ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1430/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1430/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 2109 din 8 mai 2014, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a

respins recursul declarat de A.D. împotriva sentinței nr. 628 din 31 ianuarie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat și a respins recursul declarat de A.D. împotriva sentinței nr. 6733

din 27 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca tardiv declarat.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat cerere de revizuire recurentul A.D., solicitând modificarea

în tot a deciziei atacate, admiterea recursului, casarea sentinței civile nr.

628 din 31 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, înlăturarea excepției autorității de lucru judecat și

trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea

casată.

Temeiul de drept invocat

în susținerea cererii de revizuire este reprezentat de dispozițiile art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care prevăd ca motiv de revizuire pronunțarea

hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității

dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20

alin. (2) din Constituția României, republicată.

Ulterior, la data de 17

martie 2015, revizuentul a formulat o completare a cererii de revizuire a aceleiași

decizii din 8 mai 2014, invocând ca și temei de drept dispozițiile art. 322 teza

a II-a pct. 5 C. proc. civ.

În susținerea acestei

cereri învederează faptul că înscrisul nou, care, în mod vădit neîndoielnic, îndeplinește

condițiile cumulative prevăzute în mod expres și limitativ de acest text de lege,

este reprezentat de fișa pentru evidența drepturilor bănești ale pensionarului A.D.

aferentă perioadei septembrie 2007-decembrie 2014, înscris care exista la data pronunțării

deciziei atacate (8 mai 2014), dar a fost comunicat pentru prima dată de Casa de

Pensii a Municipiului București în ședința publică de la data de 12 februarie 2015

în Dosarul nr. 15519/3/2013 înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Revizuentul a expus pe

larg situația de fapt și de drept din mai multe cauze pendinte pe rolul instanțelor

de judecată, solicitând admiterea cererii de revizuire, astfel cum a formulat-o.

În continuare, revizuentul

a expus considerațiuni privind incidența art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, în sensul încălcării normelor de drept

comunitar de către instanța de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii, precum

și neaplicarea principiului priorității dreptului comunitar, ca urmare a aderării

României la Uniunea Europeană.

Intimata Camera Deputaților

a formulat întâmpinări, prin care a solicitat respingerea cererilor de revizuire,

după caz, ca nefondată, respectiv inadmisibilă, arătând că motivul de revizuire

invocat, respectiv prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu atrage

incidența numai prin simpla sa invocare, ci aplicarea principiului priorității dreptului

comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană este condiționată

de existența unei incompatibilități între normele interne și cele comunitare incidente

fiecărei cauze în parte.

A arătat intimata că,

în raport de aceste considerente, deși revizuentul A.D. a formulat cererea de revizuire

întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 împotriva deciziei

civile irevocabile nr. 2109 din 8 mai 2014, pronunțată în Dosarul nr. 12759/2/2010

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

a motivat cererea de revizuire prin prisma jurisprudenței comunitare în privința

drepturilor salariale și a pensiilor de serviciu, fără a indica în concret argumentele

care să evidențieze existența unei pretinse incompatibilități între normele interne

care reglementează autoritatea de lucru judecat și cele comunitare, argumentele

prezentate fiind străine de natura cauzei, fără relevanții din perspectiva controlului

judiciar exercitat într-o astfel de cale extraordinară de atac.

În ceea ce privește cererea

de revizuire formulată la data de 15 martie 2015 împotriva aceleiași hotărâri judecătorești

irevocabile, și anume decizia nr. 2109 pronunțată la data de 8 mai 2014 de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul

nr. 12759/2/2010, intimata a arătat cărevizuentul a solicitat revizuirea în temeiul

prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., invocând ca înscrisuri noi „fișa

pentru evidența drepturilor bănești ale pensionarului A.D. aferentă perioadei septembrie

2007-decembrie 2014”, comunicată acestuia în ședința publică din data de 12 februarie

2015 de către Casa de Pensii a Municipiului București într-o cauză de asigurări

sociale care formează obiectul Dosarului nr. 15519/3/2013 și aflată pe rolul Tribunalului

București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

A arătat intimata că această

cerere de revizuire este inadmisibilă, dată fiind natura hotărârii atacate cu revizuire,

respectiv hotărâre irevocabilă, pronunțată de instanța de recurs, dar care prin

respingerea recursului nu a evocat fondul în soluționarea respectivei căi de atac,

ci a menținut soluția instanței de fond.

