ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1035/2015

Decizia nr. 1035/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3299 din 23 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, instanța a admis excepția autorității de lucru judecat în privința capătului de cerere reconvențională având ca obiect plata penalităților (despăgubirilor); a anulat capătul 1 al cererii principale ca netimbrat; a admis în parte cererea principală precizată formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta - reclamantă SC B. SA și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.345.273,52 lei reprezentând contravaloarea despăgubiri pentru neexecutarea obligației de livrare pe perioada 15 aprilie 2011-31 mai 2011; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere principală având ca obiect despăgubiri pentru perioada 1 iunie 2011-30 iunie 2011; a respins capătul 2 al cererii reconventionale restrânse și precizate pentru autoritate de lucru judecat; a respins capătul 1 al cererii reconventionale ca, neîntemeiat; a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție principală formulată de C.

Tribunalul a reținut că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile contractuale a pârâtei-reclamante, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Fapta ilicită - constând în neexecutarea obligației de livrare a energiei electrice - legătura de cauzalitate și vinovăția rezultă din adresele emise de pârâtă, astfel cum au fost analizate și propunerea acesteia privind acoperirea daunelor. Deși s-a obligat să livreze o anumită cantitate de energie electrică într-un anumit termen, pârâta nu s-a conformat și nici nu a dovedit cauze exoneratoare de răspundere. Aceasta a denunțat unilateral contractul la data de 6 mai 2011, după ce, în perioada 15 aprilie 2011-4 mai 2011 a încercat, fără succes, să-și îndeplinească obligațiile contractuale.

Prejudiciul a constat în pierderea patrimonială suferită de reclamantă, pierdere cuantificată anticipat de părți prin art. 21 lit. d) din contract la produsul dintre valoarea orară a prețului de închidere al pieței pentru ziua următoare x cantitatea de energie electrică nelivrată x 1,24.

Prin adresele din 12 mai 2011 și din 10 iunie 2011, pârâta a recunoscut că datorează sumele de 128.654,40 lei și 855.038,40 lei cu titlu de daune pentru energia nelivrată pe perioada 15 aprilie 2011-31 mai 2011. Așadar, chiar pârâta a recunoscut existența unui prejudiciu în cuantum de 983.692,80 lei, iar această recunoaștere extrajudiciară nu apare ca fiind dată din eroare, astfel încât produce efecte juridice depline.

Expertiza a determinat prejudiciul, sub aspectul cuantumului, în raport de formula de calcul agreată de părți.

Instanța a apreciat că, pentru perioada 15 aprilie 2011-31 mai 2011, prejudiciul se ridică la suma de 1.345.273, 52 lei.

În opinia tribunalului nu era datorat prejudiciul ulterior datei de 31 mai 2011 deoarece începând cu 1 iunie 2011, reclamanta nu avea nici un motiv să rămână complet pasiv și să pună în sarcina debitorului această pasivitate.

Ca urmare a cererilor adresate reclamantei în perioada 15 aprilie-4 mai și a notificării din data de 6 mai 2011 (înregistrată de reclamantă din 9 mai 2011) a rezultat cu certitudine că pârâta nu își va putea îndeplini obligațiile începând cu 1 iunie 2011. în atare condiții, având la dispoziție timp suficient, reclamanta trebuia să acționeze cu diligentă și să contracteze energie electrică de la un alt furnizor, astfel încât să nu mai sufere vreun prejudiciu.

În opinia tribunalului pentru perioada 1-30 iunie 2011 nu mai este îndeplinită condiția legăturii de cauzalitate dintre fapta pârâtei și prejudiciul pretins.

Art. 1086 C. civ. prevede că daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării. în cauză, această legătură nu există deoarece cu aproape o lună înainte de 1 iunie 2011 i se comunicase imposibilitatea livrării energiei electrice, iar reclamanta putea achiziționa energie printr-un alt furnizor.

