ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 781/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 781/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând

asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin sentința

nr. 4759 din 10 iunie 2013, Tribunalul București, secția civilă, a respins

acțiunea formulată de reclamanta SC T.I. SA în contradictoriu cu pârâta SC R.R.

SA ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin acțiunea formulată,

reclamanta a solicitat instanței să se dispună încetarea contractelor de

furnizare a energiei electrice nr. 1382406 din 24 iunie 2010 și nr. 1392406 din

24 iunie 2010 ca urmare a denunțării unilaterale și abuzive a contractelor

menționate de către pârâtă și obligarea pârâtei la plata sumei de 10.685.692,91

lei reprezentând daune, interese compensatorii ca urmare a denunțării

unilaterale și abuzive a pârâtei.

Ulterior,

reclamanta și-a precizat acțiunea învederând instanței că înțelege să solicite

obligarea pârâtei la daune, interese ca urmare a denunțării unilaterale și

abuzive a contractelor de furnizare a energiei electrice, de către pârâtă.

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin cele două contracte

încheiate la 15 iulie 2010, și, respectiv, 24 iunie 2010, reclamanta s-a

obligat să-i furnizeze pârâtei energie electrică începând cu data de 1 august

2010 la un preț fix anual calculat conform anexei la contract. Prima instanță a

mai reținut că până la data de 20 mai 2011 au fost încheiate 5 acte adiționale la

contractele încheiate, prin care s-a convenit atât prelungirea duratei

contractelor, cât și negocierea prețului energiei electrice furnizate de către

reclamantă. Astfel, s-a reținut că, în mai puțin de un an de la încheierea

contractelor au intervenit 4 astfel de majorări ale prețului contractului.

Tribunalul a

mai reținut că pentru anul 2012, reclamanta a formulat în septembrie 2011 o

nouă cerere de majorare, declanșând astfel procedura de majorare și de

încheiere a unui act adițional.

Prima instanță

a apreciat că, față de conținutul art. 13 alin. (8) astfel cum acesta a fost

introdus prin actul adițional nr. 5, părțile au convenit să înlăture

obligativitatea anuală a negocierii prețului, iar în caz de eșuare și-au

conferit reciproc posibilitatea „rezilierii fără daune, interese”.

Tribunalul a

apreciat că, dincolo de inadvertența exprimării, finalitatea acestei clauze

este activarea pactului comisoriu de către orice parte contractantă și

declararea încetării contractului.

Prima instanță

a respins susținerea reclamantei în sensul că doar reclamanta, în calitate de

inițiatoare a negocierii, putea să declare rezilierea contractului, întrucât

conduita pârâtei de a refuza acceptarea ofertei reclamantei, în condițiile în

care în anul 2011 prețul fusese deja modificat de 4 ori, apare ca justificată.

Față de

corespondența părților, prima instanță, a reținut că, în speță, a avut loc o

negociere reală și efectivă conform art. 13 pct. 8 din contract.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Prin decizia

civilă nr. 236 din 9 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a Vl-a

civilă, a admis apelul reclamantei și a schimbat în tot sentința atacată,

admițând acțiunea astfel cum a fost formulată și obligând pârâta la plata sumei

de 10.685.692,91 lei daune, interese și a sumei de 55.485,96 lei contravaloare

taxă de timbru.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, la data de 30 ianuarie 2012, pârâta

intimată i-a notificat reclamantei cu adresa nr. 860, încetarea celor două

contracte încheiate de părți cu începere de la 1 martie 2012, intimata

apreciind că este în ipoteza reglementată de art. 13 pct. 8 din contract, având

dreptul să denunțe unilateral actul încheiat de părți, fără plata clauzei penale

prevăzute în art. 13 pct. 7.

Curtea de apel

a apreciat că intimata, în calitate de consumator, nu poate să invoce această

clauză contractuală, atâta timp cât nu este inițiatorul negocierilor de

modificare a prețului. întrucât modificarea prețului nu se poate face decât

prin act adițional conform

art. 11

din

contract, a reținut instanța de apel, contractul trebuia să se deruleze în

condițiile inițiale, atâta timp cât furnizorul, în speță apelanta -reclamantă,

nu opta pentru „reziliere”.

Instanța de

apel a mai reținut că nu poate fi primită susținerea intimatei în sensul că, în

caz de eșec al negocierilor, oricare parte poate să solicite încetarea

contractului, întrucât această susținere adaugă la text, care face trimitere la

o anumită situație: inițiativa încetării contractului să aparțină părții care a

inițiat negocierile.

A mai reținut

curtea de apel că această interpretare este dată și de principiile

previzibilității și echității, întrucât s-ar ajunge la situația în care, partea

care nu a inițiat negocierea, nefiind nemulțumită de contract, să solicite

încetarea acestuia, pe de o parte, iar pe de altă parte, ar fi inechitabil

pentru partea care a inițiat o procedură de modificare să fie pusă în situația

încetării contractului ca urmare a propriului demers.