Examinând cererea de revizuire

formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile

art. 326 alin. (3) C. proc. civ., sub aspectul admisibilității și al faptelor pe

care se întemeiază, prin prisma motivelor invocate de revizuent, inclusiv a prevederilor

art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și

art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în raport și de toate susținerile și apărările părților,

Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

Pentru a ajunge la această

soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, constituie

motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea

hotărârilor rămase definitive și irevocabile, prin încălcarea principiului priorității

dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20

alin. (2) din Constituția României, republicată.

Revizuirea prevăzută de

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac,

ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită

revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și are menirea de a asigura

respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității

normelor dreptului comunitar față de norma internă, principiu care are și o consacrare

constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Instituirea căii de atac

a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menționat, reprezintă o modalitate prin care

legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc

procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă

principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor,

care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispozițiilor

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, este în sensul

că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului

comunitar în fond sau în recurs, iar instanța nu a judecat litigiul cu considerarea

acestui aspect, analizându-l doar în baza legislației interne, ori în speță, revizuentul

a invocat încălcarea acestor principii doar în calea de atac a revizuirii.

Prin urmare, în cauza

dedusă judecății, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata

încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța de recurs a cărei decizie

este supusă revizuirii.

Aplicarea principiului

priorității dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană,

este condiționată de existența unei incompatibilități între normele interne și cele

comunitare.

Revizuentul nu a dovedit

această cerință esențială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar,

întrucât nu a motivat incompatibilitatea prevederilor din legislația internă aplicată

de instanța de recurs cu ordinea juridică comunitară reglementată prin normele Tratatului

Uniunii Europene, indicate în cererea de revizuire și, astfel, nu se poate reține

existența unei incompatibilități între dreptul comunitar și legislația internă,

pentru a fi îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în

baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, din examinarea

deciziei atacate rezultă că instanța de recurs a analizat argumentele susținute

în calea de atac, precum și motivele de recurs invocate, stabilind situația de fapt

și de drept prin prisma normelor legale incidente.

Încălcarea de către instanța

de recurs a prevederilor dreptului comunitar cu relevanță în materie a fost neîntemeiat

invocată de revizuent pentru considerentele care vizează rejudecarea recursului

și nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției

legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare.

În motivarea cererii de

revizuire nu a fost invocat și argumentat vreun motiv legat de încălcarea principiului

priorității dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu

art. 20 alin. (2) din Constituția României, revizuentul formulând exclusiv critici

asupra soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, fără raportare la vreo

dispoziție imperativă de drept comunitar.

Motivele invocate de către

revizuent sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei și nu ipoteza juridică

avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art.

21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În cauză, însă, criticile

recurentului-revizuent nu s-au încadrat în cerințele acestui caz special de revizuire,

dreptul comunitar nefiind antamat prin cererea de revizuire care a formulat obiectul

prezentei cauze, recurentul-revizuent invocând formal prevederile art. 21 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004, în fapt cuprinsul căii extraordinare de atac conținând

doar nemulțumirile părții față de soluția reținută de instanța de fond.

Astfel, din motivele invocate

de revizuent rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă

judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin.

(1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la respectarea principiului

securității raporturilor juridice.

Neîndeplinirea condițiilor

prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, rezultă și din faptul că la judecarea recursului nu s-a solicitat aplicarea

cu prioritate a prevederilor dreptului comunitar indicate în prezenta cerere de

revizuire, astfel că, argumentele expuse de revizuent cu privire la încălcarea acestora

nu corespund ipotezei juridice avută în vedere la reglementarea căii extraordinare

de atac exercitată în cauză.