Față de cele expuse, a apreciat ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor pe perioada 1-30 iunie 2011.

În ceea ce privește capătul prim al cererii reconvenționale precizate și restrânse, tribunalul a reținut:

Reclamanta a susținut încetarea contractului la data de 1 iulie 2011, ca urmare a denunțării contractului de către pârâtă prin adresa din 6 mai 2011, având în vedere că potrivit contractului, data încetării contractului (părțile în mod generic vorbesc de „reziliere") nu poate fi decât data de 01 a lunii contractuale.

Pârâta a susținut încetarea contractului începând cu 1 iunie 2011, fără a aduce argumente de text, așa cum a procedat reclamanta.

În opinia tribunalului, art. 28 alin. (1) lit. c) nu reglementează un caz de reziliere (încetarea culpabilă a contractului), ci un caz de denunțare unilaterală prin voința vânzătorului.

Singura condiție impusă este cea a preavizului de 30 de zile calendaristice, preaviz care a fost emis la 6 mai 2011. Cum data încetării contractului nu poate fi decât 01 a lunii contractuale, rezultă că, într-adevăr, contractul a încetat la 1 iulie 2011.

De astfel, așa cum s-a precizat anterior, în cererea reconvențională, pârâta nu a indicat motivele pentru care consideră că, în fapt, contractul a încetat la 1 iunie

Față de cele expuse, a rezultat netemeinicia capătului prim al cererii reconvenționale precizate și restrânse.

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ., au declarat apel: reclamanta-pârâtă SC A. SA, pârâta-reclamantă SC B. SA și intervenienta C.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâta - reclamantă SC B. SA, Curtea de Apel a reținut:

Curtea a considerat că instanța de fond în mod corect a calificat în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, invocată de pârâtă, ca fiind o apărare de fond și nu o veritabilă excepție de fond absolută și peremptorie, care ar fi necesitat o rezolvare prioritară potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tocmai pentru a evita antepronunțarea soluției, mai înainte de momentul procedural stabilit de lege. Acest lucru s-ar fi întâmplat dacă instanța de fond ar fi analizat mai întâi excepția lipsei de interes prin prisma existenței sau inexistenței prejudiciului și ar fi făcut aprecieri asupra naturii juridice a clauzei prevăzute de art. 21 lit. d) in contract.

În consecință, Curtea a respins ca nefondat acest motiv de apel invocat de apelanta pârâtă-reclamantă, apreciind că instanța de fond în mod corect în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. a calificat excepția lipsei de interes drept apărare de fond.

Referitor la inexistența prejudiciului urmare a neexecutării obligației contractuale principale, în lipsa unor probe justificative.

Din întreaga situație de fapt reținută rezultă fără dubii, că, între părți, deși au existat raporturi contractuale care prevedeau obligații concrete reciproce, totuși pârâta, deși s-a angajat să-și respecte obligația principală asumată de furnizare a energiei electrice, în cantitatea, la prețul convenit, și în intervalul orar stabilit, totuși din culpa sa nu și-a executat în totalitate obligația menționată.

Neexecutarea obligației de furnizare a energiei electrice către cumpărătoarea reclamantă, nu a fost contestată niciodată de către pârâtă. Ceea ce contestă pârâta în motivele de apel este existența unei clauze penale și a unui prejudiciu.

Este cunoscut faptul că răspunderea contractuală este strâns legată de ideea care stă la baza principiului forței obligatorii a contractului.

Analizând comportamentul contractual al pârâtei prin prisma considerațiilor de ordin teoretic menționate, Curtea a constatat că, în cauza de față toate cele patru condiții ale răspunderii contractuale sunt îndeplinite.

Fapta ilicită care constă în neexecutarea contractului, a fost recunoscută de către pârâtă, pe tot parcursul desfășurării cercetării judecătorești, inclusiv prin motivele de apel și în concluziile atât orale cât și scrise puse în fața instanței de apel.

