ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 532/2016

Decizia nr. 532/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, după strămutarea cauzei de la Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, la Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. - B. Suceava a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. care au aparținut cultelor religioase și Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, anularea Deciziei nr. 471 din 14 martie 2005 emisă de C. ce au aparținut cultelor religioase.

Prin sentința civilă nr. 49 din 10 martie 2006 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. Suceava și a respins acțiunea reclamantei.

Recursul declarat împotriva acestei sentințe de către B. Suceava - A. a fost admis prin Decizia nr. 1252/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost casată sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind că reclamanta justifică în temeiul legii calitatea procesuală activă.

După reînregistrarea cauzei pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, la termenul de judecată din 14 septembrie 2007 s-a dispus suspendarea judecății până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/86/2006, iar la 23 februarie 2015 s-a repus cauza pe rol ca urmare a cererii reclamantei, constatând că s-a soluționat irevocabil cauza care a impus suspendarea.

Prin sentința nr. 88 din 4 mai 2015 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea reclamantei și s-a dispus anularea Deciziei nr. 471 din 17 martie 2015 emisă de pârâta C. care au aparținut cultelor religioase din România.

Pentru a motiva această soluție, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 471 din 14 martie 2005 emisă de pârâtă s-a dispus retrocedarea nudei proprietăți a imobilului compus din construcție și teren aferent înscris în C.F. a com. Dorna Candrenilor nr. top. 4, către D. al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, cu menținerea destinației de sediu brigadă silvică - secție drumuri pe o perioadă de 3 ani de la data emiterii deciziei și cu plata unei chirii pe această perioadă de către deținătorul actual în favoarea nudului proprietar.

Pentru a adopta această decizie, Comisia specială emitentă a reținut că imobilul solicitat la revendicare a fost proprietatea D. al Bucovinei, la momentul deposedării, că imobilul respectiv a trecut cu titlu în proprietatea statului, preluare ce s-a dispus în temeiul Decretului-Lege nr. 273/1949, iar la data soluționării cererii de retrocedare imobilul se află în proprietatea Statului Român și are destinația de utilitate publică de sediu brigadă silvică - secție drumuri.

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România „Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.”

Instanța de fond a arătat că din acest text rezultă că pentru retrocedarea bunurilor imobile ce fac obiectul acestui act normativ se impun îndeplinirea următoarelor condiții cumulative: bunurile să fi aparținut cultelor religioase, acestea să fi fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar la momentul soluționării cererii aceste bunuri să fie în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2.

Cu titlu prealabil, s-a spus că prin decizia atacată beneficiarul retrocedării este D. al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților. Alăturarea celor două entități în dispoziția de retrocedare este de natură a crea dificultăți de interpretare cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului retrocedat, acestea fiind două persoane juridice distincte, cu patrimonii diferite, astfel că este de stabilit care este destinatarul acestei dispoziții.

Unul din temeiurile care au stat la baza emiterii acesteia a fost acela că imobilul solicitat la revendicare a fost proprietatea D. al Bucovinei, la momentul deposedării, așa încât luând în considerare dispoziția de retrocedare, care presupune o identitate între deposedat și beneficiar, rezultă că această persoană juridică, respectiv D. al Bucovinei este realul beneficiar al deciziei contestate.

D. al Bucovinei, așa cum rezultă din Decizia nr. 147/A/2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în Dosar nr. x/1/2010, irevocabilă prin respingerea recursului în baza Deciziei nr. 3332/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a respins acțiunea în revendicare a D. al Bucovinei, având ca obiect și bunul retrocedat în prezenta cauză, reprezintă o fundație de sine stătătoare, creație a statului austro-ungar, care avea scopul administrării eficiente a averilor bisericești secularizate, în provincia Bucovina, veniturile sale fiind afectate pentru salarizarea, întreținerea și pregătirea clerului ortodox ca și pentru înființarea și finanțarea școlilor din Bucovina, fondul având în permanență recunoscut prin actele normative de înființare și de organizare emise succesiv de statul austro-ungar cât și de statul român, caracter public și de interes general.

Cultul religios este așa cum se desprinde din economia Legii nr. 489/2006 persoana juridică de drept privat, constituită în condițiile acestei legi, formată din persoane fizice care adoptă, împărtășesc și practică aceeași credință religioasă și care, prin activitatea și numărul lor de membri, oferă garanții de durabilitate, stabilitate și interes public, recunoscută ca atare de stat prin hotărâre a Guvernului, la propunerea E.

