ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2001/2016

Decizia nr. 2001/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, după strămutarea cauzei de la Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, la Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA - Direcția Silvică Suceava a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase și Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, anularea Deciziei nr. 472 din 14 martie 2005 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase.

Prin Sentința civilă nr. 37 din 17 februarie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Direcția Silvică Suceava și a respins acțiunea reclamantei.

Recursul declarat împotriva acestei sentințe de către Direcția Silvică Suceava - Regia Națională a Pădurilor ROMSILVA a fost admis prin Decizia nr. 1251/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost casată sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind că reclamanta justifică în temeiul legii calitatea procesuală activă.

După reînregistrarea cauzei pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, la termenul de judecată din 14 septembrie 2007 s-a dispus suspendarea judecății până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/86/2006, iar la 4 martie 2015 s-a repus cauza pe rol ca urmare a cererii reclamantei, constatând că s-a soluționat irevocabil cauza care a impus suspendarea.

Prin Sentința nr. 166/2015 din 23 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea reclamantei Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA prin Direcția Silvică Suceava, a fost anulată Decizia nr. 472 din 14 martie 2015 emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România.

Pentru a motiva această soluție, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 472 din 14 martie 2015, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a dispus retrocedarea nudei proprietăți a imobilului compus din construcție și terenul aferent situat în comuna Dorna Candrenilor, județul Suceava, înscris în CF a comunei cadastrale Dorna Candrenilor, identic cu parcela topo., către Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților și totodată a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate, cu menținerea destinației pe o perioadă de 3 ani de la data emiterii deciziei și cu plata unei chirii pe această perioadă de către deținătorul actual în favoarea nudului proprietar.

În motivarea acestei decizii, instituția emitentă a reținut că imobilul solicitat la revendicare a fost proprietatea Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, la momentul deposedării, că imobilul respectiv a trecut cu titlu în proprietatea satului, preluare ce s-a dispus în temeiul Decretului-lege nr. 273/1949, iar la data soluționării cererii de retrocedare imobilul se află în proprietatea Statului Român și are destinația de utilitate publică de sediu ocol silvic.

Instanța de fond a subliniat că din analiza art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România rezultă că pentru retrocedarea bunurilor imobile ce fac obiectul acestui act normativ se impune îndeplinirea următoarelor condiții cumulative:

- bunurile să fi aparținut cultelor religioase;

- acestea să fi fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

- la momentul soluționării cererii aceste bunuri să fie în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2.

Reclamanta a criticat legalitatea acestui act administrativ sub următoarele aspecte:

a) nu există identitate între Fondul Bisericesc Ortodox al Bucovinei și Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților;

b) entitatea care a solicitat restituirea nu a fost proprietara bunului imobil revendicat;

c) imobilul în discuție, astfel cum există el în materialitatea lui, nu coincide cu imobilul înscris în Cartea funciară acum aproximativ 100 de ani, reclamanta realizând lucrări de investiții dar și extinderi, respectiv realizarea de imobile noi prin demolarea celor vechi care ieșiseră din perioada normală de utilizare.

Cu privire la primul aspect se constată că prin decizia atacată beneficiarul retrocedării este Fondul Bisericesc Ortodox al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților. Alăturarea celor două entități în dispoziția de retrocedare este de natură a crea dificultăți de interpretare cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului retrocedat, acestea fiind două persoane juridice distincte, cu patrimonii diferite, astfel că este de stabilit care este destinatarul acestei dispoziții.

Din expunerea de motive a actului atacat rezultă că unul din temeiurile care au stat la baza emiterii sale îl constituie faptul că imobilul solicitat la revendicare a fost proprietatea Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, la momentul deposedării, așa încât luând în considerare dispoziția de retrocedare, care presupune o identitate între deposedat și beneficiar, rezultă că această persoană juridică, respectiv Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei este realul beneficiar al deciziei contestate.