Culpa pârâtei în neexecutarea contractului constă în lipsa unei diligente minime în verificarea partenerului contractual de la care a cumpărat energia electrică pe care urma să o revândă reclamantei, sub aspectul deținerii unei licențe valabile pentru realizarea obiectului contractual.

Nici susținerea potrivit căreia între reclamantă și furnizorul pârâtei ar fi existat o înțelegere prealabilă de fraudare a pârâtei, nu poate fi considerată cauză de exonerare a răspunderii contractuale, în lipsa unor dovezi pertinente și concludente în sensul menționat.

Prin prevederile art. 21 lit. d) din contract părțile au prevăzut dreptul cumpărătorului de a solicita vânzătorului plata daunelor cauzate de neexecutarea contractului de către pârâtă, stabilind și modalitatea de cuantificare a întinderii prejudiciului.

Chiar dacă menționată clauză nu are natura juridică a clauzei penale în sensul dispozițiilor art. 1066 C. civ. (1864), totuși, aceasta este generatoare de obligații în sarcina pârâtei cu privire la repararea daunelor pentru nelivrarea energiei electrice conform prevederilor contractuale, în virtutea dispozițiilor art. 969 C. civ. (1864) raportat la art. 978 C. civ., care conferă contractului valabil încheiat „putere de lege", între părțile contractante.

Prin inserarea acestei clauze este evident că, părțile au înțeles să sancționeze orice abatere de la principiul forței obligatorii a contractului, stabilind că neexecutarea unei obligații rezultate din contract constituie potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ. (1864) o condiție primară suficientă pentru acordarea daunelor interese.

Pentru determinarea valorii daunelor, instanța de fond a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea electroenergetică. Pentru determinarea valorii daunelor de neexecutare, expertul judiciar a avut în vedere documentele operatorului pieței de energie electrică și gaze naturale, raportul de piață aferent lunilor aprilie-iunie 2011 și formula de calcul agreată de părți în art. 21 lit. d).

Din coroborarea tuturor aspectelor menționate, respectiv conținutul clauzei art. 21 lit. d), adresa din 12 mai 2011 și 418 din 10 iunie 2011 prin care pârâta a recunoscut că datorează sumele de 128.654,40 lei și 855.038,40 lei cu titlu de daune pentru nelivrarea energiei electrice pe perioada 15 aprilie 2011-4 mai 2011 și a concluziilor raportului tehnic de specialitate, Curtea a considerat că în cauză, reclamanta creditoare a făcut dovada existenței și a întinderii prejudiciului viitor și cert pe care reclamanta l-ar fi suferit ca urmare a posibilității de cumpărare a energiei electrice la un preț superior celui de achiziție din contractul din 21 martie 2011.

Această concluzie este confirmată de conținutul clauzei art. 21 lit. d) care atunci când se referă la modul de calcul al despăgubirilor face trimitere în mod expres la prețul energiei electrice „pe care cumpărătorul, . poate să o cumpere sau ar fi putut să o cumpere".

Din analiza gramaticală a sintagmei subliniate, rezultă că, pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru neexecutarea contractului, nu este necesară administrarea de dovezi din care să rezulte faptul că reclamanta a achiziționat energie electrică din alte surse, ci este suficient ca formula de calcul să se raporteze la prețul energiei pe care reclamanta putea să o cumpere.

De fapt prin această clauză părțile au înțeles să se raporteze în stabilirea întinderii prejudiciului la prețul energiei pe care reclamanta ar fi putut să o cumpere, pârâta recunoscând faptul că nelivrarea energiei electrice în termenii contractuali conveniți, este în măsură să producă un prejudiciu în patrimoniul cumpărătorului prin neobținerea profitului care ar fi rezultat din valorificarea cantității de energie electrică contractată.

În privința legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, Curtea a considerat că și această condiție a răspunderii civile contractuale a fost dovedită, nelivrarea energiei electrice determinând în patrimoniul reclamantei o pagubă în cuantumul calculat de expert potrivit formulei propuse de ambele părți.

