ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3595/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta CNCF "CFR" S.A. - Regionala București a chemat în judecată pe pârâții A. București S.A., Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și S.C. B. S.R.L., solicitând anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x din 22 iulie 1994, emis de Ministerul Transporturilor în favoarea A. București S.A., pentru terenul în suprafață de 105069,20 mp, respectiv doar pentru terenul în suprafață de 8.364,23 mp, situat în București, sector 6, care figurează la punctul 4 din anexa la certificat sub denumirea de Filiala mixtă 91.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost eliberat de Ministerul Transporturilor cu încălcarea metodologiei de aplicare a H.G. nr. 834/1991, în sensul că documentația care a stat la baza emiterii certificatului pentru terenul menționat la punctul 4 din anexa la certificat nu a fost conformă cu cea prevăzută de actul normativ citat, necuprinzând procesele-verbale de vecinătate cu vecinii reali, între care și CNCF "CFR" S.A. - Regionala București, care nu a semnat niciodată un proces-verbal de vecinătate pentru terenul arătat.

Reclamanta a mai arătat că certificatul a fost emis și cu încălcarea Legii nr. 15/1990, în sensul că terenul arătat s-a aflat întotdeauna în patrimoniul CNCF "CFR" S.A. (fosta S.C. CFR, fosta Căile Ferate Române), iar nu al S.C. A. București S.A. Dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în discuție a fost înscris în cartea funciară din anul 1948, conform procesului-verbal nr. x/1940. Acesta a fost motivul pentru care, la data de 20.03.2003, MLPTL a emis certificatul seria x prin care atestă dreptul de proprietate în favoarea CN CF CFR S.A. asupra terenului în suprafață de 227.179,21 mp, suprafață în care este cuprins și terenul, în suprafață de 8.364,23 mp, asupra căruia invocă dreptul de proprietate pârâta S.C. B. S.R.L., pe motiv că i-a fost transmis de S.C. A. București S.A.

Prin sentința civilă nr. 2209 din 27 mai 2009, pronunțată în dosar nr. x/2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a disjuns cererea formulată de CNCF "CFR" S.A. - Regionala București, formându-se dosar nr. x/2009, pe rolul aceleiași instanțe.

În cauza nr. 4828/2/2009, pârâta S.C. B. S.R.L. a invocat excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x din 20 februarie 2003 emis de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuințelor în favoarea CN CFR S.A.

Prin întâmpinare la cererea formulată de CN CFR S.A., pârâta S.C. A. București S.A., a solicitat respingerea cererii de anulare parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate Seria M 09 nr. 0308 din 22 iulie 1994, în principal, pe temeiul excepției tardivității formulării cererii, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin cerere reconvențională, pârâta-reclamantă S.C. A. București S.A. a solicitat, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă și cu pârâtul Ministerul Transporturilor, anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 0874 din 20 februarie 2003, respectiv pentru aceeași suprafață de teren 8.364,23 mp, situat în.

Prin întâmpinare la cererea reconvențională, reclamanta-pârâtă CN CF CFR S.A. Regionala București a invocat inadmisibilitatea cererii pentru neurmarea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/20004 și față de faptul că data la care pârâta-reclamantă a luat cunoștință de existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei-pârâte, este, indiscutabil, cel mai târziu data de 11.06.2008, dată la care succesoarea pârâtei-reclamante S.C. B. S.R.L., a luat cunoștință de certificat, conform adresei nr. 1/3682 din 11 iunie 2008, emisă de CN CF CFR S.A.

Pe fondul cererii reconvenționale, a arătat că aceasta este neîntemeiată.

Prin întâmpinare la cererea reconvențională, pârâtul Ministerul Transporturilor a invocat tardivitatea plângerii prealabile, tardivitatea introducerii cererii de chemare în judecată, precum și lipsa de interes în formularea cererii reconvenționale.

Prin aceeași întâmpinare, pârâtul s-a apărat și față de cererea principală, invocând, de asemenea, tardivitatea plângerii prealabile.

