ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 648/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2012, reclamantul A. a chemat în judecata pe pârâta S.C. B. S.R.L., pentru ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 600.000 EURO, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul de imagine și lezarea grava a onoarei și a demnității sale, în condițiile descrise în motivarea în fapt a acțiunii, precum și obligarea aceleași pârâte ca, timp de 3 zile consecutiv, la ore de maximă audiență, să facă un anunț public referitor la hotărârea judecătorească prin care a fost stabilita săvârșirea delictului civil și daunele acordate. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1658/10.06.2013, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes invocată de pârâtă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 15.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral. S-a respins în rest acțiunea, cu privire la celelalte pretenții deduse judecății.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că despăgubirile sunt solicitate de reclamant urmare a prejudiciului suferit prin fapta pârâtei și chiar dacă destinația despăgubirilor ar putea avea un scop caritabil, aceasta nu schimbă cerința interesului, care rămâne și în cauza de față personal și direct.

Fiind îndeplinite condițiile cumulative ale interesului, tribunalul a constatat că excepția lipsei de interes invocată de pârâtă este neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamantul a deținut funcția de primar al comunei Belciugatele, județul Călărași. Faptele pretins săvârșite de către acesta au privit data de 28.07.2012, ziua premergătoare desfășurării Referendumului național.

Prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară în dosarul nr. x/2012, la data de 24.09.2012, s-a dispus, față de reclamant, soluția de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 52 din Legea nr. 3/2000, constatându-se că fapta nu există, în sensul că reclamantul nu a întreprins nicio acțiune de strângere a unor acte de identitate pentru împiedicarea exercitării dreptului de vot pentru mai multe persoane din comuna Belciugatele.

În referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale întocmit de organele de cercetare penală ale poliției judiciare din cadrul Inspectoratul de Poliție Județean Călărași, s-a reținut că, la data de 28.07.2012, organele de poliție s-au sesizat din oficiu privind materialul difuzat de postul de televiziune pârât cu privire la faptele pretins săvârșite de reclamant, în sensul strângerii actelor de identitate ale cetățenilor, în scopul de a împiedica exercitarea dreptului de vot, acesta fiind filmat cu o cameră ascunsă în timp ce purta discuții cu un reporter al Televiziunii C.

Din declarațiile celor audiați în cursul cercetării penale a rezultat că cei în cauză nu au fost contactați de reclamant, nu a avut discuții și nici nu au fost sunați pentru strângerea cărților de identitate și împiedicarea exercitarea dreptului la vot, fiind verificate prin sondaj un număr de 10 persoane asupra cărora au fost găsite documentele de identitate personale, ceea ce a determinat formularea propunerii de a nu se începe urmărirea penală față de reclamant.

S-a reținut că faptele de natură penală pretins săvârșite de reclamant, obiect al infracțiunii prevăzut de disp. art. 52 din Legea nr. 3/2000, s-au constatat că nu există, iar rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, rămasă definitivă, deși nu se bucură de autoritatea de lucru judecat, nu poate fi ignorată în sensul "adevărului judiciar stabilit de procuror". A interpreta altfel înseamnă a ignora soluția de urmărire penală, constatările acestuia ca rezultat al unui proces penal și al cercetării aferente și prezumția de adevăr de care se bucură actul de urmărire penală.

În speță, tribunalul a constatat întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile a pârâtei cu privire la existența unei fapte ilicite (difuzarea unui material video pe parcursul zilei premergătoare Referendumului din data de 28.07.2012, în mod repetat, în cadrul principalelor buletine informative) existența unui prejudiciu de natură morală suferit de către reclamant (cât timp s-a constatat în cursul procesului penal că acuzațiile aduse în materialul filmat nu au fost reale și, mai mult, nu au îmbrăcat caracter penal) existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtei și prejudiciul suferit (martorii ascultați arătând că reportajul difuzat de postul de televiziune referitor la pârât a avut un efect negativ asupra familiei, rudelor, cetățenilor din comună).

