ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1031/2015

Decizia nr. 1031/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Reclamanta SC A. SA prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat, să se constate că la data de 06 iunie 2011, a intervenit rezilierea unilaterală a contractului de vânzare-cumpărare a energiei electrice din 21 martie 2011, iar începând cu această dată contractul a încetat de plin drept, fără a mai produce efecte între părțile contractuale și să se stabilească la suma de 543.643,2 lei cuantumul daunelor contractuale generate de rezilierea de plin drept a contractului la data de 06 iunie 2011.

Prin sentința civilă nr. 5827 din 24 septembrie 2013 Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis în parte cererea principală, astfel cum a fost modificată și completată formulată de reclamanta-pârâtă SC A. SA în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. SA și cu pârâta SC C. SA, s-a constatat încetarea contractului de vânzare-cumpărare a energiei electrice din 21 martie 2011 intervenită la data de 06 iunie 2011 prin denunțare unilaterală la inițiativa reclamantei pârâte, au fost respinse restul pretențiilor reclamantei pârâte ca neîntemeiate. A fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă SC B. SA în contradictoriu cu reclamanta pârâtă SC A. SA și a fost obligată reclamanta pârâtă la plata către pârâta reclamantă a sumei de 1.934.265,88 lei, reprezentând diferență compensație și avans achitat in contul contractului, precum și 23.459 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut, în esență, că la data de 21 martie 2011, reclamanta-pârâtă SC A. SA și pârâta-reclamantă SC B. SA au încheiat contractul de vânzare-cumpărare a energiei electrice, prin care cea dintâi s-a obligat să vândă, iar secunda să cumpere cantitatea de 62.650 Mwh de energie electrică menționată în Anexa nr. 2 la contract, la prețul de 169,3 Iei/Mwh, fără T.V.A. și accize, stabilit în Anexa nr. 3. Potrivit art. 3 alin. (1) din contract, cantitățile de energie electrică reprezintă obligații ferme pentru ambele părți; conform alin. (2), acestea pot fi modificate doar cu acordul ambelor părți.

Durata de valabilitate a contractului, potrivit art. 10 alin. (1) din contract, a fost stabilită de la data de 15 aprilie 2011, ora 0,00 până la data de 31 decembrie 2011, ora 24.00.

Conform prevederilor contractului, acesta urma să înceteze înainte de termen, printre altele, fie prin acordul părților la data expirării unui termen de 5 zile de la solicitarea uneia dintre părți (art. 29 lit. a), fie prin „reziliere" din inițiativa vânzătorului (art. 28 alin. (1)-(4) sau a cumpărătorului (art. 28 alin. (5)-(6)).

Astfel, părțile au stabilit că rezilierea contractului din inițiativa vânzătorului înainte de data de expirare poate avea loc cu un preaviz de 30 de zile si cu respectarea art. 28 alin. (3), care prevede obligația vânzătorului de a plăti cumpărătorului o compensație pentru prejudiciul cauzat prin nerealizarea tranzacțiilor contractate de vânzare-cumpărare energie, compensație pentru care s-a indicat explicit modul de calcul -produsul dintre: a) diferența, dacă e negativă, dintre prețul de contract si prețul energiei electrice pe care cumpărătorul, acționând într-o manieră comercială rezonabilă, poate să cumpere sau ar fi putut să cumpere de pe piața internă de energie electrică, cantitatea de energie electrică nelivrată - precum și scadența acestei obligații de plată (30 de zile calendaristice de la data primirii prin fax a facturii de compensație, însoțită de documentul cuprinzând datele privind prețul de piață utilizat pentru calcularea compensației).

S-a stabilit, totodată, că la expirarea preavizului contractul este desființat de plin drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere, fără nicio altă formalitate prealabilă și fără intervenția instanței de judecată.

Din analiza clauzei mai sus amintite, având în vedere și dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept supuse controlului judiciar, obligatorie pentru judecătorul fondului în rejudecarea cauzei, tribunalul a reținut că părțile au stabilit, prin art. 28 alin. (1)-(3) din contract, posibilitatea denunțării unilaterale a acestuia, de către vânzător, independent de culpa cumpărătorului în executarea obligațiilor contractuale - rezilierea în sens propriu fiind o sancțiune pentru neexecutarea culpabilă a contractului sinalagmatic de către una dintre părți, alta decât cea care o invocă.