Sub aspectul continuități în drepturi, prin Decizia de casare nr. 2368 din 15 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. y/1/2010, se statuează cu putere de lucru judecat, textual: „În ceea ce privește calitatea reclamantului de continuator al vechii persoane juridice, curtea de apel a reținut corect că acest aspect a fost soluționat irevocabil prin hotărâre judecătorească. Prin Decizia nr. 4401 din 31 octombrie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă s-a statuat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Silvică Suceava că reclamantul Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei este continuatorul proprietarului tabular cu motivarea că această excepție a fost respinsă, ca nefondată de Tribunalul Suceava, secția civilă, prin încheierea din 17 septembrie 2001, pronunțată în Dosarul nr. z/2001, încheiere ce nu a fost atacată cu apel de către nici una din părțile în litigiu astfel încât această problemă a fost soluționată irevocabil la instanța de fond”.

În ce privește calitatea de persoană îndreptățită la a solicita restituirea bunurilor, din ipoteza normei legale (art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000) rezultă că aceasta trebuie să aibă calitatea de „cult religios”.

Față de dispozițiile art. 6, 8 din Legea nr. 489/2006 instanța de fond a considerat că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu este un cult religios, nefiind recunoscut ca atare de lege, așa încât nu se încadrează în ipoteza legii, pentru a i se aplica procedura de restituire prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, Comisia specială pârâtă adoptând decizia atacată cu depășirea competenței sale.

Cât privește titlul de proprietate al autorului anterior al Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, cu autoritate de lucru judecat, prin Decizia nr. 147/A/2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr. y/1/2010, irevocabilă prin Decizia nr. 3332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă s-a reținut că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu a fost proprietarul bunurilor revendicate, printre care se numără și imobilul ce a făcut obiectul retrocedării prin decizia contestată, ci numai administratorul acestora.

În acest sens, s-au prezentat cele reținute de instanța civilă, respectiv că „toate înscrierile în cartea funciară au operat în favoarea Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei anterior aplicării în Bucovina a Decretului-lege nr. 115/1938, privind unificarea dispozițiilor privind cărțile funciare, acesta fiind pus în aplicare în această provincie prin Legea din 15 octombrie 1938, iar în Transilvania prin Legea nr. 241/1947.

Întrucât Decretul-lege nr. 115/1938 a fost pus în aplicare în Bucovina începând cu data de 15 octombrie 1938, este util a se reține că până la această dată, în Bucovina, s-a aplicat legislația austriacă, respectiv Codul Civil Austriac, prin Legea nr. 478/1938 extinzându-se în tot cuprinsul Bucovinei aplicarea legilor civile, comerciale și penale din Vechiul Regat al României.”

Instanța de fond a reluat analiza instanței civile care a conchis că „în urma anexării Bucovinei la Austro-Ungaria, în anul 1775, întreaga avere a Episcopiei de Rădăuți, a mănăstirilor și schiturilor, provenită din daniile făcute acestor așezăminte religioase de către domnii Moldovei, clerul și boierii români, a fost preluată de Statul Austro-Ungar, prin efectul ordonanțelor imperiale din anii 1771 și respectiv 1783, de desființare și secularizare a averilor mănăstirești. Moșiile au fost încamerate, în accepțiunea pe care Codul civil austriac o dă în mod explicit acestei noțiuni, bunurile kammerale constituind „averea statului”. Nu a fost identificat niciun act normativ care să excludă Bucovina, ca provincie, de la secularizare.

Fondul religionar ortodox român din Bucovina a fost înființat la 19 iunie 1783, prin Dispoziția împăratului Iosif al II-lea ”pentru salarizarea, întreținerea și pregătirea clerului ortodox ca și pentru înființarea și finanțarea școlilor din Bucovina”. El s-a constituit din veniturile averii mobile și imobile ale preoțimii și ale mănăstirilor secularizate, pe lângă scopurile economico-financiare, caracteristice politicii dusă de imperiul austriac, crearea Fondului având și un scop politic, ce a constat în spargerea blocului etnic românesc și lichidarea influențelor mănăstirilor asupra populației (Mihai Iacobescu, pag. 196).

