ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 832/2018

Ședința publică din data de 13 martie 2018

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 aprilie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta B.., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 2.727.948 RON, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preț mediu per MWh, sub costul de producție pentru 1 MWh, precum și la plata beneficiului nerealizat prin vânzarea cantității totale de 155.616 MWh, la plata dobânzii legale, calculată de la data pronunțării hotărârii, până la plata efectivă a sumelor solicitate, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 33, 43, 64 si 64 din Legea nr. 94/1992, art. 970 din C. civ. de la 1.864 și art. 1.272 din noul C. civ.

La 30 aprilie 2015, reclamanta și-a precizat cererea, arătând că valoarea obiectului celui de-al doilea capăt de cerere este de 6.097.034,88 RON, sumă ce reprezintă beneficiul nerealizat, prin raportare la prețul mediu ponderat de pe piața contractelor bilaterale și la prețul de cost mediu de producție.

La 5 noiembrie 2015, conformându-se dispozițiilor instanței, reclamanta a arătat că își întemeiază cererea de chemare în judecată pe răspunderea civilă delictuală și a indicat fapta ilicită a pârâtei ca fiind abuzul de drept, săvârșit prin încălcarea art. 970 din C. civ. de la 1864 și art. 1.272 din noul C. civ., care impun buna-credință în executarea convențiilor.

Prin sentința civilă nr. 6653 din 25 noiembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în temeiul art. 185 alin. (1) teza I și teza a II-a C. proc. civ., a admis excepția tardivității cererii modificatoare depusă la dosar la 5 noiembrie 2015 și, în consecință, a anulat această cerere; a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca efect al prescripției dreptului material la acțiune.

Împotriva sentinței sus-menționate, A. S.A., prin administrator judiciar C. S.P.R.L. și prin administrator special a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1667 din 18 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, A. S.A., prin reprezentant legal, a declarat recurs, solicitând în principal casarea sa și, în măsura în care se constată îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., casarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, în situația în care se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile textului de lege sus-menționat, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel; de asemenea, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu titlu prealabil, recurenta a arătat că dovada calității de reprezentant este făcută cu împuternicirea avocațială dată în baza contractului de asistență juridică nr. x/2015, încheiat în vederea reprezentării în toate fazele procesuale, dar și că, urmare a închiderii procedurii generale a insolvenței, prin sentința civilă nr. 4437/2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă societatea este reprezentată de Directorat, conform prevederilor actului constitutiv.

În motivarea căii de atac, a reiterat situația de fapt, arătând că fapta ilicită pe care o impută intimatei o constituie neexecutarea obligației contractuale de adaptare a prețului și a celorlalte elemente esențiale, în vederea restabilirii echilibrului dintre prestațiile părților.

În acest sens, a arătat că în perioada 1 ianuarie 2011-31 mai 2012, în mod imprevizibil și independent de voința sa, contractul nr. x E 06 iunie 2001 a devenit excesiv de oneros pentru ea; or, buna-credință în executarea contractului impunea intimatei să renegocieze prețul, anterior intrării în insolvență a A. S.A., care, așa cum a constatat și Curtea de Conturi prin raportul său de control, a vândut energia electrică sub costul de producție.

A susținut recurenta că, prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, dar și că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; au fost invocate, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Decretului nr. 167/1958, aplicând o normă care nu este incidentă în speță și, în plus, a dat o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt.

A susținut că eronat a reținut curtea de apel că, raportat la obiectul învestirii sale, prima instanță a admis în mod corect excepția prescripției dreptului material la acțiune, constatând că termenul de prescripție s-a împlinit la 17 iunie 2014 și, în subsidiar, cel mai târziu la 31 decembrie 2014, dar și că tot eronat a reținut instanța de prim control judiciar că în speță sunt incidente C. civ. de la 1864, Codul Comercial și Decretul nr. 167/1958, inclusiv în ceea ce privește executarea sa, în legătură cu care se pretinde că pârâta a abuzat.