S-a reținut că stipularea unei clauze de denunțare (revocare) a contractului la inițiativa unei părți reprezintă o concretizare a principiului libertății contractuale, părțile stabilind de comun acord, la momentul încheierii contractului, asupra posibilității ca acesta să înceteze înainte de termen la inițiativa uneia din ele, fără a mai fi necesar si acordul cocontractantului.

Instanța de fond a reținut că singurele condiții pentru desființarea contractului de vânzare-cumpărare a energiei electrice din 21 martie 2011 prin denunțare unilaterală constau în comunicarea manifestării de voință a vânzătorului de a pune capăt contractului și expirarea termenului de preaviz de 30 de zile de la această dată.

S-a constatat că nu există divergențe între părți cu privire la momentul expirării termenului de preaviz, respectiv data de 06 iunie 2011, ci numai asupra interpretării clauzei contractuale referitoare la condițiile în care operează, de plin drept, încetarea contractului la inițiativa vânzătorului, respectiv dacă era sau nu stabilită și condiția plății compensației. Cum acest aspect a fost tranșat de instanța de apel, tribunalul a reținut că este întemeiat primul capăt al cererii principale și în consecință, va constata încetarea contractului de vânzare-cumpărare a energiei electrice din 21 martie 2011 intervenită la data de 06 iunie 2011 prin denunțare unilaterală la inițiativa reclamantei-pârâte.

Cât privește cuantumul compensației (daunelor compensatorii) cuvenite pârâtei-reclamante în temeiul art. 28 alin. (3) din contract, s-a observat că nu a fost contestată aplicabilitatea formulei de calcul stabilite prin contract, ci numai perioada în funcție de care sunt datorate daunele contractuale, prin raportare la cantitatea de energie electrică ce trebuia livrată până la data încetării contractului.

Pe de o parte, reclamanta-pârâtă SC A. SA a susținut că datorează pârâtei-reclamante o compensație în cuantum de 543.643,2 lei, calculată în funcție de cantitatea de energie electrică ce ar fi trebuit livrată lunar, conform Anexei nr. 2 la contract până la data de 06 iunie 2011 (data încetării contractului prin denunțare unilaterală)

Pe de altă parte, pârâta-reclamantă SC B. SA a susținut că este îndreptățită la plata unei compensații în sumă de 2.678.127 lei, stabilită în funcție de întreaga cantitate de energie electrică ce nu a mai fost livrată și pe care a fost nevoită să o achiziționeze de pe piața internă, așadar până la data de 31 decembrie 2011 (data încetării contractului la expirarea duratei de valabilitate).

Instanța de fond examinând clauza penală inserată la art. 28 alin. (3) din contract, a constatat că părțile au stabilit anticipat cuantumul prejudiciului cauzat cumpărătorului prin denunțarea unilaterală a contractului de către vânzător în funcție de cantitatea de energie contractată pe durata stabilită la art. 10 alin. (1) din contract, și care nu a mai fost livrată ca urmare a încetării contractului înainte de termen.

Ca atare, și prejudiciul estimat de părți la data încheierii contractului cauzat prin neexecutarea obligației de a vinde trebuie raportat la cantitatea integrală de energie electrică nelivrată până la data avută în vedere de părți la momentul perfectării contractului, deci până la expirarea duratei contractuale, iar nu până la o dată care să depindă exclusiv de voința vânzătorului.

Voința părților, astfel cum a fost exprimată prin art. 28 alin. (3) din contract, a fost aceea ca reclamanta-pârâtă să suporte diferența dintre prețul pe care pârâta-reclamantă l-ar plăti sau l-ar putea plăti unui alt vânzător de energie electrică (identificat sau nu în termenul de preaviz) și prețul oferit de reclamanta-pârâtă care a determinat-o să încheie contractul cu aceasta în condițiile date, fără a avea posibilitatea de a se răzgândi, la rândul său, decât cu plata unei compensații similare.

Faptul că pârâta-reclamantă a emis factura de compensație la data de 01 iunie 2011, iar nu ulterior datei de 31 decembrie 2011, nu poate fi considerat un argument în sprijinul tezei reclamantei-pârâte, întrucât art. 28 alin. (3) din contract face referire la prețul energiei electrice la care cumpărătorul poate să cumpere sau ar fi putut să cumpere cantitatea contractată, așadar nu era necesar ca pârâta-reclamantă să aștepte data de 31 decembrie 2011 pentru a cunoaște cuantumul diferenței de preț pe care ar trebui să o suporte.