Fondul bisericesc din Bucovina nu a existat ca entitate juridică de sine stătătoare, anterior acestui moment, înființarea lui fiind determinată de secularizarea averilor mănăstirești în Imperiul Habsburgic, secularizare care a vizat toate provinciile acestuia, inclusiv Bucovina. Au fost înființate astfel de fonduri atât la nivel central, cât și în provincii, în scopul administrării bunurilor deținute anterior în proprietate de biserică, ca instituție, bunuri lăsate în administrare pentru ca din veniturile obținute să se realizeze, practic, o autofinanțare. Este distincția pe care Codul civil austriac o face între dreptul de proprietate asupra substanței, lucrului, care aparține proprietarului direct, și dreptul asupra folosinței lucrului, care aparține proprietarului util (art. 357 și urm.).

Trecerea tuturor acestor averi în proprietatea directă a Statului austro-ungar, prin secularizare, rezultă cu puterea evidenței din actele normative emise în perioada respectivă și care au fost evocate în prezentele considerente, începând cu Regulamentul duhovnicesc din anul 1786 și toate cele care i-au urmat, textele normative evocând controlul pe care împăratul îl exercitau asupra averii Fondului, precum și caracterul public al întregii administrații a acestuia.

După constituire, definitivată în anul 1786, o scurtă perioadă Fondul s-a aflat în administrare militară, iar apoi a trecut în administrarea Consistoriului catolic din Lemberg, primind, în anul 1870, o administrație proprie. Proprietățile fondului au fost administrate și exploatate prin directori civili sau militari, la conducere fiind instalați funcționari străini, aristocrați loiali administrației austriece, care închiriau moșiile Fondului la prețuri derizorii. Administrația austriacă a favorizat așezarea de coloniști pe domeniile Fondului, acesta transformându-se într-un instrument de colonizare eficient.

Începând cu anul 1918, așa cum s-a arătat, tot ceea ce a aparținut Statului austro-ungar a fost transmis Statului Român, prin urmare, cu referire la Fondul bisericesc, inclusiv dreptul de proprietate asupra bunurilor aflate în administrarea acestuia, existând o perioadă de provizorat, până la adoptarea Legii pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din anul 1925, în care au rămas active normele Regulamentului duhovnicesc din anul 1786.

Prin Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din anul 1925 și apoi prin Decretul-lege nr. 295/1946, cu referire la statutul juridic al Fondului, s-a arătat explicit că acesta este o persoană juridică de drept public. Nu poate fi omisă împrejurarea că această statuare cu privire la caracterul juridic al Fondului s-a făcut în condițiile în care era activă Legea nr. 21 din 6 februarie 1924 pentru persoanele juridice, care în cuprinsul art. 1 precizează că personale juridice de drept public se creează numai prin lege, fiind considerate persoane juridice de drept privat asociațiile și fundațiile fără scop lucrativ sau patrimonial, create și organizate de particulari și care nu pot dobândi personalitate juridică decât în condițiile Legii nr. 21/1924.

Prin Decretul nr. 273/1949 s-a decis doar dizolvarea de plin drept a Fondului și lichidarea patrimoniului acestuia, încetarea existenței persoanei juridice de drept public, într-o procedura similară celei de înființare, respectiv printr-un act de autoritate emis de stat.

Decretul nr. 273/1949 a avut ca obiect desființarea, lichidarea Fondului Bisericesc Ortodox al Bucovinei, administrator al bunurilor statului, iar nu transmiterea pretinsei proprietății de la fundație la stat, printr-o preluare abuzivă, în sensul celor afirmate de reclamantă. Așa fiind, pretinsa neconstituționalitate a evocatului act normativ, prin nepublicarea lui în M. Of. al României, este de natură să afecteze exclusiv actul de desființare a Fondului, iar nu transmiterea proprietății în favoarea statului, această transmisiune realizându-se cu mult timp înainte, inițial în favoarea statului austro-ungar, iar apoi a statului român, or, caracterul abuziv al acestor acte juridice nu a fost susținut de reclamantă, cererea sa expresă vizând nelegalitatea Decretului nr. 273/1949.”