În consecință, pentru toate argumentele menționate Curtea a respins ca nefondat și acest motiv de apel (referitor la inexistența prejudiciului), ca nefondat.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat a capătului din cererea reconvențională, referitor la plata penalităților, invocată de reclamanta SC A. SA.

Prin întâmpinare și cererea reconvențională depuse la dosarul de fond, pârâta a solicitat să se constate încetarea contractului la data de 1 iunie 2011 și obligarea reclamantei la plata sumei de 619.902,62 lei reprezentând despăgubiri și penalități achitate de pârâtă în urma blocării abuzive a tuturor conturilor de către B.E.J., D., în Dosarul execuțional nr. x/2012 la cererea reclamantei.

Excepția autorității de lucru judecat s-a discutat prin raportare la sentința civilă nr. 10551 din 27 august 2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, care a avut drept obiect inițial contestație la executare împotriva măsurii popririi asigurătorii asupra conturilor sale.

Ulterior, pârâta a modificat obiectul cererii, solicitând obligarea reclamantei, printre altele la plata sumei de 673.846 lei reprezentând „penalități achitate către furnizori", ca urmare a blocării conturilor.

În acest context, Curtea a considerat că, instanța de fond în mod corect, constatând îndeplinirea în mod cumulativ a condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 1201 C. civ. (1864) în sensul că există identitate de obiect, cauză și părți între capătul de cerere reconvențională restrânsă, referitor la obligarea reclamantei la plata penalităților (despăgubirilor) în sumă de 619.902,62 lei și obiectul cererii de chemare în judecată, modificat, care a fost soluționat de Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 10551 din 27 august 2013 prin respingerea acțiunii ca neîntemeiată, a admis excepția autorității de lucru judecat.

Referitor la data încetării contractului, Curtea a reținut că aceasta este 1 iulie 2011, întrucât potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) lit. c) din contract, părțile au convenit, că această operațiune juridică nu se poate face decât după expirarea termenului de preaviz de 30 de zile calendaristice, preaviz care a fost dat la 6 mai 2011 conform adresei din 6 mai 2011.

Cum data încetării contractului nu poate fi decât în prima zi a lunii contractuale, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1) lit. c) din contract, iar termenul de preaviz s-a împlinit la 6 iunie 2011, Curtea a considerat că data încetării contractului din 21 martie 2011 nu poate fi decât 1 iulie 2011 și nicidecum 1 iunie 2011 așa cum greșit a apreciat pârâta.

Pentru toate aspectele menționate Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta reclamantă.

Referitor la apelul declarat de reclamanta-pârâtă SC A. SA numai sub aspectul neacordării daunelor pentru luna iunie 2011, Curtea a considerat soluția instanței de fond nelegală.

Curtea reținând faptul că pârâta datorează despăgubiri și pentru perioada 1-30 iunie 2011 (până la încetarea contractului, 1 iulie 2011) în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că a obligat pârâta și la plata sumei de 805.911,22 lei cu titlu de despăgubiri pentru perioada 1 iunie 2011-30 iunie 2011; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Referitor la apelul declarat de intervenienta în nume propriu C. atât împotriva încheierii din 16 iunie 2014 cât și împotriva sentinței civile nr. 3299 din 23 iunie 2014, Curtea a reținut următoarele aspecte:

Cu privire la nemotivarea încheierii din 16 iunie 2014, Curtea a constatat că în cauză judecătorul fondului a respectat dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., încheierea atacată prin care, cererea de intervenție principală a fost respinsă ca inadmisibilă cuprinzând în mod succint motivele de fapt și de drept care au stat la baza convingerii instanței, în pronunțarea soluției.

Potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ. (1864), „Intervenția este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său".