S-a reținut că, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei pârâta-reclamantă a procedat la achiziționarea de energie electrică de pe piața internă, în cursul termenului de preaviz. Se putea stabili, prin urmare, diferența de valoare dintre prețul de contract și prețul de cumpărare a energiei electrice de pe piața internă la data emiterii facturii de compensație.

Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că daunele compensatorii cuvenite pârâtei-reclamante ca urmare a încetării contractului la data de 06 iunie 2011, prin denunțare unilaterală la inițiativa reclamantei-pârâte, sunt în cuantum de 2.678.127 lei, iar nu de 543.643,2 lei, astfel că este neîntemeiat cel de-al doilea capăt de cerere principală.

În ce privește cererea reconvențională, instanța de fond a apreciat-o ca fiind întemeiată, în ceea ce privește obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 1.128.127 lei reprezentând diferența rămasă în urma executării scrisorii de garanție bancară de către pârâta-reclamantă (2.678.127 lei - 1.550.000 lei).

Referitor la suma de 806.138,88 lei solicitată de pârâta-reclamantă prin cererea reconvențională, cu titlu de avans achitat și nerestituit, tribunalul reține că prin art. 12.1 din contract, părțile au stabilit ca vânzătorul să emită o factură de avans reprezentând 100% din contravaloarea energiei pe care cumpărătorul trebuie să o plătească pentru respectiva lună, factură ce trebuie achitată cel mai târziu la data de 25 a lunii ce precede luna de contract. în acest sens, reclamanta-pârâtă a emis factura din 21 martie 2011 în valoare de 806.138,88 lei reprezentând 100% din contravaloarea cantității de 3.840 Mwh aferente lunii aprilie 2011, factură ce a fost achitată de pârâta-reclamantă la data de 24 martie 2011 (filele 150, 152, dosar tribunal vol. I). Cum reclamanta-pârâtă nu a mai livrat cantitatea de energie electrică plătită în avans, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost desființat, reclamanta-pârâtă trebuie să restituie suma încasată în avans, care în lipsa unei contraprestații, reprezintă o îmbogățire fără just temei. De altfel, reclamanta-pârâtă nici nu a contestat dreptul pârâtei-reclamante la restituirea acestei sume.

Prin urmare, a fost admisă în tot cererea reconvențională privind obligarea reclamantei la plata sumei de 1.934.265,88 lei reprezentând diferență compensație (1.128.127 lei) și avans achitat în contul contractului (806.138,88 lei).

Tribunalul a mai constatat că, prin cel de-al treilea capăt de cerere principală, astfel cum a fost completată la termenul din 03 aprilie 2012, reclamanta-pârâtă a solicitat obligarea pârâtei-reclamante la restituirea sumei de 200.218 lei rezultată în urma deducerii din suma de 1.550.000 lei (valoarea scrisorii de garanție încasate) a sumei de 806.138,88 lei reprezentând avans restituit și a sumei de 543.643,2 lei reprezentând daune compensatorii recunoscute. Câtă vreme s-a stabilit că daunele compensatorii datorate conform contractului depășesc valoarea indicată de reclamanta-pârâtă și chiar valoarea garanției, iar avansul nu a fost restituit prin executarea scrisorii de garanție bancară (suma de 1.550.000 lei servind la acoperirea unei părți din daunele compensatorii în cuantum total de 2.678.127 lei), acest capăt de cerere este neîntemeiat, astfel că a fost respins. în consecință, în virtutea principiulu accesorium sequitur principale, aceeași soartă o va avea și capătul de cerere privind obligarea pârâtei-reclamante la plata dobânzii legale aferente sumei de 200.218 lei.