Față de aspectele mai sus, dezlegate cu putere de lucru judecat între părțile litigante, instanța de fond a conchis că lipsa calității de proprietar nu îndreptățea Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei la retrocedarea acestui bun.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ.

În cadrul motivelor de recurs au fost invocate următoarele:

- principiul disponibilității în procesul civil lasă la aprecierea reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii, inclusiv cu privire la persoanele cu care înțelege să își dispute obiectul procesului, iar în cauză calitatea de pârâtă o are Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților.

Însă, decizia a fost emisă de Comisia Specială în favoarea Fondului Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, dar titularul deciziei nu a fost chemat în judecată și, de aceea, acțiunea trebuie respinsă pentru excepția lipsei calității procesuale pasive a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților;

- potrivit art. 2 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, modificată, deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate la instanța de contencios administrativ, dar dreptul de contestație aparține numai persoanelor îndreptățite la retrocedare sau persoanelor care invocă un drept de proprietate propriu.

Pentru că art. 5 din același act normativ stabilește că dreptul de proprietate se redobândește pe baza deciziei Comisiei speciale, rezultă că decizia reprezintă un veritabil titlu de proprietate, iar terții (chiriașii, administratorii bunului) nu au calitate procesuală activă de a ataca în contencios administrativ decizia de retrocedare (în acest sens au fost invocate Deciziile nr. 708 din 30 ianuarie 2004, nr. 3149 din 20 aprilie 2005 și nr. 4108 din 18 mai 2005).

Direcția Silvică Suceava având doar calitatea de administrator al bunului retrocedat, deținând acest bun în numele Statului român, nu are calitate procesuală activă.

- imobilul ce formează obiectul Deciziei nr. 471 din 17 martie 2005 emisă de Comisia specială face parte din categoria imobilelor care au aparținut cultelor religioase și formează obiectul reglementării O.U.G. nr. 94/2000, fiind circumscris noțiunii de „avere bisericească”.

Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei fiind o fundație ce aparține Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, patrimoniul acestuia face parte din averea bisericească, iar în conținutul Deciziei civile nr. 3332 din 27 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. y/1/2010* s-a afirmat că „imobilele revendicate în cauză, fiind din categoria imobilelor care au aparținut cultelor religioase, nu constituie avere publică, nu formează obiectul proprietății publice”.

Față de această constatare a fost invocată puterea de lucru judecat, chestiunea litigioasă privind apartenența imobilului retrocedat la categoria celor ce au aparținut cultelor religioase fiind tranșată irevocabil anterior, iar repunerea în discuție înseamnă o încălcare a principiului securității sociale și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 9 din Convenție.

Pe de altă parte, recurenta susține faptul că reclamanta nu a invocat prin acțiune, ca motiv de anulare a deciziei, faptul că imobilul retrocedat nu ar face parte din categoria imobilelor ce au aparținut cultelor religioase și pentru că a reținut din oficiu un asemenea motiv instanța a încălcat principiul disponibilității, fiind nerespectate dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dar și cele ale art. 4 și 5 din O.U.G. nr. 94/2000.

- hotărârea primei instanțe, fundamentată pe Decizia nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă prin Decizia nr. 3332 din 17 noiembrie 2014, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 14 din Convenție .

S-a susținut că prin Deciziile nr. 4401 din 31 octombrie 2003 și nr. 7962 din 13 octombrie 2005 și nr. 2368 din 15 martie 2011 pronunțate de Înalta Curte în cursul judecării acțiunii în revendicare s-a statuat, în contradictoriu cu Statul român și Regia Națională a Pădurilor, în mod irevocabil, că Fondul Bisericesc Ortodox al Bucovinei „este continuator al proprietarului tabular” al vechii persoane juridice desființată abuziv prin Decretul nr. 273/1949 și prin aceasta s-a recunoscut și calitatea de proprietar actual al imobilelor înscrise în Cartea funciară pe numele vechii persoane juridice, ceea ce echivalează cu existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Recurenta a precizat că dreptul de proprietate al Fondului Bisericesc este înscris în cartea funciară încă din perioada în care Bucovina era provincie a imperiului austro-ungar în baza Legii nr. 23 din 8 martie 1873, reactualizarea fiind făcută în anul 1937, iar în sistemul de drept austriac drepturile reale se nasc numai prin înscrierea în cartea funciară, sistem ce a fost menținut și prin Decretul-lege nr. 115/1938.