Prin sentința civilă nr. 4461 din 10 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii reconvenționale formulate de S.C. A. S.A. și a respins ca inadmisibilă această cerere, reținând tardivitatea adresării plângerii prealabile, pe motiv că pârâta-reclamantă a luat cunoștință de existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x din 10 februarie 2003, la data de 27.01.2010, când a fost citată în cauză, iar plângerea prealabilă a adresat-o la 07.04.2010, cu depășirea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. A mai reținut instanța că actele depuse de pârâta S.C. B. S.R.L. în susținerea pretențiilor sale care au făcut obiectul dosarelor nr. x/2008 și nr. y/2008 nu ar fi putut fi procurate decât de la pârâta-reclamantă, împrejurare care susține constatarea tardivității adresării plângerii prealabile.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta-pârâtă CN CF CFR S.A. - Regionala București, pe motivul nesoluționării cererii principale, cât și pârâta-reclamantă S.C. A. S.A., care a invocat, la rândul său, nesoluționarea cererii principale, respectiv a excepției tardivității formulării cererii pe care a opus-o cererii principale, precum și nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate asupra cererii reconvenționale.

Prin decizia nr. 2516 din 22 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis ambele recursuri și a casat sentința, trimițând cauza spre rejudecare aceleași instanțe.

În motivare, instanța de control judiciar a reținut că, raportat la prevederile art. 7 alin. (1), alin. (3) și alin. (7) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond nu a analizat dacă au existat motive temeinice pentru care plângerea prealabilă a fost formulată peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. A constatat că instanța de fond a respins greșit cererea reconvențională ca inadmisibilă, de vreme ce din actele dosarului rezultă ca s-a luat cunoștință de actul administrativ atacat la data de 27.01.2010, iar plângerea prealabilă a fost formulată în termenul de 6 luni, respectiv la data de 07.04.2010.

Deși Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că ar fi neîntemeiat motivul de recurs referitor la nepronunțarea asupra cererii principale, pe motiv că obiectul cauzei îl formează exclusiv cererea reconvențională disjunsă prin încheierea din 27 mai 2009, având în vedere că au fost admise ambele recursuri, între care cel formulat de reclamanta-pârâtă a privit exclusiv nesoluționarea cererii principale, precum și inadvertența din motivarea deciziei nr. 2516/2012, care face confuzie între cererea reconvențională disjunsă conform încheierii din 27 mai 2009, pronunțată în dosar nr. x/2008 și care a fost formulată de CN CF CFR S.A. Regionala București, având ca obiect anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x din 22 iulie 1994, emis de Ministerul Transporturilor în favoarea A. București S.A., care a devenit cererea principală în dosar nr. x/2009 și cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă S.C. A. București S.A., având ca obiect anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 0874 din 20 februarie 2003 (nu aceasta fiind "cererea reconvențională" disjunsă prin încheierea din 27.05.2009), Curtea a socotit că, prin admiterea ambelor recursuri, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, a fost reînvestită cu soluționarea atât a cererii principale, cât și a cererii reconvenționale.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 02.08.2012 sub nr. x/2/2009*.

Prin încheierea din data de 25 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a admis excepția tardivității formulării cererii principale, invocată de pârâta-reclamantă S.C. A. București S.A.;

- a respins excepția inadmisibilității cererii reconvenționale invocată de reclamanta-pârâtă CN CF CFR S.A. - SCREIR CF București (fosta Regională CF București);

- a respins excepția tardivității plângerii prealabile, excepția tardivității cererii reconvenționale și excepția lipsei de interes, invocate de pârâtul MTI în ceea ce privește cererea reconvențională;

- a admis excepția (invocată din oficiu) a inadmisibilității excepției de nelegalitate privind certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria M 09 nr. 0874 din 20 februarie 2003, invocată de pârâta S.C. B. S.R.L.

La data de 30.01.2013, reclamanta-pârâtă a formulat o cerere de introducere în cauză în calitate de pârât a OCPI București, cerere în privința căreia Curtea a constatat că operează decăderea din dreptul de a o formula, în temeiul art. 103 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 959 din 21 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins, ca tardiv formulată, cererea principală îndreptată de reclamanta-pârâtă CNCF "CFR" S.A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă A. București S.A. și cu pârâții S.C. B. S.R.L. și Ministerul Transporturilor și Infrastructurii;

- a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă A. București S.A., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă CNCF "CFR" S.A. și cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.