Ca atare,

instanța de apel a apreciat că art. 13 pct. 8 din contract reglementează un caz

de denunțare unilaterală a contractului, exclusiv la îndemâna părții care a

inițiat negocierea pentru modificarea prețului sau a condițiilor contractuale,

iar negocierile au eșuat.

Pentru partea

care nu a inițiat negocierea, contractul rămâne obligatoriu în varianta

inițială astfel încât acesta nu are nicio justificare pentru a-l denunța.

Instanța a

respins susținerea intimatei în sensul că din corespondența purtată reiese că

apelanta nu ar fi dorit continuarea contractului în forma inițială, față de

dispozițiile contractuale privind modificarea prețului prin act adițional.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, pârâta, invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestor critici de nelegalitate, recurenta - pârâtă a arătat că instanța de

apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul

neîndoielnic al acestuia.

Sub acest

aspect, recurenta - pârâtă a învederat că instanța de apel a interpretat greșit

clauza 13 pct. 8 din contract, clauză ce prevede în mod neîndoielnic ipoteza

încetării efectelor contractului atunci când, pe parcursul derulării, adaptarea

contractului, în esență, a prețului nu mai este posibilă pe calea unor

negocieri efective.

Recurenta a

arătat că utilizarea formulării „poate fi rezolvit” nu poate fi invocată,

întrucât un contract încetează atunci când lipsește acordul de voință al părților

asupra unui element esențial, în speță, prețul. Ca atare, curtea de apel a

adăugat voinței reale a părților elemente și efecte nepermise de claritatea

clauzei contractuale, întrucât nu exista niciun temei pentru reținerea unei

exclusivități a invocării clauzei de către partea care a inițiat negocierea.

Recurenta a mai

învederat că instanța de apel a reținut în mod nelegal posibilitatea denunțării

contractului în varianta în vigoare anterior inițierii negocierii de către

intimata - reclamantă, întrucât echivalează cu consacrarea prezumției de

neseriozitate a oricărei oferte de negociere a prețului din partea

furnizorului. Or, înțelesul neîndoielnic al clauzei este încetarea pură și

simplă a contractului, întrucât lipsește un element esențial.

Recurenta a

arătat că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea și

aplicarea greșită a legii, întrucât instanța reține în motivare în mod nelegal

prezumția de echitate și previzibilitate, apreciind că orice propunere de

majorare a prețului din partea furnizorului este serioasă și motivată,

indiferent de atitudinea de opoziție întemeiată a consumatorului.

Recurenta a

arătat că prin propunerea unui nou preț, se lansează o nouă ofertă de a

contracta, ofertă irevocabilă, astfel încât, în absența consimțământului

cumpărătorului cu privire la un element esențial al contractului, contractul nu

mai poate continua, fiind lipsit de o condiție esențială de valabilitate.

Revenirea

intimatei asupra ofertei de vânzare a prețului nu a existat și, nici nu este posibilă,

astfel încât nu poate justifica argumentele de echitate reținute de instanța de

apel. Din corespondența părților, reiese în mod indubitabil faptul că intimata

- reclamantă a susținut constant, că, în absența modificării prețului, este în

incapacitate de a achiziționa și a furniza recurentei cantitățile de energie

electrică convenite. Ca atare, conduita pârâtei de a valorifica încetarea

contractului este singura acțiune posibilă.

Recurenta a

arătat că decizia instanței de apel se situează în afara limitelor fixate prin

chiar cererea de apel a intimatei - reclamante care viza obținerea de daune,

interese ca urmare a denunțării abuzive a contractului de către pârâtă. Or,

instanța de apel nu face referire la o denunțare și nici nu motivează

caracterul abuziv al acesteia, ci face trimitere la principiile echității și

previzibilității care sunt străine de natura cauzei.

Intimata a

depus întâmpinare, invocând excepția nulității recursului conform art. 302

1

lit. e) C. proc. civ. și solicitând, în subsidiar, respingerea recursului ca

nefondat.

Înalta Curte,

analizând cu prioritate excepția invocată de intimată, urmează să o respingă,

ca nefondată, în baza art. 137 raportat la art. 302

1

lit. e) C.

proc. civ., reținând că din dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate de

recurenta - reclamantă, este posibilă încadrarea acestuia în motivele de

nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Examinând

actele și lucrările dosarului prin prisma criticilor de nelegalitate formulate,

văzând și dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că recursul declarat este fondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de

nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., motivul

principal invocat în prezenta cerere de recurs, presupune ipoteza în care o

clauză contractuală are un conținut clar și precis, așadar nesusceptibil de

interpretare și contrar acestei clarități, instanța fondului a procedat la

interpretarea voinței exprese a părților contractante, schimbând înțelesul

clauzei respective.

