ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1950/2015

Decizia nr. 1950/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16 iunie 2011, sub nr. x/2/2011, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună, în principal, anularea Deciziei nr. 670 din 13 mai 2011 privind soluționarea contestației administrative și trimiterea dosarului pârâtei în vederea analizării și pronunțării asupra tuturor motivelor contestației, iar, în subsidiar, anularea Deciziei nr. 670 din 13 mai 2011, a Deciziei de impunere nr. 13113 din 10 martie 2011, a Raportului de inspecție fiscală nr. 13113 din 10 martie 2011, a bazei de impunere, cu consecința exonerării reclamantului de plata sumei de 958.495 lei reprezentând TVA, dobânzi și majorări de întârziere.

La data de 31 octombrie 2011, reclamantul A. a formulat cerere de chemare în garanție a numiților B., C., Administrația Națională a Finanțelor Publice, D., Ministerul Finanțelor Publice, E., F. și Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună:

(i) obligarea chemaților în garanție B., C., Administrația Națională a Finanțelor Publice, D., Ministerul Finanțelor Publice să suporte în integralitate și în solidar consecințele respingerii cererii de chemare în judecată referitor la plata sumei de 958.495 lei reprezentând TVA, dobânzi și majorări de întârziere;

(ii) obligarea chemaților în garanție E., F. și Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița la plata majorărilor și penalităților de întârziere calculate pentru perioada 16 noiembrie 2009 - 17 februarie 2011.

Prin Sentința civilă nr. 6235 din 2 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus admiterea excepției inadmisibilității cererilor de chemare în garanție, respingerea cererilor de chemare în garanție formulate de reclamant ca inadmisibile și respingerea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul A., ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Cererile de chemare în garanție a DGFP Dâmbovița, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Ministerul Finanțelor Publice, a foștilor președinți ai ANAF, B. și C., a fostului ministru al finanțelor publice B., precum și a funcționarilor publici care au efectuat inspecția fiscală, E. și F., au fost întemeiate în drept pe dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 7 alin. (5) C. proc. fisc., art. 998 - 999 și art. 100 alin. (3) din Vechiul C. civ.

În motivarea cererilor de chemare în garanție, reclamantul a susținut că declarațiile publice făcute de reprezentanții ANAF și ai MFP, în sensul netaxării operațiunilor de vânzări imobile au în baza legii valoare juridică și atrag răspunderea instituției în solidar cu a persoanei care prin declarații incorecte a cauzat prejudicii subiectelor de drept.

În speță, suntem în prezența unei cauze de contencios fiscal care se soluționează potrivit art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 și art. 305 și art. 218 C. proc. fisc.

Nu sunt aplicabile în speță dispozițiile legale referitoare la angajarea răspunderii comitentului pentru fapta presupusului. Pe de altă parte, în materia contenciosului administrativ și fiscal, art. 16 din Legea nr. 554/2004 reglementează expres introducerea în cauză a persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori care se face vinovată de refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept subiectiv ori la un interes legitim. Or, în cauză, chemații în garanție nu au nicio legătură cu actele administrativ-fiscale a căror anulare se solicită de către reclamant.

Se constată astfel, că cererile de chemare în garanție nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ. pentru a fi admisibile și, în consecință, se impune respingerea acestora, ca inadmisibile.

Pe fondul cauzei, cererea reclamantului este nefondată, pârâta DGFP Dâmbovița stabilind în mod corect că reclamantul are calitatea de persoană impozabilă cu toate obligațiile ce decurg din această calitate, fiind aplicabile dispozițiile legale care reglementează TVA, respectiv art. 11 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (3) din C. fisc.

Din probatoriile administrate în perioada controlului se constată că activitatea desfășurată de reclamant este activitate cu caracter de continuitate, iar veniturile obținute din vânzarea bunurilor imobile sunt venituri impozabile din punct de vedere al TVA, conform art. 125

1

alin. (1) pct. 4 și art. 127 alin. (1) și (2) din C. fisc.

Împotriva Sentinței civile nr. 6235 din 2 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamantul A., susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:

3.1. În mod eronat prima instanță a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție - motiv prevăzut de art. 304

1

C. proc. civ.

Nu există nicio prevedere în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în C. fisc. ori în C. proc. fisc. care să interzică formularea unei cereri de chemare în garanție într-un litigiu de contencios administrativ, Legea contenciosului administrativ reglementând cauze de răspundere, fără ca acestea să aibă un caracter limitativ și fără ca răspunderea persoanelor să fie limitată la ipotezele menționate de acest act normativ.

Orice altă interpretare ar constitui o denegare de dreptate și o îngrădire a liberului acces la justiție, aspect care contravine prevederilor art. 21 din Constituția României.

Dacă instanța ar fi considerat că cererea de chemare garanție nu este de competența instanței de contencios administrativ, în ciuda faptului că această cerere este accesorie acțiunii în contencios administrativ, trebuia, eventual, să pună în discuție necesitatea disjungerii cererii de chemare în garanție și trimiterea acesteia spre soluționare instanței de drept comun, însă sub nici un aspect instanța nu avea dreptul de a respinge cererea, ca inadmisibilă.

3.2. Soluția pronunțată pe fondul cauzei este nemotivată, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prima instanță nu a răspuns în nici un fel criticilor recurentului-reclamant, limitându-se să precizeze generic că recurentul-reclamant a desfășurat activități economice cu caracter de continuitate, deși legea prevede că doar exploatarea cu caracter de continuitate a bunurilor se încadrează în această ipoteză, vânzarea nefiind o exploatare.

Tratarea superficială de către prima instanță a acestei cauze rezultă și din faptul că, deși reia susținerile părților pe aproximativ 43 de pagini din hotărâre, motivarea respingerii acțiunii este limitată la trei paragrafe pe cuprinsul unei pagini, în care sunt invocate generic anumite prevederi legale, fără să se țină seama de criticile concrete formulate de reclamant.