Referitor la executarea scrisorii de garanție bancară, tribunalul a reținut că în baza art. 14 din contractul de vânzare-cumpărare din 21 martie 2011, la cererea reclamantei-pârâte, pârâta SC C. SA a emis scrisoarea de garanție bancara de buna execuție din 23 martie 2011 în valoare de 1.550.000 lei în favoarea pârâtei-reclamante SC B. SA (fila 72-73, dosar tribunal, vol. II), prin care s-a angajat în mod irevocabil și necondiționat ca, indiferent de valabilitatea și efectele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare din 21 martie 2011, renunțând la beneficiul discuțiunii si diviziunii, la orice contestații si obiectiuni si fără a fi necesară vreo cerere de chemare în judecată sau sentință arbitrală, să plătească pârâtei-reclamante orice sumă până la concurența sumei de 1.550.000 lei, la prima cerere scrisă a acesteia, primită în perioada de valabilitate a scrisorii (până la data de 15 ianuarie 2012), cerere conținând și declarația scrisă a pârâtei-reclamante care să ateste că nu a fost despăgubită de reclamanta-pârâtă, urmare a neonorării de către aceasta a obligațiilor contractuale, menționând totodată în ce constă neîndeplinirea acestor obligații, însoțită și de o copie a notificării transmise către pârâta-reclamantă cu privire la obligațiile neexecutate.

Prin cererea din 04 iulie 2011, pârâta-reclamanta SC B. SA a solicitat pârâtei SC C. SA plata sumei de 1.550.000 lei, reprezentând parte din prejudiciul în sumă de 2.678.127 lei, menționând că nu a fost despăgubită, indicând obligațiile neexecutate de reclamanta-pârâtă (de a plăti compensația în termenul prevăzut la art. 28 pct. 3 din contract) și anexând copii de pe notificarea transmisă acesteia din 02 iunie 2011 și de pe factura de compensație din 01 iunie 2011. Garanția de bună execuție a fost executată la data de 08 iulie 2011 (filele 74-81, dosar tribunal vol. II).

S-a apreciat că deși și-a întemeiat cererea privind obligarea pârâtei SC C. SA la plata sumei de 743.861,12 lei (diferența dintre valoarea scrisorii de garanție, 1.550.000 lei și avansul în sumă de 806.138,88 lei), pe răspunderea civilă delictuală, reclamanta-pârâtă nu făcut dovada unei fapte ilicite a pârâtei care să exceadă obiectului convenției lor (încălcarea obligațiilor asumate prin convenție antrenând un alt fel de răspundere civilă, contractuală, care o exclude pe cea delictuală), nici a celorlalte condiții cerute de art. 998-999 C. civ. din 1864 pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, tribunalul a respins ca neîntemeiat și capătul de cerere principală formulat în contradictoriu cu pârâta SC C. SA privind obligarea acesteia plata sumei de 743.861,12 lei, fiind respins, totodată, și capătul de cerere accesoriu privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei mai sus arătate.

Apelul declarat de reclamanta-pârâtă împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1000/2014 din 30 octombrie 2014. A fost anulată în parte sentința atacată, s-a respins cererea principală astfel cum a fost completată ca urmare a renunțării la dreptul pretins, au fost menținute restul dispozițiilor și a fost obligată apelanta pârâtă la plata către intimata reclamantă a sumei de 102.572 lei cheltuieli de judecată.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că prin sentința apelată prima instanță a analizat toate argumentele apelantei cu privire la cuantumul compensației cuvenite intimatei pârâte reclamante în temeiul art. 28 alin. (3) din contract. In acest sens prima instanță a analizat conținutul clauzei penale înscrise în art. 28 alin. (3) din contractul din 21 martie 2011, coroborat cu dispozițiile art. 3 din contract și cu cele ale Anexei nr. 2, stabilind, în mod corect că, prejudiciul cauzat cumpărătorului prin denunțarea unilaterală a contractului de către vânzător se stabilește în funcție de cantitatea de energie contractată pe perioada prevăzută la art. 10 alin. (1) din contract, respectiv 15 aprilie 2011-31 decembrie 2011.

În ceea ce privește analizarea distinctă a compensației pentru perioadele 15 aprilie 2011 '- 30 aprilie 2011 și 1 mai 2011 - 06 iunie 2011 s-a apreciat că nu se impune o astfel de analiză câtă vreme, compensația se calculează pentru întreaga perioadă prevăzută în contract, respectiv 15 aprilie 2011 - 31 decembrie 2011, ca urmare a denunțării contractului la data de 06 mai 2011 de către vânzător.