Din cele ce preced rezultă că D. al Bucovinei nu este un cult religios, nefiind recunoscut ca atare de lege, așa încât nu se încadrează în ipoteza legii, pentru a i se aplica procedura de restituire prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, Comisia Specială pârâtă adoptând decizia atacată cu depășirea competenței sale.

Pe de altă parte, cu autoritate de lucru judecat, prin Decizia nr. 147/A/2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr. x/1/2010, s-a reținut că D. al Bucovinei nu a fost proprietarul bunurilor revendicate, printre care, așa cum s-a arătat, se numără și imobilul ce a făcut obiectul retrocedării prin decizia contestată, ci numai administratorul acestora.

Ca atare, lipsa calității de proprietar nu îndreptățea D. al Bucovinei la retrocedarea acestui bun.

În acest context, prin hotărârea menționată, cu aceeași valoare juridică între părțile litigante, s-a reținut că „nu se poate considera că bunurile revendicate în prezent de reclamantă au fost preluate abuziv de Statul Român, prin efectul Decretului 273 emis în anul 1949. În realitate, așa după cum rezultă, la momentul emiterii acestui act normativ, Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deținea, ci un drept de administrare, corespunzător proprietății publice, care includea atributele posesie, folosinței și dispoziției, exercitate în limite legale”.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ.

În cadrul motivelor de recurs au fost invocate următoarele:

- principiul disponibilității în procesul civil lasă la aprecierea reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii, inclusiv cu privire la persoanele cu care înțelege să își dispute obiectul procesului, iar în cauză calitatea de pârâtă o are Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților.

Însă, decizia a fost emisă de Comisia Specială în favoarea D. al Bucovinei, dar titularul deciziei nu a fost chemat în judecată și, de aceea, acțiunea trebuie respinsă pentru excepția lipsei calității procesuale pasive a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților;

- potrivit art. 2 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, modificată, deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate la instanța de contencios administrativ, dar dreptul de contestație aparține numai persoanelor îndreptățite la retrocedare sau persoanelor care invocă un drept de proprietate propriu.

Pentru că art. 5 din același act normativ stabilește că dreptul de proprietate se redobândește pe baza deciziei Comisiei speciale, rezultă că decizia reprezintă un veritabil titlu de proprietate, iar terții (chiriașii, administratorii bunului) nu au calitate procesuală activă de a ataca în contencios administrativ decizia de retrocedare (în acest sens au fost invocate Deciziile nr. 708 din 30 ianuarie 2004, nr. 3149 din 20 aprilie 2005 și nr. 4108 din 18 mai 2005).

B. Suceava având doar calitatea de administrator al bunului retrocedat, deținând acest bun în numele Statului român, nu are calitate procesuală activă.

- imobilul ce formează obiectul Deciziei nr. 471 din 17 martie 2005 emisă de Comisia specială face parte din categoria imobilelor care au aparținut cultelor religioase și formează obiectul reglementării O.U.G. nr. 94/2000, fiind circumscris noțiunii de „avere bisericească”.

D. al Bucovinei fiind o fundație ce aparține Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, patrimoniul acestuia face parte din averea bisericească, iar în conținutul Deciziei civile nr. 3332 din 27 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/1/2010* s-a afirmat că „imobilele revendicate în cauză, fiind din categoria imobilelor care au aparținut cultelor religioase, nu constituie avere publică, nu formează obiectul proprietății publice”.

Față de această constatare a fost invocată puterea de lucru judecat, chestiunea litigioasă privind apartenența imobilului retrocedat la categoria celor ce au aparținut cultelor religioase fiind tranșată irevocabil anterior, iar repunerea în discuție înseamnă o încălcare a principiului securității sociale și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 9 din Convenție.

Pe de altă parte, recurenta susține faptul că reclamanta nu a invocat prin acțiune, ca motiv de anulare a deciziei, faptul că imobilul retrocedat nu ar face parte din categoria imobilelor ce au aparținut cultelor religioase și pentru că a reținut din oficiu un asemenea motiv instanța a încălcat principiul disponibilității, fiind nerespectate dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dar și cele ale art. 4 și 5 din O.U.G. nr. 94/2000.

- hotărârea primei instanțe, fundamentată pe Decizia nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 3332 din 17 noiembrie 2014, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 14 din Convenție.

