru prejudiciul moral, perioada arestării sau reținerii fiind una mare.

Prin prisma dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, s-a concluzionat în sensul că art. 5 parag. 5 din Convenție este respectat atunci când normele interne permit celui în cauză să ceară o reparație ca urmare a unei privări de libertate care a fost dispusă în condiții contrare dispozițiilor parag. 1, 2, 3 și 4. În domeniul art. 5 parag. 5 din Convenție, calitatea de victimă este de conceput chiar în absența unui prejudiciu, dar nu există obligație de reparație, fără să existe prejudiciu material ori moral ce are a fi reparat (în cauza O'hara împotriva Regatului Unit ai Marii Britanii). Indemnizația trebuie astfel stabilită, încât să fie justă, rațională, echilibrată, adică trebuie stabilit cuantumul ei în așa fel încât să asigure efectiv o compensare suficientă, iar nu exagerată, a prejudiciului moral cauzat.

S-a susținut totodată că în evaluarea prejudiciului moral trebuie respectat criteriul echității. Echitatea este nota de umanitate adusă dreptului, ea este expresia conștiinței. Respectarea acestui criteriu se impune, pentru motivul ca suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral, trebuie să fie justă, echitabilă și nu exagerată, ținându-se cont de criteriul gravității prejudiciului moral. Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa constantă, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Prin urmare, trebuie evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare. Pentru ca satisfacția materială obținută să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei. Instanța de judecată trebuie să aibă convingerea fermă că aceste suferințe psihice s-au produs administrând probele pe care le consideră necesare în acest sens din care să rezulte care era viața familială și imaginea în societate a reclamantei înainte și după măsura reținerii. S-a solicitat astfel instanței de recurs să cenzureze cuantumul pretențiilor reclamantei, întrucât valoarea acestora este mult prea mare, justa despăgubire a persoanelor îndreptățite neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei în dauna Statului Român.

Recursul reclamantei va fi respins ca tardiv, pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 301 alin. (1) teza I C. proc. civ., ca regulă, termenul de recurs este de 15 zile și curge de la comunicarea hotărârii. În cauza dedusă judecății, în raport de data comunicării, 11 mai 2015, termenul de exercitare a recursului s-a împlinit la data 27 mai 2015. Așa fiind, cum recursul a fost înregistrat în data de 11 iunie 2015, adică după expirarea termenului prevăzut de lege, Înalta Curte îl va respinge ca tardiv declarat. Recursul pârâtului va fi respins ca nefondat. Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nu poate fi primită nici o critică de nelegalitate, întrucât instanța de apel a acordat reclamantei daune morale, ca reparație morală pentru eroarea judiciară săvârșită asupra tatălui său, într-o acțiune întemeiata pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., având în vedere dezlegările de drept date de instanța de recurs, obligatorii pentru instanța de rejudecare în conformitate cu dispozițiile art. 315 C. proc. civ. Astfel, instanța anterioară a fost ținută să analizeze pe fond cererea reclamantei, formulată în nume propriu, condițiile de admisibilitate ale unei astfel de acțiuni - acțiunea în răspundere civilă delictuală a statului pentru eroarea judiciară săvârșită asupra autorului său - fiind analizate prin decizia de casare.

S-a stabilit că o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. este o acțiune personală, situație în care reclamanta nu se încadrează, respectiv că acțiunea reclamantei trebuie analizată din perspectiva dispozițiilor și limitelor învestirii instanței pentru ca, reclamantei, să nu-i fie încălcat dreptul de acces la justiție, drept prevăzut expres de Constituția României și legislația europeană. Cauza a fost trimisă spre rejudecare la tribunal pentru a se pronunța pe fondul cauzei (o acțiune de drept comun, în răspundere civilă delictuală a statului pentru eroarea judiciară ce a cauzat prejudicii reclamantei).