Prin cererea de intervenție principală, d-na C. a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii reprezentării juridice din data de 10 decembrie 2012 până la data de 24 februarie 2014, conform facturii din 24 februarie 2014, în valoare de 16.200 lei, emisă în temeiul contractului din 2012 și actului adițional încheiat la 8 iunie 2012 .

Prin încheierea din 16 iunie 2014, instanța de fond în mod corect, în raport de dispozițiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ., constatând că cererea intervenientei nu are legătură cu cererea principală a respins cererea de intervenție ca inadmisibilă.

În acest sens, Curtea a reținut că, intervenienta în calitate de jurist a avut raporturi juridice cu pârâta de altă natură decât cele supuse analizei instanței de fond, că dreptul la despăgubiri pretins de intervenienta nu are nici un fel de legătură cu dreptul pretins de reclamantă aspra pârâtei.

În consecință, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 911 din 20 octombrie 2014 a respins ca nefondate apelurile declarate de către apelanta pârâtă reclamantă SC B. SA, împotriva sentinței civile nr. 3299 din 23 iunie 2014 și a încheierii din data de 16 iunie 2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012; a admis apelul declarat de către reclamanta pârâtă SC A. SA ; a schimbat în parte sentința civilă atacată în sensul că a obligat pârâta și la plata sumei de 805.911,22 lei, despăgubiri datorate pentru perioada 1 iunie 2011-30 iunie 2011; a menținut celelalte dispoziții; a obligat apelanta pârâtă reclamantă la plata către apelanta reclamantă pârâtă a sumei de 11.670 lei cheltuieli de judecată făcute în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SA, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică în raport de modul de soluționare al excepției lipsei de interes, ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 137 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Recurenta arată că în fața instanței de fond a invocat excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii de față, motivat de împrejurarea că aceasta nu a dovedit existența prejudiciului, excepție (re)calificată de instanță drept o apărare de fond, și menținută astfel, de către instanța de apel prin considerente.

Critica recurentei-pârâte constă în faptul că instanța de fond trebuia să soluționeze cu prioritate excepția invocată, în sensul admiterii sau respingerii, dar nu putea să o (re)califice.

În cauza de față, reclamanta era obligată să justifice interesul material, patrimonial care a stat la baza promovării acțiunii civile de față, cu alte cuvinte să facă dovada existenței dreptului său la despăgubiri.

Deși excepția lipsei de interes este strâns legată de dreptul subiectiv dedus judecății, soluționarea excepției prealabil fondului, nu conduce la o antepronunțare, deoarece soluționarea excepției pune în discuție doar acel element al dreptului subiectiv care este dat de posibilitatea de se recurge la forța de constrângere a statului.

Mai arată recurenta-pârâtă că excepția lipsei de interes a fost invocată la ultimul termen de judecată, după ce reclamanta administrase toate probele pe care Ie-a apreciat necesare, putând fi analizată cu precădere de către instanța de apel, chiar și în situația în care ar fi fost unită cu fondul cauzei.

Recurenta-pârâtă susține că nelegalitatea deciziei pronunțată, constă în încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 137 alin. (1) și (2) C. proc. civ., prin recalificarea acesteia ca o apărare de fond. în acest fel a fost schimbată natura juridică a apărării formulată de pârâtă, dintr-o excepție de fond, peremptorie, în apărare de fond, fiind încălcat în acest fel dreptul subscrisei la acțiune, respectiv de a sesiza instanța cu o cerere incidentală.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de apel în raport de încălcarea dispozițiilor art. 1082 C. civ.

În opinia sa, deși instanța a reținut că fundamentul obligațiilor este răspunderea civilă contractuală, nu a analizat condiția legată de existența prejudiciului, stabilind că este dovedită de actele de recunoaștere emise de pârâtă.

Dreptul la reparație al reclamantei depinde de un fapt obiectiv, de producerea efectivă, reală a unui prejudiciu în patrimoniul său, nefiind suficientă recunoașterea prejudiciului. în oricare situație, cele două adrese menționate de către instanța de apel nu au caracter de acte de recunoaștere a sumei pretinsă de reclamantă.