Referitor la calificarea obligației apelantei de livrare a energiei ca fiind o obligație indivizibilă, s-a reținut că, în cauza de față, vânzătoarea și-a asumat o obligație unică, aceea de a livra cantitatea de energie electrică prevăzută în anexa nr. 2 la contract, respectiv cantitatea de 62.650 Mwh, aceasta fiind o obligație divizibilă în ceea ce privește modalitatea de executare, respectiv în fiecare lună urma să se livreze cantitatea prevăzută în anexa nr. 2.

În ceea ce privește ordinea executării obligațiilor asumate de părți prin contract instanța de apel a reținut că potrivit art. 12.1 din contract ordinea de executare a obligațiilor este cea menționată și de apelantă, respectiv mai întâi trebuie executată obligația cumpărătorului de plată in avans a energiei electrice conform facturii emise de vânzătoare și apoi livrarea de către vânzătoare a energiei achitate.

Însă, în speța de față, acest articol trebuie interpretat în raport de situația concretă determinată de nefurnizarea energiei electrice de către vânzătoare.

Astfel, pentru luna aprilie intimata și-a îndeplinit obligația de plată in avans, însă cea care nu și-a îndeplinit propria obligația este chiar apelanta care nu a livrat energia electrică achitată in avans. întrucât apelanta nu a fost in măsură să livreze energia electrică aferentă lunii aprilie, aceasta a solicitat decalarea începerii contractului inițial cu trei zile respectiv până pe 18 aprilie 2011, apoi până pe data de 20 aprilie 2011 și în cele din urmă începerea derulării contractului începând cu data de 1 mai 2011. În ultima adresă s-a prevăzut că plata facturii corespunzătoare energiei ce se va livra în perioada 01 mai 2011 - 31 mai 2011 va avea termenul scadent pe data de 03 mai 2011. Ulterior, prin notificarea din 29 aprilie 2011 emisă de către apelantă către intimată s-a prevăzut că livrările de energie electrică vor începe in data de 4 mai 2011, iar termenul de scadență a facturii pentru energia electrică livrată in luna mai a fost decalat până in data de 16 mai 2011 (fila 41 vol.1 dosar apel).

Instanța de apel a reținut că ulterior acestei notificări dar înainte de scadența facturii pentru energia electrică aferentă lunii mai, apelata a emis la data de 06 mai 2011 (fila 36 dosar fond inițial) privind încetarea contractului din 21 martie 2011 în conformitate cu art. 28 pct. 1, începând cu data de 01 iunie 2011.

În acest context s-a apreciat că nu se poate reține că intimata nu și-a executat obligația de plată a prețului anticipat cât timp denunțarea unilaterală a contractului a intervenit înainte de scadența facturii pentru luna mai.

Instanța de apel a constatat că din înscrisurile depuse la dosar, motivul pentru care apelanta nu a livrat cantitatea de energie contractată pentru luna mai îl reprezintă faptul că a fost în imposibilitate de a livra această energie ca urmare a nelivrării energiei electrice contractate cu furnizorul său, respectiv SC D. SRL aspect ce reiese din adresele emise de apelantă către intimată.

Mai mult, așa cum s-a arătat mai sus, apelanta nu și-a îndeplinit obligația de a livra energia electrică pentru luna aprilie 2011, respectiv pentru perioada 15 aprilie -30 aprilie 2011, deși intimata a achitat în avans contravaloarea energiei electrice ce trebuia livrată în această perioadă, iar pentru luna mai apelanta a emis mai multe adrese către intimată în care o informa pe intimată cu privire la amânarea termenului de la care va începe livrarea energiei electrice, decalând totodată și scadența facturii aferente lunii mai până la data de 16 mai 2011. Prin urmare apelanta nu poate invoca excepția de neexecutare a contractului in susținerea lipsei culpei proprii în executarea obligației asumate, cu atât mai mult cu cât înaintea scadenței obligației de plată a intimatei apelanta a denunțat unilateral contractul.

Instanța de apel nu a reținut reaua credință a intimatei în executarea obligației de plată, denunțarea contractului de către apelantă fiind determinată de imposibilitatea sa de a livra cantitățile de energie electrică contractate astfel cum rezultă din adresa din 04 mai 2011 emisă către intimată și nu de neexecutarea obligației de plată a intimatei, cum susține apelanta, câtă vreme obligația de plată nu era scadentă la momentul denunțării contractului de către apelanta vânzătoare (adresa din 29 aprilie 2011 fila 41 vol.1 dosar apel.)