Nu poate fi reținută nici o critică de nelegalitate în legătură cu modalitatea de aplicare în cauză a dispozițiilor art. 1169 C. civ., conform cărora orice pretenție dedusă judecății trebuie dovedită – în concret, s-a susținut că reclamanta trebuia să facă dovada prejudiciului moral încercat - întrucât instanța de apel a fost preocupată să administreze probatorii concludente și pertinente (proba testimonială și proba cu înscrisuri) în temeiul cărora s-a și pronunțat. Instanța a avut în vedere în circumstanțierea raportului juridic litigios, inclusiv acțiunea anterioară a reclamantei, acțiune respinsă, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinței civile nr. 327 din 20 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Gorj, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1682 din 06 decembrie 2011 a Curții de apel Craiova.

Criticile relative la cuantumul efectiv al despăgubirilor morale acordate reclamantei și care se raportează la modul de interpretare și apreciere a probelor administrate în cauză, excedează controlului de legalitate specific recursului, întrucât vizează cu evidență un aspect de netemeinicie, și nu de nelegalitate a hotărârii atacate. Instanțele anterioare au prezentat pe larg întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios, hotărârea instanței de apel întrunind exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și pe cele ale art. 6 parag.

1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare. Prin urmare, este important de subliniat că, în fața instanței de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât, exclusiv, aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, cum ar fi cele privind situația de fapt, și nici aspecte privind interpretarea probelor, motive de recurs reglementate de art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., ce au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005, și aceasta pentru că recurenții au beneficiat în mod concret de sistemul dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac, cu un caracter non-devolutiv, accentuat de textul art. 304 C. proc.

civ.

S-a susținut că literatura de specialitate și jurisprudența instanțelor au impus ideea de principiu că, la stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o serie de criterii, după cum urmează: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația materială, familială, profesională și socială etc. Nici sub acest aspect, decizia atacată nu este lipsită de temei legal, întrucât conținutul ei dovedește că instanța a fost preocupată atât de practica instanțelor naționale, cât și de cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, concluzionând că acordarea despăgubirilor morale nu se realizează neapărat în temeiul unor criterii de evaluare prestabilite ci se judecă în echitate, apreciindu-se în mod subiectiv de către judecător - prin expunerea mecanismelor raționamentului juridic - asupra circumstanțelor cauzei și a consecințelor pe care eroarea judiciară a avut-o asupra vieții celui care solicită daune morale, astfel cum acestea sunt evidențiate de probele administrate în cauza.

Judecând în echitate, instanța a apreciat că un cuantum al daunelor morale evaluat la echivalentul în lei, la data executării, al sumei de 5000 euro, reprezintă o reparație morală corespunzătoare care se circumscrie prejudiciului cauzat reclamantei prin eroarea judiciară săvârșită asupra tatălui său. Instanța de apel a respectat astfel jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - s-au avut în vedere inclusiv hotărârile pronunțate în cauza Țară Lungă împotriva României, cauza Temeșan împotriva României, cauza Oancea împotriva României, etc. - constantă în acest sens, care având în vedere circumstanțele fiecărei cauze în parte, a manifestat o poziție moderată în ce privește sumele acordate.

Nu s-a putut contesta cu argumente rezonabile că indemnizația astfel stabilită nu ar îndeplini condiția de a fi justă, rațională, echilibrată, aptă să asigure o compensare suficientă (iar nu exagerată) a prejudiciului moral cauzat. S-a susținut totodată și că s-ar impune cenzurarea cuantumul pretențiilor obținute de reclamantă, însă, în circumstanțele cauzei pendinte, astfel cum acestea au fost stabilite în fața instanțelor fondului, susținerea este strict formală, valoarea pretențiilor obținute de reclamantă neputând fi apreciată ca exagerată sau că ar reprezenta un izvor de îmbogățire fără just temei al acesteia în dauna Statului Român. Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta P.N.M. împotriva Deciziei nr. 1733 din 1 aprilie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj împotriva Deciziei nr. 1733 din 1 aprilie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2015.