Pretinsele acte de recunoaștere, arată recurenta-pârâtă, nu îndeplinesc criteriile cerute de lege pentru o astfel de calificare juridică, nefiind emise în scopul constituirii sau stingerii unor rapoarte juridice.

Prin urmare, hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1082 C. civ., singura excepție de la această regulă fiind prevăzută de art. 1088 C. civ., neaplicabilă în cauză.

Un alt motiv de recurs subsumat aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este reprezentat de încălcarea principiului disponibilitățății, al dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ., a principiului egalității armelor și al dreptului la apărare, motiv pentru care solicită casarea hotărârii și trimiterea ei spre rejudecare.

Astfel, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, întrucât s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut, depășind limitele cererii de chemare în judecată, reținând că în speță s-a solicitat profitul nerealizat. Mai mult decât atât, aceste probleme de drept identificate nu au fost puse în discuția părților, calificarea din oficiu a prejudiciului încălcând și dreptul la apărare al pârâtei.

În continuare, recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de apel ca fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 966 și 968 C. civ., în ceea ce privește interpretarea art. 21 lit. d) din Contractul din 2011. Instanța de apel a soluționat cauza având în vedere o situație care nu a avut loc în realitate, existența și întinderea prejudiciului fiind noțiuni ipotetice.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de apel ca fiind fundamentată pe motive contradictorii.

Instanța de apel concluzionează în același timp că prejudiciul pretins de reclamantă este un prejudiciu viitor, dar și un profit nerealizat.

În aceste condiții, se poate afirma că motivarea hotărârii recurate cuprinde motive contradictorii.

În finalul recursului, recurenta-pârâtă face trimitere la practica unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în materia răspunderii civile contractuale, și la dispozițiile art. 18 din Legea nr. 304/2004, solicitând instanței să facă aplicarea principiului de drept european privind securitatea jurisprudențială sau certitudinea jurisdicțională, în raport de deciziile depuse la dosar în cauze identice.

În combaterea cererii de recurs, intimata-reclamantă SC A. SA prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este fondat.

Înalta Curte observă că argumentele recurentei-pârâte aduse în sprijinul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat în recurs, vizează încălcarea dipozitiilor art. 137 alin. (1) și (2) C. proc. civ., raportat la calificarea dată de către instanța de fond și menținută de către instanța de apel, cu privire la excepția lipsei de interes invocată de către pârâtă. Apărările recurentei au fost structurate și dezvoltate pe această chestiune de drept, iar din analiza motivului menționat, Înalta Curte retine următoarele:

În fata instanței de fond, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 16 iunie 2014, recurenta-pârâtă a invocat excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii de față, motivat de împrejurarea că acesta nu a dovedit existența prejudiciului pentru care a pretins să fie despăgubită.

Instanța de fond a calificat excepția lipsei de interes ca fiind o apărare de fond.

Excepția a fost reiterată de către pârâtă prin motivele de apel, iar instanța de apel a reținut că soluționarea excepției lipsei de interes presupunea cercetarea în fond a pricinii, iar pronunțarea excepției ar fi echivalat cu o antepronuntare asupra fondului, chiar și în cazul unirii acestea cu fondul pricinii.

Înalta Curte observă în raport de această critică faptul că argumentele recurentei, menite să sprijine motivul invocat, nu conduc spre cerința textului art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă la încălcarea dispozițiilor art. 137 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Astfel, în virtutea principiului disponibilității procesului civil, părțile au dreptul să aleagă dintre mijloacele de apărare potrivite și necesare, ceea ce exprimă dreptul părții de face caz de facultățile procesuale pe care legea i le pune la îndemână.

Disponibilitatea procesuală este concretizată prin actele de procedură ale părților, pârâtul putându-se opune pretențiilor reclamantului printr-o atitudine ofensivă, prin ridicarea unei pretenții care să paralizeze cererea reclamantului.