În ceea ce privește susținerea apelantei că prin denunțarea unilaterală a contractului a urmărit limitarea cheltuielilor la perioada de derulare efectivă a contractului, respectiv 15 aprilie 2011-06 iunie 2011 Curtea apreciază că voința reală a părților, care se desprinde din clauzele contractuale, respectiv art. 28 alin. (3) din contract, a fost de a stabili anticipat daunele determinate prin denunțarea unilaterală a contractului înainte de expirarea duratei pentru care s-a încheiat, pe întreaga perioadă pentru care s-a încheiat contractul și nu doar pentru perioada cuprinsă între data de 15 aprilie 2011 și data împlinirii termenului de preaviz de 30 de zile stabilit în cazul denunțării unilaterale. A interpreta clauzele contractuale în sensul susținut de apelantă ar însemna ca părțile să poată denunța oricând unilateral contractul fără nicio sancțiune, lipsind astfel de conținut prevederea contractuală din alin. (3) al art. 28 din contract.

Totodată, instanța de apel nu a reținut culpa intimatei în executarea propriilor obligații, pentru motivele anterior expuse, iar criticile formulate, care vizează în principal cererea reconvențională au fost apreciate ca nefondate, pentru aceleași motive expuse.

Instanța de apel față de cerere de renunțare la dreptul pretins in ceea ce privește cererea de chemare în judecată și cererea completatoare, în temeiul art. 396 C. proc. civ. rap. la art. 247 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a admis apelul, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins cererea principală astfel cum a fost completată ca urmare a renunțării la dreptul pretins, și găsind neîntemeiate criticile formulate prin apel cu privire la cererea reconvențională a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. a admis cererea intimatei privind cheltuielile de judecată și a obligat apelanta pârâtă la plata către intimata reclamantă a sumei de 102.572 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC A. SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 298 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât, instanța de apel a omis să procedeze la corecta încadrare în drept a cererii reconvenționale și să verifice îndeplinirea cumulativă a condițiilor de existență a prejudiciului, a culpei contractuale, a legăturii de cauzalitate dintre culpă și prejudiciu și dovedirea vinovăției.

Neîncadrând în drept cererea reconventională, susține recurenta, prin hotărârea pronunțată instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1169, art. 1084 și 1086 C. civ.,

Astfel, consideră recurenta fiind o acțiune în pretenții, întemeiată de intimată pe culpa contractuală a reclamantei, instanța de apel trebuia să facă aplicarea directă a dispozițiilor art. 1084 și 1086 C. civ., respectiv să verifice dacă paguba pe care intimata a pretins că a încercat-o există cu adevărat, obligație ce îi revenea instanței cu atât mai mult cu cât intimata nu a dovedit prin nici un mijloc de probă afirmațiile ți pretențiile sale.

Scutind intimata de obligația probării susținerilor și pretențiilor sale și admițând cererea reconventională, recurenta susține că instanța de apel a încălcat inclusiv dispozițiile art. 1169 C. civ. și trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1088 potrivit cu care stabilirea anticipată, prin contract, a algoritmului de calcul pentru prejudiciul datorat de reclamantă în caz de nelivrare a energiei nu scutește intimata de obligația prevăzută de art. 1084 și art. 1086 C. civ., constând în dovedirea prejudiciului.

Totodată, susține recurenta, instanța de apel a încălcat, prin hotărârea recurată, dispozițiile legale care impun îndeplinirea celor două condiții privitoare la prejudiciu, respectiv prejudiciul să fie cert și să nu fi fost reparat încă, astfel că instanța de apel nu poate obliga reclamanta la plata daunelor interese pretinse de intimată, în cuantum de 2.678.127,40 lei, în condițiile în care intimata nu a dovedit existența prejudiciului și faptul că acesta nu a fost reparat.

Recurenta înțelege să invoce excepția lipsei de interes a intimatei în promovarea cererii reconvenționale motivat de împrejurarea că aceasta nu a dovedit că a suferit în mod real un prejudiciu și, pe cale de consecință, nici valoarea acestui prejudiciu este egală cu suma pretinsă de la reclamantă.