Potrivit acestor prevederi, cel care își înscrie dreptul în cartea funciară este considerat titular al unui drept real asupra bunului respectiv, prezumându-se că drepturile reale înscrise există și aparțin titularului lor, astfel cum a reținut și CEDO.

Negarea de către jurisdicția internă a drepturilor tabulare de proprietate înscrise în cartea funciară în favoarea Fondului Bisericesc și recunoașterea în favoarea Statului, în lipsa unui titlu de proprietate, a unui drept de proprietate asupra proprietăților bisericești revendicate, privează, în opinia recurentei de drepturile ce izvorăsc din înscrierea imobilelor pe numele său, ceea ce constituie o ingerință în dreptul Fondului Bisericesc la raportarea bunurilor sale, fiind invocate considerentele din cauze soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în 1994 (Hentrich c. Franței) și 2014 (Sociedad Anonim del Ucieza c. Spania).

Inexistența unui titlu de proprietate în ceea ce privește partea adversă, combinată cu încălcarea deplină de dreptului de proprietate a Fondului Bisericesc și absența despăgubirii acestuia duc la concluzia că Fondul Bisericesc a suferit o sarcină specială și exorbitantă care a rupt justul echilibru care trebuie să domnească între, pe de o parte, exigențele interesului general și, pe de altă parte, protejarea dreptului la respectarea bunurilor.

Dreptul de recunoaștere și respectarea proprietății Fondului Bisericesc, proprietate înscrisă nu numai în cartea funciară ci și în amenajamente silvice (care au valoarea cărților funciare în domeniul silvic) ar trebui considerat, susține recurenta, ca fiind cel puțin un interes substanțial, motiv pentru care trebuie să fie circumscris câmpului de aplicare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Recunoașterea calității de proprietar în considerentele Deciziei nr. 7962 din 13 octombrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în acțiunea în revendicare este determinantă pentru recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al Fondului Bisericesc și echivalează cu existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Decizia civilă nr. 3332 din 22 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă nu are autoritate de lucru judecat întrucât nu există identitate de cauză, deoarece acțiunea în contencios administrativ se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 554/20204 raportate la dispozițiile unei legi speciale de retrocedare (O.U.G. nr. 94/2000).

Nu există nici identitate de părți întrucât în acțiunea de drept comun Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților nu a avut calitate de parte în proces, iar în acțiunea de contencios administrativ care pune în discuție retrocedarea imobilului în temeiul unei legi speciale, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu are calitate procesuală, nefiind chemat în judecată de reclamant.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii.

Recurenta a depus la dosar Note de ședință și înscrisuri ce au fost comunicate intimatelor.

Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA și Direcția Silvică Suceava au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea contestației formulate de reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Suceava, în contradictoriu cu pârâtele Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparțin cultelor religioase din România și Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților împotriva Deciziei nr. 472 din 14 martie 2005 emisă de pârâtă.

După rejudecare, instanța de fond a admis acțiunea reclamantei și a fost anulată decizia contestată.

Prin Decizia nr. 472/2005 emisă de pârâtă s-a dispus retrocedarea nudei proprietăți a imobilului compus din construcție și teren aferent înscris în CF a comunei Dorna Candrenilor, către Fondul Bisericesc Ortodox al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate, cu menținerea destinației pe o perioadă de 3 ani de la data emiterii deciziei și cu plata unei chirii pe această perioadă de către deținătorul actual în favoarea nudului proprietar.

În esență, admiterea acțiunii reclamantei a fost motivată prin respingerea acțiunii în revendicare ce are ca obiect același bun printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă prin Decizia nr. 3332/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă și unde s-a arătat, cu autoritate de lucru judecat, că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu a fost proprietarul bunurilor revendicate, printre care se numără și imobilul ce face obiectul deciziei atacate în prezenta cauză.