Apărarea în procesul civil poate viza fondul dreptului (apărarea de fond sau propriu-zisă, sau restrânsă) ori partea formală, procedurală a judecății (apărări procesuale sau excepții procesuale).

Apărarea de fond este mijlocul prin care se tinde la respingerea pretenției dedusă judecății ca neîntemeiată, nefondată, după examenul fondului acestei pretenții. Astfel, se combat direct și pe bază de probe, pretențiile formulate în acțiune, fie negând existența raportului juridic, fie susținând că dreptul invocat s-a stins dintr-o cauză judiciară ulterioară (plată, compensație, etc.) sau se fac alte apărări prevăzute în dreptul civil material.

Deși pârâta atât în fața instanțelor devolutive, cât și în fața instanței de recurs a invocat excepția lipsei de interes ca o excepție procesuală, Înalta Curte constată că aceasta pune în discuție fondul pretenției dedusă judecății, deși din punct de vedere teoretic această excepție vizează exercițiul dreptului la acțiune.

în raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod legal ambele instanțe devolutive au calificat excepția invocată de pârâtă, fiind o apărare de fond, drept pentru care instanța nu avea obligația să respecte prevederile art. 137 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Argumentele instanței de apel referitoare la calificarea excepției lipsei de interes, în raport de argumentele aduse de pârâtă în susținerea acesteia referitoare la natura juridică a unor clauze contractuale și a lipsei dovezilor care să justifice prejudiciul pretins de reclamanta pe care pârâta și-a fundamentat excepția lipsei de interes sunt în consecință legale și temeinice.

Această interpretare urmează a fi dată acestui mijloc de apărare invocat de către pârâtă și în cadrul recursului, cu argumentul suplimentar în sensul că instanța de recurs nu se poate pronunța în mod distinct asupra acestei excepții, întrucât aceste critici ale pârâtei au fost invocate ca și motiv distinct de recurs.

În continuare, în ceea ce privește critica recurentei-pârâte privind încălcarea dispozițiilor art. 1082 C. civ., Înalta Curte va analiza recursul din perspectiva criticilor referitoare la dovada existenței prejudiciului și va reține următoarele:

Prealabil controlului de legalitate din perspectiva menționată, Înalta Curte constată că ambele instanțe au reținut în mod corect situația de fapt care decurge din raporturile contractuale stabilite între părți, prin care s-au stabilit obligații concrete reciproce între părți.

În raport de această situație de fapt, instanța de apel a analizat comportamentul contractual al pârâtei, constatând că sunt îndeplinite cele patru condiții pentru a fi atrasă răspunderea civilă contractuală și anume: fapta ilicită care constă în neexecutarea contractului, culpa pârâtei care este reprezentată de lipsa unei diligente minime pentru verificarea partenerului contractual sub aspectul deținerii unei licențe valabile pentru realizarea obiectului contractual.

În ceea ce privește prejudiciul, respectiv determinarea valorii daunelor, instanța de apel a dat eficiență clauzei prevăzută la art. 21 lit. d) din Contract si adreselor din 12 mai 2011 și din 10 iunie 2011, prin care pârâta a recunoscut că datorează suma de 128.654,40 lei și 855.038,40 lei cu titlu de daune pentru nelivrarea energiei electrice pe perioada 15 aprilie 2011-4 mai 2011 și a concluziilor raportului tehnic de specialitate.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1082 C. civ., în ceea ce privește condiția existenței unui prejudiciu pentru acordarea de despăgubiri.

Este de necontestat că acțiunea de față, prin care reclamanta invocă neexecutarea obligației de furnizare a energiei electrice de către pârâtă care decurge din încheierea contractului din 21 martie 2011 este întemeiată pe răspunderea civilă contractuală .

De asemenea, ambele instanțe au reținut în mod corect că în speța de față se pune în discuție neexecutarea unei obligații de a face .