Având în vedere că prin încheierea interlocutorie din 25.10.2012 a fost admisă excepția tardivității cererii principale, în considerarea caracterului interlocutoriu al soluției pronunțate în privința excepției tardivității cererii, curtea a respins cererea principală ca tardiv formulată și a constatat că cealaltă excepție opusă cererii principale de către Ministerul Transporturilor, respectiv excepția inadmisibilității cererii principale pe motivul tardivității adresării plângerii prealabile, a rămas fără obiect.

Curtea a apreciat că excepția tardivității acțiunii promovate de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. - Regionala CF București (devenită acțiune principală urmare a măsurii disjungerii cererii reconvenționale dispuse la data de 27.05.2009 în dosar nr. x/2008), având ca obiect anularea în parte a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x emis la data de 22.07.1994 de Ministerul Transporturilor, excepție invocată de pârâta A. București S.A., este întemeiată, pentru următoarele motive:

Reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. a sesizat la data de 09.09.2008 instanța de contencios administrativ cu cererea reconvențională având ca obiect anularea Certificatului seria x emis la data de 22.07.1994 de Ministerul Transporturilor pentru A. București S.A., iar această cerere reconvențională a fost disjunsă la data de 27.05.2008 din dosar nr. x/2008, constituindu-se dosar nr. x/2009, în care cererea reconvențională a devenit cerere principală.

În raport de prevederile art. 11 alin. (2) și alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 262/2007, de faptul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x din data de 22.07.1994 este un act administrativ individual, deoarece este emis în favoarea unei persoane juridice determinate, respectiv a A. București S.A., curtea a apreciat că cererea de anulare a acestuia putea fi formulată în cel mult un an de la data comunicării, respectiv data luării la cunoștință de existența acestuia.

Or, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x din data de 22.07.1994 a fost înscris la data de 20.04.1995 sub nr. 4219-4220 în Registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 1 București și intabulat în Cartea funciară sub nr. x, conform încheierii nr. 6767 din 20 mai 2003, iar, de la data îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară, dreptul real al A. București S.A. a devenit opozabil erga omnes, certificatul considerându-se cunoscut de la acea dată și de către reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A.

Curtea a concluzionat că, în consecință, cererea de anulare a Certificatul seria x din 22 iulie 1994 a fost formulată cu depășirea termenului de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată prin Legea nr. 262/2007, excepția tardivității acțiunii invocată de pârâta A. București S.A. fiind întemeiată.

Cât privește cererea reconvențională, în considerarea caracterului interlocutoriu al încheierii din 25.10.2012 prin care au fost respinse ca neîntemeiate toate excepțiile opuse prin întâmpinări cererii reconvenționale, Curtea, analizând fondul acestei cereri, a reținut că aceasta este neîntemeiată.

Curtea a apreciat că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x emis de Ministerul Lucrărilor Publice Transporturilor și Locuințelor la data de 20.03.2003 în favoarea reclamantei-pârâte CNCF CFR S.A., care atestă dreptul de proprietate exclusivă al CNCF CFR S.A. asupra terenului în suprafață de 227179,21 mp, reprezentând complex Gara de Nord, a fost emis cu respectarea prevederilor și condițiilor stabilite de Legea nr. 15/1990 și de H.G. nr. 894/1991 și a Criteriilor nr. 2665 din 28.02.1992 emise de Ministerul Economiei și Finanțelor privitoare la întocmirea documentației topografice.

Din considerentele hotărârii reiese faptul că reclamanta a dovedit că terenul pentru care s-a emis titlul de proprietate, din care face parte suprafața de 8 364,23 mp, situată actual în sector 6, pentru care se cere anularea parțială a certificatului, avea în patrimoniu terenul pentru care s-a emis titlul de proprietate, situație care rezultă din procesul-verbal nr. x/1940, întocmit de Comisia Cărților Funciare din București, în baza Legii pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare din 27 aprilie 1938, care atestă dreptul de proprietate asupra terenului în favoarea Căii Ferate Române, reclamanta-pârâtă fiind succesoarea în drepturi a Societății Naționale a Căilor Ferate Române, înființată conform H.G. nr. 581/1998.