De asemenea, a arătat că în mod greșit a fost menținută soluția primei instanțe de admitere a excepției tardivității cererii depuse la termenul din 5 noiembrie 2015, subliniind că aceasta reprezintă o cerere precizatoare, depusă chiar la solicitarea instanței, referitoare la temeiul juridic și natura răspunderii civile, prin care a indicat si fapta ilicită generatoare de prejudicii și a solicitat să se constate că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

În acest context, a arătat că și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 998 și următoarele din C. civ. de la 1864, dar și pe dispozițiile art. 1.349 și art. 1.357 din noul C. civ. (având în vedere perioada vizată, respectiv 1 ianuarie 2011 - 31 mai 2012) și a subliniat că punctul de plecare în analiza remediului adecvat situației injuste create îl reprezintă disproporția vădită între avantajul pârâtei și prejudiciul suferit de ea.

A susținut că abuzul de drept invocat constă în încălcarea art. 970 din C. civ. de la 1.864 și art. 1.272 din noul C. civ., care impun buna-credință în executarea convențiilor.

În acest sens, a arătat că intimata a refuzat să respecte dispozițiile contractului de vânzare de energie electrică nr. 2E din 06 iunie 2001, prin care se instituie obligația părților contractante de a negocia cu bună-credință modificarea contractului în situația în care, pe parcursul executării acestuia, apar modificări de circumstanțe de natură a duce la creșterea costului pentru vânzător.

Or, conform art. 998 din C. civ. de la 1864, art. 1.349 și 1.357 din noul C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a cauzat a-l repara.

A mai arătat recurenta că, la solicitarea instanței, a indicat paragrafele din cererea de chemare în judecată și din întâmpinare în care a fost indicată răspunderea civilă delictuală drept temei al acțiunii.

În opinia recurentei, în mod greșit instanțele devolutive au calificat cererea sa precizatoare drept cerere modificatoare, cu consecința admiterii excepției tardivității formulării acesteia.

În continuare, a evocat cele reținute de instanța de apel, în sensul că este lipsită de interes distincția între regimul juridic aplicabil executării contractului, anterior ori ulterior intrării în vigoare a noului C. civ., atât timp cât și dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dar și prevederile art. 2.528 din noul C. civ. stabilesc același moment de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune; de asemenea, a arătat că ambele instanțe de fond au încălcat principiul disponibilității, apreciind în mod eronat că acțiunea sa s-a întemeiat exclusiv pe dispozițiile art. 8 din contractul nr. xE din 06 iunie 2001, așa cum a fost modificat prin actele adiționale ulterioare, în condițiile în care examinarea cererii de chemare în judecată relevă faptul că s-a întemeiat pe dispozițiile contractului, în întregul său.

În acest context, a arătat că ambele instanțe devolutive au reținut în mod greșit că cererea de chemare în judecată a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, care a început să curgă cel mai târziu la 31 decembrie 2011 și s-a împlinit la 31 decembrie 2014.

Astfel, a subliniat că prin cererea precizatoare depusă ca răspuns la adresa de regularizare a cererii de chemare în judecată a indicat că pretențiile formulate în primul capăt de cerere vizează perioada 1 ianuarie 2011-31 decembrie 2011, iar pretențiile formulate în cel de-al doilea capăt de cerere vizează perioada 1 ianuarie 2011- 31 mai 2012; de asemenea, a indicat valoarea totală a beneficiului nerealizat în perioada 1 ianuarie 2011-31 mai 2012, în cuantum de 6.097.034,88 RON, reprezentând contravaloarea diferenței dintre prețul mediu ponderat de pe piața contractelor bilaterale și prețul de cost mediu de producție al A. S.A., astfel cum rezultă din nota nr. x din raportul corpului său de control, ce constituie anexa nr. 8 și vizează perioada 1 ianuarie 2011-31 mai 2012.

A mai susținut recurenta că prevederile Decretului nr. 167/1958 sunt incidente numai cu privire la termenele de prescripție începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a noului C. civ., conform dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011; or, în speță, la momentul intrării în vigoare a noului C. civ. termenul de prescripție nici nu începuse să curgă, astfel că sunt incidente prevederile acestui din urmă act normativ.