Motivele de recurs invocate sunt nefondate.

Critica privind respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

Instanța de fond a reținut că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei este „realul beneficiar al deciziei contestate”, deoarece a analizat decizia și s-a constatat că beneficiarul retrocedării este Fondul Bisericesc Ortodox al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, dar acesta nu este un motiv pentru care ar fi trebuit respinsă acțiunea pentru lipsa calității procesuale pasive a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.

După cum se poate observa, calitatea de pârât în fața instanței de fond și de intimat în calea de atac a recursului a avut-o Arhiepiscopia Bucovinei și Rădăuților - Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei, exact așa cum este înscris și în decizia contestată.

În aceste condiții nu se poate susține că titularul deciziei - Fondul Bisericesc Ortodox al Bucovinei - nu ar fi fost chemat în judecată, așa cum susține recurenta.

De altfel, chiar în motivele de recurs recurenta a precizat că Fondul Bisericesc Ortodox al Bucovinei este o fundație ce aparține Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, iar patrimoniul acesteia face parte din averea bisericească.

Critica referitoare la calitatea procesuală activă a Direcției Silvice Suceava

Așa cum s-a arătat (pct. 1 - sesizarea instanței de fond) inițial, cererea reclamantei Direcția Silvică Suceava - Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA de anulare a deciziei a fost respinsă prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Dar, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 1251/2007, a casat această soluție și a stabilit că reclamanta justifică, în temeiul legii, calitatea procesuală activă și a trimis cauza spre rejudecare.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.: „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Dacă s-ar accepta punctul de vedere al recurentei ar însemna că, deși există o hotărâre judecătorească a instanței de recurs care a tranșat problema calității procesuale active a Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Suceava, aceeași problemă să fie reluată în urma casării cu trimitere spre rejudecare a aceleiași cauzei, ceea ce încalcă atât dispozițiile art. 315 C. proc. civ. cât și autoritatea de lucru judecat a celor dezlegate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel că aceste critici nu vor fi reținute.

Invocarea prezumției puterii de lucru judecat în raport cu considerentele Deciziei nr. 3332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. y/1/2010*

Într-adevăr la fila 72 a deciziei sus-menționate s-a precizat, în contextul analizării motivului de recurs ce viza aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 din Noul C. civ. cu privire la aplicarea în timp a legii civile, că imobilele revendicate în cauză, fiind din categoria imobilelor care au aparținut cultelor religioase, nu constituie avere publică, nu formează obiectul proprietății publice.

Dar în raport de aceste susțineri nu se poate invoca puterea de lucru judecat, așa cum susține recurentul, întrucât admiterea acțiunii, în cauză, s-a dispus de către instanța de fond pentru că s-a considerat că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu este un cult religios, nefiind recunoscut ca atare de lege, așa încât nu se încadrează în ipoteza legii, pentru a i se aplica procedura de restituire prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 și lipsa calității de proprietar nu îndreptățea Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei la retrocedarea acestuia.

Referitor la susținerea recurentei că reclamanta nu a invocat ca motiv de anulare a deciziei faptul că imobilul retrocedat nu ar face parte din categoria imobilelor ce au aparținut cultelor religioase, iar instanța a reținut din oficiu acest motiv, se constată că nu au fost încălcate prevederile legale, așa cum susține recurenta.

Instanța de fond a anulat decizia contestată în urma repunerii cauzei pe rol a cauzei și soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. z/86/2006 prin Decizia nr. 147/A/2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

În considerentele sentinței atacate în prezenta cauză s-au făcut referiri tocmai la cele reținute în soluționarea acțiunii în revendicare și unde s-a precizat că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei este o fundație de sine stătătoare, creație a statului austro-ungar cu scopul administrării eficiente a averilor bisericești secularizate în provincia Bucovina, astfel că s-a analizat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, acesta fiind temeiul în baza căruia a fost emisă decizia contestată.

Un alt motiv de anulare a deciziei emisă de pârâta-intimată a fost faptul că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu a fost proprietarul bunurilor a căror retrocedare s-a dispus, astfel că, în mod corect, instanța de fond a anulat decizia de retrocedare a bunului.