Curtea a apreciat că nu prezintă relevanță din perspectiva analizării legalității emiterii titlului de proprietate împrejurarea că pârâta-reclamantă A. S.A. deținea, la rândul său, un certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru aceeași suprafață de 8 364,23 mp și că acesta a fost transcris în registrele de publicitate și, mai târziu, înscris în Cartea funciară, aspecte care sunt relevante exclusiv în cauza civilă în care vor fi analizate comparativ titlurile de proprietate prezentate de părți.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta C.N.C.F. "CFR" S.A. (fostă S.C. R.E.I.R.C.F. București), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, doar în ceea ce privește respingerea cererii principale ca tardiv formulată, constatarea faptului că excepția tardivității cererii principale este neîntemeiată, cu consecința respingerii acesteia și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru judecarea fondului cererii principale.

În motivarea recursului declarat se arată că în mod greșit curtea a respins cererea principală ca tardiv formulată pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de S.C. A. București S.A., hotărârea pronunțată de instanța de fond fiind netemeinică și nelegală pentru că a fost pronunțată cu încălcarea principiul egalității părților, care este un element esențial al dreptului la un proces echitabil. Acest principiu impune exigența "egalității armelor" în sensul unui just echilibru între părți, fără nicio diferență de tratament.

Arată recurenta că, în speță, față de ambele cereri deduse judecății, adică atât față de cererea recurentei (cererea principală), cât și față de cererea reconvențională formulată de S.C. A. București S.A. a fost invocată excepția tardivității pentru nerespectarea termenelor prevăzute de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Arată recurenta că diferența de tratament aplicată părților în prezenta cauză constă în împrejurarea că aceeași excepție, respectiv excepția tardivității celor două cereri de chemare în judecată (atât principală, cât și reconvențională) a fost soluționată în condiții care au plasat societatea recurentă într-un net dezavantaj în raport cu adversara sa, S.C. A. București S.A.

Subliniază recurenta că, în timp ce pentru intimata S.C. A. București S.A. termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a fost calculat începând cu data 27.01.2010, când a fost citată în prezenta cauză, în primul ciclu procesual, pentru societatea recurentă același termen a fost calculat începând cu data de 20.04.1995, când actul a fost înscris în Registrul transcripțiuni al Judecătoriei sectorului 1, considerând că de la data îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară dreptul de proprietate al intimatei S.C. A. București S.A. a devenit opozabil erga omnes.

Recurenta apreciază că, pentru egalitate de tratament, trebuia ca instanța de fond să calculeze termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în mod echitabil, adică ori pentru ambele părți termenul să curgă de la data când acestea au fost citate, ori pentru ambele părți termenul să curgă de la data când fiecare parte a îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară.

Recurenta solicită să se constate că potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, invocat de intimata-reclamantă S.C. A. S.A. în susținerea excepției sale, termenul de un an curge de la data comunicării actului sau data luării la cunoștință despre existența actului, iar în cazul în speță termenul de un an curge de la data la care recurenta a luat cunoștință despre existența Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x din 22 iulie 1994, respectiv data de 10.06.2008, când a fost citată la Tribunalului București, secția a VI-a comercială, în dosar nr. x/2008, având ca obiect acțiunea în constatare formulată de S.C. B. S.R.L.

Arată recurenta că în data de 9.07.2008 a formulat plângerea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deci înlăuntrul termenului de 30 de zile prevăzut de lege, adresată organului emitent, respectiv Ministerului Transporturilor, solicitând anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în discuție, pe motiv că documentația care a stat la baza emiterii acestui act nu a îndeplinit condițiile prevăzute de H.G. 834/1991, respectiv nu a cuprins procesul-verbal de vecinătate încheiat cu CN CF "CFR" S.A. și nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990.