În acest context, a arătat că, raportat la art. 2.523, art. 2.528 și art. 2.517 din noul C. civ., termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă de la data întocmirii raportului Curții de Conturi nr. 133829 din 17 decembrie 2014, prin care s-a reținut că a vândut energie electrică la un preț mai mic decât costul de producție, devenind astfel determinabil și prejudiciul.

De asemenea, a susținut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune nu poate fi socotit mai devreme de data întocmirii raportului asupra cauzelor si împrejurărilor care au condus la insolvență, publicat in B.P.I. nr. 11.723 din 27 august 2012, astfel că, raportat la data formulării acțiunii - 8 aprilie 2015, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune nu s-a împlinit.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel nu i-a analizat susținerile în sensul că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune nu poate fi socotit mai devreme de data întocmirii raportului asupra cauzelor si împrejurărilor care au condus la insolvență, publicat in B.P.I. nr. 11.723 din 27 august 2012, astfel că decizia atacată nu este motivată sub acest aspect.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care consideră că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile a intimatei.

Astfel, a reiterat cele arătate în precedent în legătură cu dezechilibrul care a intervenit în executarea contractului încheiat de părți și buna-credință în executarea convențiilor și a susținut că instanța de apel a ignorat apărările sale vizând abuzul de drept săvârșit de intimată.

La 22 mai 2017, intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării și nulității recursului, arătând că acesta nu este legal timbrat, dar și că motivele de casare invocate și dezvoltarea acestora nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 decembrie 2017, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepțiile netimbrării și nulității, a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru soluționarea pe fond a acestuia, cu citarea părților.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate și a dispozițiilor legale incidente, a constatat că recursul este nefondat și urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanța supremă apreciază că motivele de recurs invocate trebuie analizate în ordinea în care au fost invocate, păstrând pentru finalul examenului motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care ține de aplicarea dispozițiilor legale referitoare la prescripția dreptului material la acțiune.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondată.

Trebuie precizat faptul că recurenta-reclamantă a învestit instanța cu cererea introductivă de instanță, pe care, la solicitarea primei instanțe, dispusă prin rezoluție, a precizat-o la 30 aprilie 2015 sub două aspecte: în ce privește pretențiile din primul capăt de cerere, a indicat că acestea sunt aferente perioadei ianuarie - aprilie 2011 și a indicat modul de calcul; în ce privește pretențiile aferente celui de-al doilea capăt de cerere, a indicat cuantumul acestora și modul de calcul.

La solicitarea instanței, dispusă prin încheierea de ședință de la 14 octombrie 2015, recurenta-reclamantă a făcut la 5 noiembrie 2015 o nouă precizare a acțiunii introductive de instanță, sub aspectul cauzei acțiunii și al tipului de răspundere invocat în susținerea pretențiilor .

Această din urmă precizare a fost calificată de prima instanță și de instanța de apel drept modificare a cererii de chemare în judecată, ambele instanțe de fond apreciind că modificarea este tardivă, întrucât s-a făcut cu depășirea termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Soluția pronunțată sub acest aspect este, apreciază instanța supremă, legală. Aceasta întrucât recurenta-reclamantă a invocat în mod expres în cererea de la 5 noiembrie 2015 că își întemeiază pretențiile pe răspunderea civilă delictuală, indicând în acest sens dispozițiile art. 998 din C. civ. de la 1864, în condițiile în care în cererea introductivă de instanță invocase dispozițiile art. 970 din același cod, aplicabile convențiilor.

Este lipsită de relevanță împrejurarea că precizarea de la 5 noiembrie 2015 a fost făcută la solicitarea instanței, întrucât instanța de judecată nu a pretins părții să își schimbe temeiul de drept și cauza acțiunii, pentru a i se imputa apoi că a sancționat partea pentru că s-a conformat solicitării, ci doar a căutat să se lămurească privitor la tipul de răspundere invocat și la cauza acțiunii.