Revizuentul a mai invocat

și motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia

revizuirea unei hotărâri rămase definitive în apel sau prin neapelare, precum și

a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate

cere „

dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri

doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o

împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat

hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere”.

Din interpretarea logico

juridică a acestor prevederi legale rezultă, fără putință de tăgadă, că pentru a

se putea cere revizuirea unei hotărâri date de instanța de recurs, legiuitorul a

impus condiția ca această instanță să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea

unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în fazele de judecată anterioare,

fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite,

în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus

judecății, față de cea care fusese aleasă până în acel moment.

Or, cererea de revizuire

formulată la data de 15 martie 2015 în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. a fost

îndreptată împotriva deciziei nr. 2109 din 8 mai 2014, prin care s-a respins ca

nefondat recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 628 din data de 31 ianuarie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

fiind astfel în prezența unei hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțată de

instanța de recurs, dar care prin respingerea recursului nu a evocat fondul în soluționarea

respectivei căi de atac, ci a menținut soluția instanței de fond.

Pe de altă parte, în accepțiunea

dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., înscrisuri doveditoare noi sunt cele

care existau la data judecății și care au fost reținute de partea potrivnică, ori

nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.

Astfel, printre condițiile

de admisibilitate a acestui caz de revizuire se numără și aceea ca înscrisul să

nu fi fost cunoscut și folosit în proces, pentru că, în caz contrar, cercetarea

lui în cadrul revizuirii ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârii.

De asemenea, este necesar

ca înscrisul să fie determinant, adică apt să conducă la pronunțarea unei soluții

contrare celei atacate.

În cauză, revizuentul

a indicat ca înscris nou, în accepțiunea art. 322 pct. 5 C. proc. civ., fișa pentru

evidența drepturilor bănești ale pensionarului A.D. aferentă perioadei septembrie

2007-decembrie 2014, înscris despre care a arătat că exista la data pronunțării

deciziei atacate (8 mai 2014), dar a fost comunicat pentru prima dată de Casa de

Pensii a Municipiului București în ședința publică de la data de 12 februarie 2015

în Dosarul nr. 15519/3/2013 înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Astfel, instanța apreciază

că, deși revizuentul a arătat faptul că înscrisul invocat în susținerea cererii

de revizuire a ajuns în posesia sa doar la data de 12 februarie 2015 și că astfel

nu i se poate reține o conduită procesuală culpabilă prin faptul că la termenul

din 8 mai 2014 nu a încunoștiințat instanța de recurs de existența sa, acesta nu

a dovedit „împrejurarea mai presus de voința părților” datorită căreia nu l-a prezentat

instanței.

De asemenea, Înalta Curte

apreciază că în cauza dedusă judecății nu au intervenit modificări în materialul

probator pe care s-a sprijinit instanța de control judiciar în Dosarul nr. 12759/2/2010,

modificări care ar fi influențat hotărârea ce s-a bazat pe acel material probator.

Având în vedere considerentele

prezentate anterior, precum și caracterul limitativ al dispozițiilor art. 322

pct. 5 C. proc. civ., rezultă fără putință de tăgadă inadmisibilitatea cererii de

revizuire formulată în cauză întemeiată pe aceste dispoziții.

În jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că revizuirea nu poate fi admisă ca o

modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluționat definitiv

și că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri

judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice pe motivul

că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey

Petrov c. Rusiei, Hot. nr. 1861/2005 din 10 mai 2007; Pehenitehny c. Rusiei, Hot.

nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008).

În consecință, în raport

de cele reținute anterior, Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale

vreunor norme ale dreptului comunitar, în sensul invocat de către revizuent, care

să justifice admiterea cererii de revizuire în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004, nefiind îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C.

proc. civ. invocate de revizuent.

Având în vedere considerentele

expuse, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cerințele art. 21 alin.

(2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, coroborate cu art. 322

pct. 5 C. proc. civ., astfel încât cererea de revizuire va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulată de A.D. împotriva deciziei nr. 2109 din 8 mai 2014 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 martie 2015.