Criticile ce vizează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu vor fi reținute

Recurenta a invocat considerentele din Deciziile nr. 4401 din 31 octombrie 2003, nr. 7962 din 13 octombrie 2005 și nr. 2368 din 15 martie 2011 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă pentru a justifica faptul că Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei este continuatorul proprietarului tabular.

Mai întâi, trebuie precizat că deciziile invocate au fost pronunțate de instanța supremă în cauza soluționată irevocabil prin Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, respectiv acțiunea în revendicare a bunurilor, iar în considerentele Deciziei nr. 2368/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă s-a precizat că „În ceea ce privește calitatea reclamantului de continuator al vechii persoane juridice, Curtea de apel a reținut corect că acest aspect a fost soluționat irevocabil prin hotărâre judecătorească”.

Însă, prin Decizia civilă nr. 147 din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă s-au prezentat actele normative prin care a fost înființat Fondul Bisericesc Ortodox al Bucovinei și cele prin care s-au adus modificări statutului acestuia și s-a arătat că „Prin Decretul nr. 273/1949 s-a decis doar dizolvarea de plin drept a Fondului și lichidarea patrimoniului acestuia, încetarea existenței persoanei juridice de drept public, într-o procedură similară celei de înființare, respectiv printr-un act de autoritate emis de stat …” și „nu transmiterea pretinsei proprietăți de la fundație la stat, printr-o preluare abuzivă, în sensul celor afirmate de reclamantă”.

Așa cum a reținut și instanța de fond, acțiunea în revendicare a fost respinsă deoarece reclamanta nu a dovedit calitatea de proprietar al bunurilor revendicate, ci de administrator al lor.

Deoarece acțiunea a fost admisă de către instanța de fond prin reținerea puterii de lucru judecat în raport de Decizia nr. 147/2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, nu pot fi reținute susținerile recurentei privind recunoașterea calității Fondului Bisericesc de titular al drepturilor de proprietate înscris în Cartea funciară, întrucât chiar lipsa dovezii calității de proprietar a dus la respingerea acțiunii în revendicare.

De aceea, nu se poate susține că recurenta ar avea un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu prezintă relevanță nici argumentele ce vizau caracterul constitutiv de drepturi al înscrierilor în Cartea funciară și nici incidența considerentelor unor hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește înscrisurile noi depuse de către recurentă în fața instanței de recurs, acestea nu pot răsturna concluzia instanței de fond.

Dacă va aprecia că înscrisurile obținute ulterior soluționării acțiunii în revendicare fac dovada dreptului de proprietate, atunci recurenta are posibilitatea să urmeze căile procedurale cele mai potrivite pentru a le valorifica.

În Notele de ședință recurenta a invocat faptul că Decizia nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, nu i-ar fi opozabilă pentru că nu a avut calitatea de parte în acel dosar, dar aceste susțineri sunt nefondate.

Din analiza Deciziei nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă rezultă că, în acel dosar, în care a fost pronunțată această decizie, calitatea de reclamant a avut-o Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei și Bucovinei, reprezentată de Înalt Preasfinția Sa Pimen, iar recurenta din prezenta cauză este Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, reprezentată de Arhiepiscop IPS Pimen.

Mai mult, în fața instanței de fond, având aceeași reprezentare cu cea din prezenta cauză, Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei ce aparține Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților a formulat cererea de suspendare a cauzei întrucât imobilele ce fac obiectul hotărârii de retrocedare au fost revendicate pe calea dreptului comun încă din 2001, iar prin Încheierea din 14 septembrie 2007 cauza a fost suspendată conform dispozițiilor art. 224 alin. (1) C. proc. civ., fiind repusă pe rol la 23 februarie 2015 tocmai ca urmare a soluționării irevocabile a acțiunii în revendicare, astfel că nu se poate spune că acea hotărâre nu îi este opozabilă.

Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților împotriva Sentinței nr. 166/2015 din 23 septembrie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2016.

Procesat de GGC - LM