ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 40/2016

Decizia nr. 40/2016

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei;

Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 1 iulie 2015, SC A. SA a formulat cerere de revizuire a Deciziei nr. 608 din 13 februarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrative și fiscal.

În motivarea cererii de revizuire se invocă dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. și dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, făcându-se referire la descoperirea unor înscrisuri noi care nu au putut fi înfățișate instanței, dintr-o împrejurare mai presus de voința revizuentei și respectiv, la încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, prin pronunțarea de hotărâri contrare în spețe similare.

Se arată că înscrisurile noi, relevante în cauză și care nu au putut fi înfățișate, sunt reprezentate de două hotărâri judecătorești, ce privesc societatea SC A. SA, pronunțate în fond și în recurs, respectiv, sentința civilă nr. 4008 din 13 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2009* și Decizia nr. 2175 din 27 mai 2015 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/2/2009*.

De asemenea, se susține că instanțele de judecată nu au ținut cont de respectarea principiului securității juridice și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, pronunțând hotărâri contrare în spețe similare.

Astfel, instanța de recurs a încălcat art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și a refuzat să constate abuzul autorităților fiscale, cu privire la impozitarea rezervei de reevaluare la momentul înstrăinării, situație ce a îngrădit direct și efectiv principiul libertății comerțului consacrat de art. 16 din Carta Drepturilor Fundamentale.

Prin Decizia nr. 608 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA Bacău împotriva sentinței nr. 219 din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În considerentele deciziei menționate, cu referire la criticile privind impozitul pe profit, instanța de recurs a reținut că în mod legal organele de inspecție fiscală au impozitat veniturile

de 4.197.890 lei rezultate din reevaluarea terenurilor considerate drept câștig realizat prin valorificarea activului, valorificare care s-a efectuat în luna decembrie 2007, conform facturii din 20 decembrie 2007 și a datelor din evidența contabilă din care rezultă scoaterea acestora din gestiunea societății.

În opinia instanței de control judiciar a prezentat relevanță împrejurarea că expertul desemnat, în răspunsul formulat la obiectivele stabilite de instanță, a arătat că vânzarea terenului implică și schimbarea destinației rezervei de reevaluare aferentă terenului vândut, iar suma de 4.197.890 lei, ce reprezintă creșterea valorii terenului, devine un element similar veniturilor la calculul impozitului pe profit.

Prin urmare, faptul generator de modificare a destinației rezervei apare la data de 20 decembrie 2007, a emiterii facturii fiscale, odată cu transferul acesteia.

De asemenea, instanța de recurs nu a reținut nici critica referitoare la examinarea și potențiala analiză a unor reglementări care nu erau în vigoare la data nașterii faptului generator.

În ceea ce privește criticile referitoare la T.V.A., instanța de control judiciar a reținut că, în mod corect, în raport de conținutul art. 145 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din C. fisc., s-a apreciat că, întrucât în perioada 2007-2008, societatea recurentă nu a justificat desfășurarea activității de producție, nu s-a putut reține nici necesitatea și oportunitatea elaborării manualului calității, cu referire la suma de 30.000 lei din facturile emise de SC B. SRL.

S-a reținut că deductibile pentru determinarea profitului sunt doar cheltuielile prevăzute de art. 21 alin. (1) din C. fisc., respectiv cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile. La alin. (4) din art. 21 sunt prevăzute cheltuielile care nu sunt deductibile, respectiv “cheltuielile cu serviciile de management, consultanță sau ale prestării de servicii pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora.”

În privința necesității efectuării acestor cheltuieli, recurenta-reclamantă nu a dovedit legătura dintre serviciul prestat de SC B. SRL și specificul activităților pe care le desfășoară: închirieri și furnizare de utilități.

Pentru operațiunile înscrise în facturile fiscale emise de SC B. SRL, motivat de faptul că recurenta-reclamantă nu a justificat necesitatea și oportunitatea elaborării manualului calității, legal a fost stabilită obligația de plată a T.V.A., lucru reținut de prima instanță ca fiind întemeiat.

Referitor la serviciul prestat de SC C. SRL Bacău, organul fiscal a reținut că acesta nu este în folosul operațiunilor taxabile ale recurentei, motivat de faptul că, la data prestării respectivului serviciu, recurenta-reclamantă nu mai deținea bunurile imobile, acestea fiind vândute către SC D. SRL București.

II. Decizia instanței de revizuire;

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea cererii de revizuire de față, analizând actele și lucrările cauzei, constată că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cererii, pentru motivele ce urmează.

În conformitate cu dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Văzând dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care, dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecății, hotărârile judecătorești pronunțate în altă cauză nu reprezintă înscrisuri noi, în sensul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care, acest caz de revizuire nu întrunește condițiile de admisibilitate.

Cu referire la motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că potrivit textului legal enunțat „Constituie motiv de revizuire, care se adăuga la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată”.

Prin urmare, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța de recurs.

Or, în cauză, nu s-a arătat norma comunitară direct aplicabilă speței, pretins a fi încălcată, pentru a face aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar susținerile revizuentei referitoare la pronunțarea unor hotărâri judecătorești contrare în spețe similare, nu se încadrează în cazul de revizuire supus analizei.

De asemenea, în argumentarea insecurității juridice produse, ca efect al deciziei atacate, revizuenta nu face nicio referire concretă.

Existența unor divergențe în jurisprudență a fost acceptată în lumina Convenției Europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale ca fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluritate de jurisdicții, important fiind să se evite un climat general de incertitudine și nesiguranță, concretizat în divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp, climat ce s-ar putea crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii judiciare (cauzele

Beian c. României, Păduraru c.României), ceea ce nu este cazul în speță.

În consecință, Înalta Curte constată că susținerile și criticile revizuentei nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pentru

considerentele expuse,

în temeiul art. 326 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de SC A. SA împotriva Deciziei nr. 608 din 13 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2016.