Problema de

drept dedusă judecății prezente, este interpretarea clauzei 13 pct. 8 din

contractul părților, care prevede: „(..) anual, cu efecte de la 1 ianuarie, la

cererea uneia dintre părți, se pot negocia prețul și condițiile contractuale. În

această situație, dacă părțile nu cad de comun acord, contractul poate fi

reziliat fără aplicarea calculului de compensație descris la art. 13 pct. 6 și

7”.

Interpretarea

literală a acestei clauze, de altfel clară și concisă, nu poate face abstracție

de parcursul contractual de până la modificarea ce a prelungit introducerea

acestei clauze, care evidențiază o frecventă majorare a prețului din partea

intimatei - furnizor. Așadar, se reține că, față de natura contractelor încheiate

de părți și față de aspectul că prețul contractelor era un element esențial al

acestora, prin raportare și la modul în care s-au derulat relațiile

contractuale ale părților - frecventa fluctuație în sens ascendent a prețului,

este evident că voința internă a părților contractante prin inserarea acestei

clauze, a fost de renegociere a contractului, în sensul de mutuus consensus,

eșecul acestor negocieri fiind asimilat de părți unui veritabil mutuus

dissensus. De altfel, aceasta este unica rațiune pentru care a fost prevăzută

posibilitatea de a se invoca încetarea contractului fără plata de despăgubiri. O

atare interpretare decurge din exprimarea clară a părților în clauza

controversată: „dacă părțile nu cad de acord”. Or, lipsa acordului de voință al

părților reprezentat de eșecul negocierilor, poate fi invocată de orice parte

contractantă, întrucât clauza respectivă nu distinge, susținerea instanței de

apel în sensul că apreciază „în această situație” are în vedere partea care a

inițiat renegocierea este contrară conținutului clar al clauzei, care prin

inserarea acestor termeni, face referire la situația de demarare a procedurii

de renegociere, procedură ce presupune prezența activă a ambelor părți.

Interpretarea

dată de instanța de apel în sensul că doar partea care a inițiat renegocierea

prețului, în speță furnizorul, poate să se prevaleze de încetarea contractului

fără daune, conform art. 13 pct. 8, este nelegală întrucât echivalează cu

condiția pur potestativă, „mă oblig dacă vreau” interzisă de dispozițiile

Codului civil. O atare interpretare ar însemna că ori de câte ori dorește să

iasă dintr-un raport contractual, furnizorul poate să facă oferte de preț

nerealiste și să provoace eșecul negocierilor, activând clauza de denunțare

unilaterală în favoarea sa, ceea ce este prohibit de dispozițiile art. 1010 C.

civ. Vechi, aplicabil în speță, dar și de principiul egalității părților în

raporturile juridice civile.

De altfel, Înalta

Curte reține că o astfel de interpretare apare drept nerealistă, întrucât

negocierea prețului în sensul de majorare poate fi solicitată exclusiv de către

furnizor, astfel încât acordul părților la care face trimitere clauza din art.

13 pct. 8 ar deveni o noțiune lipsită de sens juridic, întrucât consumatorul ar

trebui să accepte orice negociere de preț din partea furnizorului pentru a nu i

se opune clauza de încetare a contractului de către acesta.

Înalta Curte

mai reține că prin inserarea acestei clauze părțile au exclus posibilitatea

continuării raporturilor contractuale în forma anterioară oferită de

renegociere a contractului, fără acordul expres al acestora. în alți termeni,

derularea contractului în forma anterioară după inițierea procedurii de

renegociere a prețului eșuată, este posibilă doar dacă părțile își exprimă acordul

în acest sens. Or, în speță, intimata pârâtă atât în corespondența purtată, cât

și în conținutul motivelor de apel, în care face trimitere expresă la culpa

pârâtei de a nu accepta prețul justificat propus de către reclamantă, a fost

constantă în a susține imposibilitatea derulării raporturilor contractuale la

alt preț, respectiv, cel anterior, decât acela supus negocierii.

Ca atare,

motivarea instanței de apel în sensul că, în speță, nu s-a dovedit că

reclamanta a intenționat să nu mai continue negocierile în forma anterioară,

este contrară probelor administrate și conținutului celor al art. 13 pct. 8 din

contract, oferindu-i intimatei posibilitatea de a impune, sub amenințarea

aplicării clauzei de denunțare unilaterală, un element esențial al contractului,

respectiv, prețul.

Pentru

considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de

pârâtă, și va modifica decizia atacată, în sensul că va respinge apelul

declarat de către reclamantă ca nefondat.

Cât privește

motivele de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6 și 7 C.

proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, având în vedere

precizarea obiectului dedus judecății de către intimata - reclamantă și

considerentele instanței de apel care reține per a contrario, caracterul abuziv

al denunțării de către pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția nulității recursului invocată de intimata - reclamantă SC T.I. SA.

Admite recursul

declarat de pârâta SC R.R. SA împotriva deciziei civile nr. 236 din 9 aprilie

2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, pe care o

modifică, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta SC T.I. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 11 martie 2015.