Sub aspectul legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, martorul D. a făcut vorbire de starea de boală a soției reclamantului ce s-a datorat reportajului defăimător, stare de fapt confirmată și de martorul E., care a arătat percepția acuzațiilor din material asupra cetățenilor din comună și asupra membrilor familiei reclamantului.

Probele testimoniale au susținut cele afirmate de reclamant în acțiune, în sensul că materialul filmat și difuzat a avut urmări asupra prestigiului și reputației sale, i-a fost afectată imaginea și prin prisma fostei funcții publice deținute.

În ceea ce privește condiția ultimă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, tribunalul a constatat că, pe tărâm delictual, răspunderea delictuală se angajează chiar și pentru cea mai ușoară culpă.

Sub acest aspect existența vinovăției a fost analizată și prin prisma dispozițiilor art. 10 din CEDO și a Jurisprudenței Curții Europene, reținând că în ceea ce privește limitele criticii admisibile, ele sunt mai largi cu privire la un om politic, care acționează în calitatea sa de persoana publica, decât cu privire la un simplu cetățean. Un om politic se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale din partea ziariștilor, a organizațiilor neguvernamentale, cum este reclamantul, ca și a masei de cetățeni și trebuie să arate o mai mare toleranță în aceasta privința. El are, desigur, dreptul la protejarea reputației sale, chiar în afara cadrului vieții sale private, dar imperativele acestei protecții trebuie sa fie puse în balanță cu interesele liberei discutări a chestiunilor politice, excepțiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictiva (Oberschlick c. Austriei (nr. 1); Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs și Gubi c. Austriei).

Tribunalul a concluzionat că există motive "relevante și suficiente" pentru justificarea sancțiunii aplicate pârâtei în temeiul art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și al dispozițiilor civile evocate anterior, în sensul obligării acesteia la plata către reclamant a sumei de 15.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral, apreciind ca fiind rezonabilă în raport de următoarele criterii: de cuantificare a prejudiciului reclamat date de funcția publică de primar deținută de reclamant pe o perioadă îndelungată de timp (peste 20 de ani) actuala funcție de președinte al unei organizații de partid, inexistența faptei de strângere a unor acte de identitate cu scopul de a împiedica mai multe persoane din comuna Belciugatele să exercite dreptul de vot (constatată de procuror) pretinsa faptă fiind obiectul acuzațiilor din materialul filmat, tulburările suferite de membrii de familie, efectele negative resimțite de aceiași membrii ai familiei reclamantului (afectarea stării de sănătate a soției acestuia) consecințele pe plan personal, social și familial astfel cum au rezultat din probatoriul testimonial administrat, constatările rezultate din înregistrările audio-video cu privire la frecvența difuzării materialului, conținutul acestuia, aspectele imputate ce s-au dovedit a fi neadevărate, indiciile și datele de care a dispus pârâta, pentru informațiile prezentate în material, statutul de persoană publică a reclamantului, notorietatea, caracterul de interes public al temei ce a format subiectul reportajului difuzat și impactul acesteia în rândul publicului, toate acestea reprezintă criterii de apreciere, în concret, a prejudiciului suferit și de stabilire a unei despăgubiri pentru repararea acestuia care să fie suficientă în contextul în care s-au săvârșit faptele ilicite.

S-a apreciat că suma de 15.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral, reprezintă o despăgubire suficientă pentru fapta prejudiciabilă. S-a respins în rest acțiunea cu privire la celelalte pretenții deduse judecății, constând în obligarea pârâtei ca, timp de 3 zile consecutiv, la ore de maximă audiență, să facă un anunț public privitor la hotărârea judecătorească și daunele acordate, petit care nu a fost întemeiat în drept, apreciindu-se că soluția de admitere în parte a capătului principal și despăgubirile acordate acoperă real și pe deplin prejudiciul încercat.

Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă prin decizia nr. 607 din 03 iunie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 1658/10.06.2013 pronunțată de Tribunalul Prahova, a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., împotriva aceleiași sentințe și în consecință a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței și s-a luat act că apelanta-pârâtă va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că la data de 28.07.2012, ziua premergătoare referendumului național pentru demiterea președintelui, postul de știri C. a anunțat, în cadrul buletinelor de știri difuzate în cursul zilei respective, că există indicii că fostul primar din comuna Belciugatele, județul Călărași, președintele organizației locale a F. (reclamantul din cauza pendinte judecății) adună cărțile de identitate ale sătenilor, pentru a avea garanția că aceștia vor boicota referendumul.

Anunțul a fost justificat prin difuzarea unui material video, filmat cu camera ascunsă, în care jurnaliștii C., în fața sediului F. din comuna Belciugatele, l-au abordat pe reclamant, care, convins că interlocutorul său este un reprezentant al organizației centrale a F., s-a confesat, de fapt, echipei C.

În acest context, dată fiind calitatea reclamantului de om politic, expus astfel unei limite mai largi de "critică admisibilă", precum și natura temei abordate, de interes public justificat, dată de încălcarea legislației privind desfășurarea referendumului, instanța de apel a apreciat că s-a păstrat echilibrul între libertatea de exprimare a pârâtei, reglementat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dreptul reclamantului de a i se respecta onoarea, reputația, în sensul art. 8 din Convenție.

Față de considerentele expuse, raportat la obiectul pricinii deduse judecății, s-a apreciat că nu are relevanță juridică soluția din dosarul penal, cu atât mai mult cu cât în anunț s-a făcut referire numai la existența unor indicii de împiedicare de către reclamant a exercitării dreptului legal al cetățenilor la vot, iar libertatea de exprimare ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție, raționamentul judecătorului fondului neavând fundament legal.

Instanța de apel a reținut că, nu sunt întrunite cerința existenței faptei ilicite, astfel că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Împotriva acestei decizii reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 ct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv recurentul, după o prezentare detaliată a situației de fapt, a opiniilor proprii privind această situație și a practicii CEDO, a susținut, în esență că motivarea deciziei recurate este superficială și incompletă și că nelegalitatea are în vedere interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1354 și următoarele C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, coroborate cu jurisprudența relevantă în materie a Curții de la Strasbourg.

Recurentul susține că între cele două hotărâri există o discrepanță evidentă și în aceste condiții, criticile se regăsesc în considerațiile instanței de fond privind întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale și în jurisprudența relevantă a CEDO.

Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar în rejudecare admiterea ambelor capete de cerere, ale acțiunii privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri cu titlu de daune morale și la efectuarea anunțului public.

Prin notele scrise depuse la dosar intimata - pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica recurentului privind motivarea superficială și incompletă a deciziei recurate, s-ar putea încadra, din punct de vedere teoretic, mai degrabă, în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ce reglementează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

O asemenea situație, însă, nu se regăsește în prezenta cauză, în situația în care instanța de apel a analizat criticile formulate de reclamant, arătând de ce nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtei nefiind întrunită cerința existenței faptei ilicite și apreciind că s-a păstrat echilibrul între libertatea de exprimare a pârâtei, reglementat de art. 10 din CEDO și dreptul reclamantului de a i se respecta onoarea, reputația, în sensul art. 8 din Convenție.

Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitarea a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante și care se impun a fi reiterate pentru a constitui baza analizei instanței de recurs.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar, în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (6) din aceeași Constituție, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, în esență, că: orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Paragraful 2 al normei convenționale stipulează că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecția reputației sau a drepturilor altora.

Aplicarea art. 10 al Convenției Europene poate fi evaluată în relație cu alte instrumente internaționale relevante privind protecția libertății de exprimare, în special art. 19 al Pactului ONU.

În paralel cu art. 10 al Convenției Europene, libertatea garantată de art. 19 al Pactului ONU nu este absolută. Articolul 19 par. 3 lit. "a" prevede că: exercitarea drepturilor prevăzute în par. 2 al prezentului articol comportă anumite datorii și responsabilități. Din acest motiv poate fi supusă anumitor restricții care să fie în conformitate cu legea și cu necesitățile, pentru respectarea drepturilor și a reputației altor persoane.