Mai arată recurenta că în data de 9.09.2008 a cerut anularea actului prin cererea care face obiectul prezentei cauze.

Recurenta solicită să se constate faptul că excepția este neîntemeiată, că cererea sa de chemare în judecată a fost formulată cu respectarea termenelor procedurale prevăzute de Legea nr. 554/2004, inclusiv a termenului de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2), invocat de pârâta - reclamantă S.C. A. S.A. în susținerea excepției sale și, pe cale de consecință, să o respingă ca atare și să admită recursul astfel cum a fost formulat.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Prin recursul declarat, recurenta a criticat soluția de respingere a cererii principale, având ca obiect anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate M09 nr. 0308 din 22 iulie 1994, ca tardiv formulată pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Conform dispozițiilor art. 11 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, recunoașterea dreptului și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni, iar pentru motive temeinice, în termen de cel mult 1 an de la data comunicării actului sau data luării la cunoștință, după caz.

Legea nr. 554/2004 reglementează, astfel, prin art. 11, două categorii de termene pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este prevăzută expres în alin. (5): (i) un termen de prescripție cu durata de 6 luni, a cărui împlinire are ca efect stingerea dreptului la acțiune (art. 11 alin. (1) și (ii) un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice și care nu poate fi depășit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției avute în vedere la alin. (1) (art. 11 alin. (2).

Termenul de prescripție de 6 luni este aplicabil în cazul cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei. Acest termen începe să curgă de la date diferite, în funcție de obiectul acțiunii.

Termenul de decădere de un an este reglementat ca o situație de excepție de la regula prescriptibilității acțiunii în termenul de 6 luni și devine aplicabil numai dacă acțiunea nu a fost introdusă în termenul de 6 luni din motive temeinice. Acest termen se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii, în funcție de obiectul acțiunii, potrivit regulilor configurate la alin. (1).

Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate M09 nr. 0308 a fost obținut de A. la data de 22.07.1994 și a fost înregistrat în Registrul de inscripțiuni - transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 1 la data de 20.04.1995, sub nr. x- 4220, potrivit Decretului Lege nr. 115/1938.

La data de 20.05.2003, același Certificat M09 nr. 0308 a fost înregistrat în Cartea Funciară sub nr. 35570, potrivit încheierii 6767.

Potrivit prevederilor legale, interpretărilor doctrinare și jurisprudențiale, data înscrierii dreptului de proprietate asupra unui imobil în Registrul de inscripțiuni transcripțiuni, respectiv în Cartea funciară, este data la care acesta devine opozabil erga omnes. Ulterior acestui moment terții nu se mai pot prevala de faptul că nu au avut cunoștință de existența actului sau faptului juridic înregistrat.

În cauză, în raport de prevederile art. 30 din Decretul-lege nr. 115/1938, aplicabil la data înregistrării în Registrul de inscripțiuni transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 1 a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate M09 nr. 0308 din 22 iulie 1994, această dată este 20.04.1995.

Astfel, având în vedere că reclamanta este terț față de actul atacat, termenul de la care începe să curgă dreptul de a introduce acțiunea este data înscrierii în cartea funciară, deoarece efectul înscrierii în cărțile funciare este opozabilitatea față de terți, nefiind necesar ca terța persoană să fi intrat în posesia actului, ci doar ca aceasta să fi luat la cunoștință despre existența actului, dar nu mai târziu de 1 an de la data luării la cunoștință, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai promova acțiunea.

În speță, certificatul de proprietate a fost emis în temeiul H.G. nr. 834/1991, iar, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) din această hotărâre, certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor sunt supuse regimului de publicitate imobiliară, adică Legii nr. 7/1996 privind cadastrul funciar și publicitatea imobiliară, care la art. 25 alin. (1) prevede că înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de opozabilitate față de terți de la data înregistrării cererii.

Astfel, data înscrierii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate M09 nr. 0308 din 22 iulie 1994 în Cartea funciară, respectiv 20.05.2003, este data la care acesta devine opozabil erga omnes.