Recurenta solicită ca instanța de recurs să aibă în vedere practica unitară a Înaltei Curții de Casație și Justiție prin care au fost respinse acțiunile în răspundere civilă contractuală promovate de persoane care nu au făcut dovada că au suferit în mod efectiv o pagubă reală.

Totodată, recurenta își exprimă nemulțumirea privind cuantumul onorariului de avocat acordat, care, în opinia acesteia, este disproporționat de mare dintre valoarea acestuia și prestația juridică, solicitând reducerea onorariului datorat pentru rejudecarea apelului, deoarece, a așa cum rezultă din actele cauzei, intimata nu a pretins cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocatului, în fața primelor trei instanțe, ceea ce înseamnă că nici nu mai poate formula astfel de cereri.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii cererii reconventionale.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Prin prisma acestui motiv s-au pus în discuție aplicarea dispozițiilor art. 298 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ., art. 1169, art. 1084, art. 1086 și art. 1088 C. civ.

în speță, raporturile juridice dintre părți izvorăsc din contractul de vânzare-cumpărare a energiei electrice din 21 martie 2011 prin care reclamanta-pârâtă SC A. SA s-a obligat să vândă, iar pârâta-reclamantă SC B. SA s-a obligat să cumpere cantitatea de 62.650 Mwh de energie electrică la prețul de 169,3 Iei/Mwh, fără T.V.A. și accize, obligații ce au fost menționate în anexele 2 și 3 ale contractului.

Prin cererea reconvențională pârâta reclamantă reconvențională SC B. SA a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 1.934.266,28 lei, reprezentând suma de plată rezultată din neexecutarea contractului de vânzare-cumpărare a energiei electrice din 21 martie 2011.

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. nemanifestând rol activ pentru aflarea adevărului și aplicarea corectă a legii. Respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc".

Aceste prevederi trebuie coroborate cu cele ale art. 1169 C. civ. potrivit căruia "Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.", iar conform art. 1191 C. civ.: "Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată.".

În principiu, rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părții, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților, în scopul stabilirii adevărului respectiv, să fie într-o conexiune logică și necesară cu principiul adevărului.

Aceasta este premisa prevederilor anterior enunțate, iar sensul acestora este acela că judecătorul este în drept să ceară părților explicații - în situația în care are nelămuriri cu privire la situația de fapt ori la motivarea în drept - și să pună în discuția acestora orice împrejurări sau de drept, chiar și cele care nu sunt menționate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare-cererea reconvențională.

În cauza dedusă judecății, instanța de apel nu a dat eficiență normelor evocate anterior, încălcând normele legale în privința probelor admisibile pentru a dovedi existența și întinderea prejudiciului solicitat de către pârâta - reclamantă SC B. SA ci a trecut cu ușurință peste argumentele pe care reclamanta - pârâtă Ie-a adus în combaterea cererii reconventionale.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.

Înalta Curte constată că în speță se impune efectuarea unei expertize, care să stabilească, în mod clar prejudiciul în raport de prețul și cantitatea de energie electrică ce a fost achiziționată de pe piața internă și pe baza concluziilor experților să se poată stabili existența prejudiciului și cuantumul acestuia pe care trebuie să-l acopere reclamanta.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că, chiar dacă clauza cuprinsă în art. 28 alin. (3) din contract nu este o veritabilă clauză penală, în temeiul dispozițiilor art. 1066 C. civ., nu înlătură obligația de dovedire a prejudiciului în condițiile în care obligația nerespectată nu constă în obligația unei sume de bani ci obligația de a face, respectiv de a livra energie electrică.

Necesitatea efectuării expertizei este determinată de specificitatea obiectului cauzei și anume prejudiciul cauzat pârâtei ca urmare a nelivrării energiei electrice, prejudiciu care prezintă o problemă controversată privind întinderea acestui prejudiciu, fiind imperios necesară opinia unui expert.

Evident că, în afara probei cu expertiză, în apel se pot administra și alte probe dacă vor fi necesare, pertinente și utile cauzei care să conducă la aflarea adevărului și pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.

Dat fiind că, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, Înalta Curte nu poate analiza dacă instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a legii privind raportul juridic dedus judecății, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1)-(5) C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În temeiul art. 315 alin. (3) C. proc. civ. instanța va judeca din nou ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată precum și excepția lipsei de interes ca apărare pe fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar E. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 1000/2014 din 30 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2015.