Rezoluția nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată de România prin Hotărârea de Guvern nr. 25/1994, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcționare a ziaristicii, al cărui rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul știrilor, și al onestității, în cazul opiniilor, potrivit art. 13 al Rezoluției.

Art. 3 al Rezoluției definește știrile ca "informații, adică fapte și date", iar opiniile ca "exprimări ale gândurilor, ideilor, convingerilor sau judecăți de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariștilor".

În art. 4 și 5, se prevede că știrile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau narațiunea fiind făcute într-un mod imparțial.

Conform prevederilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954, orice persoană fizică are dreptul la reputație și la onoare, iar, în cazul în care a suferit vreo atingere, cu privire la vre­unul din aceste drepturi, va putea cere ca instanța judecătorească să îl oblige pe autorul faptei săvârșite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condițiile stabilite de instanță, hotărârea pronunțată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins.

Din ansamblul reglementărilor privind dreptul la liberă exprimare, rezultă că acesta nu este unul absolut, ci poate fi supus limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democrației însăși.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor.

Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat.

În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a decis, în jurisprudența sa constantă, că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei, paragraful 50).

De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (a se vedea Chauvy și alții împotriva Franței, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea -credință (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva România).

În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș împotriva României, că "îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, par. 39).

De asemenea, instanța europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" ("public watchdog") într-o societate democratică, precum și faptul că presa, deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privința funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64).

În acest sens, Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor și responsabilităților ce le incumbă, protecția oferită de art. 10 ziariștilor, în momentul în care comunică informații ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații fiabile și precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

În consecință, elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare, din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european, sunt: calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza contra României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra României), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele de judecată de valoare și situațiile faptice și raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura și severitatea sancțiunii aplicate (Cumpănă și Mazăre contra României), precum și motivarea hotărârii (cauzele Bugan contra României, Dumitru contra României).

Fără a supune analizei criticile vizând interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt, ce nu pot constitui motiv de analiză în recurs, se constată că în speța supusă analizei, instanța de apel a analizat aceste componente ce țin de principiile ce guvernează libertatea de exprimare.

În acest sens, dată fiind convingerea astfel formată a instanței, argumentele reținute de instanța de apel, impuse de raționamentul juridic, nu au fost diferite în substanțialitatea lor de cele reținute de instanța de fond, instanța de apel dezvoltând în considerentele deciziei atacate de ce a schimbat soluția primei instanțe.

Astfel, cercetând ansamblul probator administrat în cauză, instanța de apel, a statuat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, nefiind întrunită cerința existenței faptei ilicite.

Faptul că acest mesaj transmis prin articolul de presă incriminat nu se poate constitui în temei al răspunderii civile delictuale s-a apreciat din perspectiva dreptului la liberă exprimare ce presupune dreptul de a primi informații și de a comunica altora informații, iar a interzice unui ziarist să expună publicului informațiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuțiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din CEDO, atât sub aspectul libertății de exprimare cât și a dreptului la informare.

Totodată, a aplica sancțiuni pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică tinde să-l determine pe acesta ca pe viitor să nu mai recurgă la critici și să renunțe la discutarea publică a problemelor ce interesează viața colectivității.

În consecință, instanța apreciază că în mod corect instanța de apel raportat la anunțul justificat prin difuzarea materialului video, care a expus fapte și informații de interes public, a apreciat că pârâta beneficiază de protecția art. 10 din CEDO.

Înalta Curte nu poate verifica împrejurările de fapt pe care recurentul le expune în memoriul de recurs, deoarece calea de atac a recursului nu permite reevaluarea probatoriului și stabilirea altei situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel.

Aceste afirmații, exprimând opinii ale recurentului și aprecieri subiective generate de conexiuni pe care le face între diverse fapte și împrejurări, nu conțin critici concrete de nelegalitate, care să poată fi cercetate de instanța de recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 607 din 3 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2015.