În consecință, prin efectul transcrierii efectuate, certificatul de atestare a dreptului de proprietate contestat a devenit opozabil erga omnes și, de la data transcrierii, a început să curgă termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 pentru sesizarea instanței de contencios administrativ cu acțiunea în anulare.

Condiția luării la cunoștință despre existența și conținutul certificatului de atestare a actului de proprietate a fost realizată, astfel, prin transcrierea în Registrul de inscripțiuni transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 1 la data de 20.04.1995, sub nr. x- 4220, iar, cel mai târziu, prin înregistrarea în Cartea Funciară sub nr. x, potrivit încheierii 6767 din 20 mai 2003, cu respectarea formalităților impuse de sistemul de publicitate imobiliară.

Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidență a cadastrului are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeași unitate administrativ-teritorială, în scopul transmiterii sau constituirii de drepturi reale imobiliare ori, după caz, al opozabilității față de terți a acestor înscrieri.

Având în vedere aceste prevederi legale, nu poate fi primită susținerea recurentei C.N.C.F. CFR S.A. potrivit căreia termenul de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) trebuie calculat de la data la care aceasta a fost citată în dosar nr. x/2008 aflat pe rolul Tribunalului București, având ca obiect acțiune în constatare formulată de B..

Existența înregistrării în Registrul de inscripțiuni transcripțiuni, respectiv în Cartea funciară, exclude posibilitatea stabilirii unui alt moment de la care să fie calculat termenul de un an, fiind fără relevanță faptul că în cazul A. București S.A. a fost avut în vedere termenul la care a fost citată în prezenta cauză.

În ceea ce privește A. București S.A., instanța a stabilit în mod corect, ca moment al luării la cunoștință privind Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x din 20 februarie 2003, data la care a fost citată în această cauză, prin raportare la decizia nr. 2516 din 22 mai 2009 a Înaltei Curți, care a stabilit că societatea A. S.A. a luat cunoștință de actul administrativ atacat la data de 27.01.2010, iar plângerea a fost formulată la 7 aprilie 2010, în cadrul termenului de 6 luni.

Înalta Curte apreciază că egalitatea de tratament invocată de recurentă nu poate înlătura prevederile legale obligatorii, care determină, pe de-o parte, termenul în care poate fi formulată acțiunea pentru anularea actului administrativ, termen de decădere potrivit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și, pe de altă parte, momentul obiectiv de la care se calculează acest termen, respectiv când se consideră că partea putea și/sau trebuia să ia cunoștință de existența actului.

Or, existența prevederilor legale care stabilesc în mod obligatoriu condițiile opozabilității unui act față terți nu pot fi înlăturate de elemente și situații de fapt care ar avea relevanță în lipsa acelor prevederi.

Cu alte cuvinte, doar în lipsa unei înscrieri în registrele de publicitate imobiliară, care asigură opozabilitatea erga omnes, momentul luării la cunoștință poate fi analizat în raport de alte situații concrete evidențiate de părți, cum ar fi existența unui litigiu în care este menționat/prezentat actul, o adresă a unei autorități în care este menționat etc.

În același sens s-a pronunțat Înalta Curte în mod constant, atât în aplicarea Legii nr. 29/1990, cât și a Legii nr. 554/2004 (de exemplu prin decizia nr. 2326/2005, decizia nr. 41/2012, decizia nr. 5845/2011, decizia nr. 1326/2011, decizia nr. 3311/2013).

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile procedurale prevăzute de lege în termenul arătat, iar prima instanță a făcut, prin sentința atacată, o corectă aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, apreciind că, prin raportare la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Transporturilor (22 iulie 1994), la data înregistrării acestuia în Registrul de inscripțiuni transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 1 (20 aprilie 1995), respectiv a înregistrării acestuia în cartea funciară (20 mai 2003) și la data introducerii cererii de chemare în judecată (09 septembrie 2008), acțiunea în contencios administrativ prin care reclamanta a solicitat anularea actului administrativ individual este tardiv formulată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta C.N.C.F. "CFR" S.A. (fostă S.C. R.E.I.R.C.F. București) împotriva sentinței civile nr. 959 din 21 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2015.