Cu privire la clauza prevăzută la art. 21 lit. d) din Contract, interpretarea instanței de apel este corectă, în sensul că aceasta nu are natura juridică a unei clauze penale în sensul dispozițiilor art. 1066 C. civ., cu toate acestea fiind generatoare de obligații în sarcina pârâtei cu privire la repararea daunelor pentru nelivrarea energiei electrice conform clauzelor contractuale.

Greșeala instanței de apel a constat însă în faptul că nu a determinat valoarea daunelor interese, apreciind că dovada existenței prejudiciului a rezultat din actele de recunoaștere efectuate de pârâtă, care fac dovada prejudiciului viitor și cert pe care reclamanta l-ar fi suferit.

Față de aceste precizări, se constată că instanța de apel nu a corelat răspunderea civilă contractuală cu dreptul la despăgubire, în sensul că deși a reținut întrunirea condițiilor pentru răspunderea civilă contractuală, care a determinat nașterea dreptului subiectiv al reclamantei de a pretinde despăgubiri de la pârâtă, nu a stabilit în mod legal echivalentul prejudiciului suferit, care înlocuiește creanța inițială a creditorului.

Condiția existenței unui prejudiciu pentru acordarea de despăgubiri este implicit prevăzută de art. 1082 C. civ. ,,debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executării,,. Sarcina probei existenței prejudiciului incumbă creditorului, cu excepția situațiilor în care întinderea prejudiciului este fixată de lege.

În raport de aceste dispoziții legale, instanța, constatând că nu se află în ipotezele în care despăgubirea a fost făcută prin lege sau prin convenția părților, trebuia să stabilească prejudiciul prin evaluare judiciară.

Principiile în raport de care se face această evaluare sunt prevăzute în art. 1084-1086 C. civ., care urmează să fie avute în vedere de instanța de apel, în rejudecare.

Din acest punct de vedere, recomandarea Înaltei Curți cuprinde clarificarea caracterului despăgubirii solicitată (damnum emergens sau lucrum cessans).

De asemenea, recomandarea instanței de recurs se referă si la completarea probatoriului administrat în cauză, în ceea ce privește determinarea valorii daunelor, având în vedere că formula de cuantificare a daunelor prevăzută la art. 21 lit. d) din Contract, precum și pretinsele acte de recunoaștere nu înlătură obligația instanței de a determina prejudiciul.

În raport de critica recurentei-pârâte privind încălcarea dispozițiilor art. 969 și 968 C. civ., prin care s-a susținut că instanța de apel a dat o interpretare greșită clauzei prevăzută la art. 21 lit. d) din Contract, reținând că intenția părților a fost de a fi despăgubită reclamanta pentru o pagubă nereală, ipotetică, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel a fost fundamentată pe motive contradictorii, fiind incident și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, deși instanța de apel reține că reclamanta a făcut dovada prejudiciului viitor și cert prin actele de recunoaștere efectuate de pârâtă, pe de altă parte concluzionează în sensul că nelivrarea energiei a fost de natură să producă un prejudiciu prin neobținerea profitului care ar fi rezultat din valorificarea cantității de energie electrică contractată.

În aceste condiții, se constată că instanța de apel concluzionează în sensul că prejudiciul solicitat de reclamantă este un prejudiciu viitor, dar și un profit nerealizat, cele două noțiuni fiind distincte.

Din acest punct de vedere, astfel cum s-a arătat prin considerentele anterioare, instanța de apel va respecta principiile consacrate de art. 1084-1086 C. civ. pentru evaluarea despăgubirilor și va stabili felul prejudiciului solicitat, actual sau viitor, ceea ce atrage un alt caracter la daunelor interese solicitate - pierdere efectiv suferită sau beneficiu nerealizat.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare, în limitele stabilite prin decizia de casare.

În temeiul art. 315 alin. (3) C. proc. civ. instanța va judeca din nou ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. B. SA prin administrator judiciar SC D. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 911 din 20 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2015.