Pe cale de consecință, instanța supremă apreciază că nu a existat o încălcare a dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., că sancțiunea decăderii aplicată față de cererea modificatoare de la 5 noiembrie 2015 este în concordanță cu dispozițiile art. 185 C. proc. civ. și că în cauză nu s-a produs o încălcare a principiului disponibilității, judecătorul soluționând cauza cu respectarea strictă a dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.

Recurenta-reclamantă a dezvoltat două tipuri de argumente subsumat acestui motiv de recurs.

Primul tip se referă la faptul că instanța de apel nu a luat în analiză susținerea recurentei-reclamante despre faptul că prescripția a început să curgă de la data publicării raportului asupra cauzelor insolvenței în Buletinul procedurilor de insolvență.

Susținerea este fără fundament, întrucât aspectul învederat a fost analizat în penultimul paragraf al considerentelor deciziei atacate, iar raționamentul dezvoltat de instanța de apel nu a fost combătut în recursul de față.

Al doilea tip se referă la neanalizarea de către instanța de apel a susținerilor recurentei-reclamante referitoare la abuzul de drept săvârșit de intimata-pârâtă.

Este adevărat că instanța de apel nu s-a preocupat de această problematică, însă lipsa considerentelor referitoare la acest aspect nu îi poate fi imputată instanței, câtă vreme problema ridicată privea aspecte de fond ale raporturilor juridice dintre părți, iar fondul nu a fost antamat pentru că soluția pronunțată de prima instanță, menținută în calea de atac a apelului, a vizat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție care, în înțelesul art. 245 C. proc. civ., face de prisos cercetarea fondului.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că dezlegarea problemei deduse judecății trebuie să plece de la calificarea tipului de răspundere civilă invocată, de la natura raporturilor juridice deduse judecății, de la perioada pentru care sunt pretinse despăgubirile, elemente în raport de care trebuie determinată legea aplicabilă.

Așa cum au reținut în mod judicios instanțele de fond, recurenta-reclamantă a învestit instanțele cu o acțiune în răspundere civilă contractuală, în cadrul căreia a caracterizat fapta ilicită generatoare de prejudiciu ca fiind concretizată în abuzul de drept săvârșit de intimata-pârâtă, care, contrar obligației de executare cu bună-credință a contractului, impusă de art. 970 C. civ., nu a fost de acord cu negocierea și cu modificarea contractului în raport de noile circumstanțe economice, financiare, sociale.

În concret, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, cu precizările ulterioare, recurenta-reclamantă a formulat două capete de cerere prin care a pretins despăgubiri după cum urmează:

Prin primul capăt de cerere a pretins despăgubiri constând în pierderea suferită, în sumă de 2.727.948 RON, aferente perioadei ianuarie - aprilie 2011 (conform precizării de la 30 aprilie 2015), iar prin al doilea capăt de cerere a pretins despăgubiri constând în beneficiul nerealizat, în sumă de 6.097.034,88 RON, aferente perioadei ianuarie - iunie 2011.

Deși perioadele de referință pentru despăgubirile solicitate, indicate de parte, au fost altele decât cele reținute de către instanța supremă și de către instanța de apel, fiind mult extinse, instanța supremă nu va primi susținerile în acest sens făcute de către recurenta-reclamantă, întrucât acestea nu sunt în concordanță cu actele de procedură depuse la dosarul cauzei, respectiv cu precizarea de la 30 aprilie 2015 și cu anexele invocate în aceasta, care se află la filele x ale volumului I al dosarului de fond.

Această determinare a obiectului cererii deduse judecății prezintă relevanță în primul rând pentru determinarea legii aplicabile prescripției dreptului material la acțiune.

Așa cum în mod judicios au stabilit instanțele de fond, fiind vorba despre raporturi contractuale grefate pe un contract încheiat la 6 iunie 2001, modificat prin numeroase acte adiționale, acestea sunt guvernate de dispozițiile C. civ. de la 1864 și de cele ale Codului comercial de la 1887, conform principiului tempus regit actum.