Mai mult, hotărârea primei instanțe nu este motivată nici cu privire la cererea reclamantului, formulată în principal, prin care a solicitat anularea deciziei de soluționare a contestației administrative și obligarea autorității pârâte să răspundă tuturor motivelor invocate în susținerea contestației.

Cercetarea sumară a fondului cauzei rezultă și din poziția instanței în privința cererii de probatorii formulate de reclamant, fiind respinse în mod vădit neîntemeiat probe care erau absolut necesare soluționării cauzei, cum ar fi interogatoriul chemaților în garanție și expertiza contabilă, în special cu privire la aplicarea cotei de 5% TVA, la suma de 5.806 lei pretins a fi fost nejustificată cu facturi, la posibilitatea de înregistrare fiscală etc.

3.3. În mod nelegal prima instanță a respins acțiunea în contencios administrativ, ca nefondată, impunându-se reanalizarea cauzei în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., prin prisma tuturor motivelor invocate și a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

În cuprinsul cererii de recurs au fost reiterate motivele de nelegalitate privind actele administrativ fiscale contestate, motive invocate în primă instanță atât în susținerea cererii de anulare a deciziei de soluționare a contestației administrative, pentru nemotivarea acesteia, cât și a cererii de anulare a tuturor actelor administrativ - fiscale și de exonerare de la plata obligaților fiscale principale și accesorii stabilite în sarcina reclamantului.

În concluzie, recurentul-reclamant a solicitat, în principal, casarea Sentinței nr. 6235 din 2 noiembrie 2012, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrative nr. 554/2004, și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar în secundar, modificarea în tot a sentinței recurate și, pe fond, admiterea acțiunii în contencios administrativ, astfel cum a fost formulată.

În opinia recurentului, cererea de intervenție accesorie a îndeplinit condițiile de admisibilitate în principiu prevăzute de art. 49 alin. (1) C. proc. civ., Asociația pentru Prevenirea Abuzurilor Fiscale justificând un interes în promovarea cererii, având în vedere că este o asociație non-profit ce are ca scop principal stoparea abuzurilor fiscale și apărarea drepturilor membrilor și persoanelor fizice care au efectuat tranzacții imobiliare pentru care organele fiscale au solicitat retroactiv și abuziv plata TVA pentru tranzacțiile efectuate până la data de 1 ianuarie 2008.

Prin urmare, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a încheierii din data de 17 septembrie 2012 și admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie formulată de Asociația pentru Prevenirea Abuzurilor Fiscale.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând încheierea din 17 septembrie 2012 și Sentința civilă nr. 6235 din 2 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prin această încheiere, prima instanță a respins ca inadmisibilă în principiu cererea de intervenție în interesul reclamantului, formulată de petenta Asociația pentru Prevenirea Abuzurilor Fiscale, cu motivarea că cererea nu se încadrează în dispozițiile art. 49 alin. (3) - art. 51 C. proc. civ.

Împotriva acestei încheieri, titularul cererii de intervenție accesorie nu a declarat recurs.

În condițiile în care petenta Asociația pentru Prevenirea Abuzurilor Fiscale nu a înțeles să-și valorifice interesul său personal, distinct de cel al părții în favoarea căreia a intervenit, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de reclamant împotriva încheierii de respingere în principiu a cererii de intervenție accesorie este lipsit de interes și urmează să dispună respingerea acestuia.

Nelegalitatea acestei sentințe vizează în special nemotivarea acesteia, ipoteză subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Examinarea acestui motiv de recurs presupune studiul considerentelor hotărârii atacate, prin raportare la prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și la chestiunile esențiale deduse judecății atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin apărările formulate în cauză de autoritățile pârâte.

Se constată astfel, că hotărârea primei instanțe nu conține o sistematizare a informațiilor și a motivelor de nelegalitate prezentate în susținerea cererii deduse judecății și nici evaluarea acestora dintr-o perspectivă proprie judecătorului învestit cu soluționarea pricinii, ceea ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar.

O astfel de conduită procesuală nu răspunde exigențelor impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, drept ce nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt în mod real examinate de către instanța sesizată.

Referitor la soluția primei instanțe dată cererii de chemare în garanție formulată de reclamant, Înalta Curte constată că în mod eronat o astfel de cerere a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Astfel, nu există nici un impediment legal pentru promovarea unei cereri de chemare în garanție în cadrul litigiilor de contencios administrativ, prevederile art. 60 alin. (1) C. proc. civ. (1865) fiind pe deplin aplicabile și în această materie.

Prin urmare, sunt întemeiate criticile formulate în această privință de recurentul-reclamant, măsura primei instanțe fiind de natură să aducă atingere dreptului de acces la justiție, componentă esențială a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (5), art. 314, coroborate cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (1865) și art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va dispune casarea Sentinței civile nr. 6235 din 2 noiembrie 2012 și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării cauzei, se va proceda la examinarea efectivă a tuturor motivelor de nelegalitate invocate, cu luarea în considerare și a criticilor formulate în recurs a căror examinare a devenit inutilă în raport de soluția casării cu trimitere.

Totodată, va fi reevaluată cererea probatorii formulată de reclamant atât în privința cererii principale, cât și a cererii de chemare în garanție, ținând seama și cele statuate de Curtea de Justiție prin Hotărârea pronunțată la data de 7 noiembrie 2013, în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12, în considerarea caracterului general obligatoriu și cu efect retroactiv a interpretării Curții de Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes a recursului declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 17 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, invocată din oficiu, și, în consecință, respinge recursul ca lipsit de interes.

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 6235 din 2 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată. Trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2015.

Procesat de GGC - CL