În materia prescripției extinctive, dat fiind faptul că pretențiile sunt aferente anului 2011, iar acțiunea a fost introdusă în anul 2015, s-a pus problema concursului dintre Decretul nr. 167/1958 și noul C. civ., intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

Instanța supremă confirmă raționamentul și statuările instanțelor de fond privitoare la incidența în cauză a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, pentru următoarele argumente, prin care va răspunde și criticilor legate de data de la care începe să curgă termenul de prescripție:

Preliminar, trebuie subliniat faptul că recurenta-reclamantă a contestat doar incidența dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, nu și, în cazul în care se va aprecia asupra aplicabilității acestui act normativ, reținerea dispozițiilor art. 8.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că atât în privința pretențiilor din primul capăt de cerere, cât și în privința celor din al doilea capăt de cerere se impune reținut că acestea sunt circumscrise în esență ideii de pagubă, de prejudiciu, care a fost cuantificat global ca sumă pe o perioadă determinată a diferențelor de valoare dintre prețul plătit și cel datorat, după aprecierea recurentei-reclamante.

Nefiind vorba despre pretenții legate de prestații succesive, ci unitare, dar evaluate pe perioade de timp determinate, în mod corect s-a apreciat că termenul de prescripție curge unitar, de la data la care expiră fiecare dintre cele două perioade de referință.

Astfel, în privința pretențiilor din primul capăt de cerere dreptul la acțiune s-a născut la 30 aprilie 2011, iar în privința pretențiilor din cel de-al doilea capăt de cerere dreptul la acțiune s-a născut la 30 iunie 2011, acestea fiind datele la care recurenta-reclamantă, ca producător de energie, prezumată a cunoaște propriile costuri și prețul pieței (ca actor în acest domeniu de activitate) putea și trebuia să aibă reprezentarea prejudiciului (perceperea uni preț sub costul de producție) și a celui care răspunde de el (plătitorul prețului subdimensionat), astfel cum prevăd dispozițiile necontestate de parte ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Raportat la aceste argumente, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile dezvoltate în memoriul de recurs referitoare la celelalte momente propuse de recurenta-reclamantă ca momente de debut al cursului prescripției, instanța supremă apreciind în plus că ele vizează în realitate aspecte factuale, care scapă cenzurii instanței de recurs, constituind aspecte de eventuală netemeinicie, mai ales că instanța este chemată să aprecieze asupra relevanței unor împrejurări de fapt pe aspectul momentului de la care începe să curgă prescripția, nu asupra aplicării legii.

În contextul în care dreptul la acțiune s-a născut la 30 aprilie 2011, respectiv la 30 iunie 2011, este vorba în speță despre o prescripție începută anterior și neîmplinită la data la care a intrat în vigoare noul C. civ., astfel încât în mod corect s-a reținut de către instanțele de fond incidența Decretului nr. 167/1958, prin raportare la dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, care prevăd că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

De asemenea, în mod judicios s-a făcut referire și la decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu specială raportare la ultimul considerent al acesteia.

În aceeași ordine de idei, instanța supremă reține și că este nefondată critica adusă deciziei atacate, care, susține recurenta-reclamantă, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 în condițiile în care a fost apreciat în subsidiar ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripție și ziua de 31 decembrie 2011. Aceasta întrucât, potrivit argumentelor ce preced, datele de la care începe să curgă prescripția sunt 30 aprilie 2011 și 30 iunie 2011, cu excluderea celorlalte trei invocate de către parte (31 decembrie 2011, data publicării raportului în B.P.I, respectiv data raportului Curții de Conturi), astfel încât în cauză este vorba despre prescripții începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a noului C. civ. - 1 octombrie 2011.

Dată fiind această dezlegare adusă problemei legii aplicabile, instanța supremă constată că în cauză s-a făcut o justă aplicare a dispozițiilor art. 1, art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, constatându-se în mod legal că cererea de chemare în judecată a fost formulată după împlinirea termenului de prescripție.

Sintetizând, față de toate argumentele expuse în precedent, instanța supremă constată că niciuna din criticile formulate nu este întemeiată, că hotărârea nu cade sub incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., de aceea, în conformitate cu dispozițiile art. 496 și 497 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1667/18.10.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 martie 2018.