S-a susținut că prin Deciziile nr. 4401 din 31 octombrie 2003 și nr. 7962 din 13 octombrie 2005 și nr. 2368 din 15 martie 2011 pronunțate de Înalta Curte în cursul judecării acțiunii în revendicare s-a statuat, în contradictoriu cu Statul român și A., în mod irevocabil, că D. al Bucovinei „este continuator al proprietarului tabular” al vechii persoane juridice desființată abuziv prin Decretul nr. 273/1949 și prin aceasta s-a recunoscut și calitatea de proprietar actual al imobilelor înscrise în Cartea funciară pe numele vechii persoane juridice, ceea ce echivalează cu existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Recurenta a precizat că dreptul de proprietate al D. este înscris în cartea funciară încă din perioada în care Bucovina era provincie a imperiului austro-ungar în baza Legii nr. 23 din 8 martie 1873, reactualizarea fiind făcută în anul 1937, iar în sistemul de drept austriac drepturile reale se nasc numai prin înscrierea în cartea funciară, sistem ce a fost menținut și prin Decretul-lege nr. 115/1938.

Potrivit acestor prevederi, cel care își înscrie dreptul în cartea funciară este considerat titular al unui drept real asupra bunului respectiv, prezumându-se că drepturile reale înscrise există și aparțin titularului lor, astfel cum a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Negarea de către jurisdicția internă a drepturilor tabulare de proprietate înscrise în cartea funciară în favoarea D. și recunoașterea în favoarea Statului, în lipsa unui titlu de proprietate, a unui drept de proprietate asupra proprietăților bisericești revendicate, privează, în opinia recurentei de drepturile ce izvorăsc din înscrierea imobilelor pe numele său, ceea ce constituie o ingerință în dreptul D. la raportarea bunurilor sale, fiind invocate considerentele din cauze soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în 1994 (Hentrich c.Franței) și 2014 (Sociedad Anonim del Ucieza c.Spania).

Inexistența unui titlu de proprietate în ceea ce privește partea adversă, combinată cu încălcarea deplină de dreptului de proprietate a D. și absența despăgubirii acestuia duc la concluzia că Fondul Bisericesc a suferit o sarcină specială și exorbitantă care a rupt justul echilibru care trebuie să domnească între, pe de o parte, exigențele interesului general și, pe de altă parte, protejarea dreptului la respectarea bunurilor.

Dreptul de recunoaștere și respectarea proprietății D., proprietate înscrisă nu numai în cartea funciară ci și în amenajamente silvice (care au valoarea cărților funciare în domeniul silvic) ar trebui considerat, susține recurenta, ca fiind cel puțin un interes substanțial, motiv pentru care trebuie să fie circumscris câmpului de aplicare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Recunoașterea calității de proprietar în considerentele Deciziei nr. 7962 din 13 octombrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în acțiunea în revendicare este determinantă pentru recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al D. și echivalează cu existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii.

Recurenta a depus la dosar Note de ședință și înscrisuri ce au fost comunicate intimatelor.

A. și B. Suceava au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea contestației formulate de reclamanta A. - B. Suceava, în contradictoriu cu pârâtele C. care au aparțin cultelor religioase din România și Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților împotriva Deciziei nr. 471 din 14 martie 2005 emisă de pârâtă.

După rejudecare, instanța de fond a admis acțiunea reclamantei și a fost anulată decizia contestată.

Prin Decizia nr. 471/2005 emisă de pârâtă s-a dispus retrocedarea nudei proprietăți a imobilului compus din construcție și teren aferent înscris în C.F. a com. Dorna Candrenilor nr. top 4, către D. al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, cu menținerea destinației de sediu brigadă silvică - secția drumuri pe o perioadă de 3 ani de la data emiterii deciziei și cu plata unei chirii pe această perioadă de către deținătorul actual în favoarea nudului proprietar.

În esență, admiterea acțiunii reclamantei a fost motivată prin respingerea acțiunii în revendicare ce are ca obiect același bun printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă prin Decizia nr. 3332/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, și unde s-a arătat, cu autoritate de lucru judecat, că D. al Bucovinei nu a fost proprietarul bunurilor revendicate, printre care se numără și imobilul ce face obiectul deciziei atacate în prezenta cauză.

Motivele de recurs invocate sunt nefondate.

Critica privind respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.

Instanța de fond a reținut că D. al Bucovinei este „realul beneficiar al deciziei contestate”, deoarece a analizat decizia și s-a constatat că beneficiarul retrocedării este D. al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, dar acesta nu este un motiv pentru care ar fi trebuit respinsă acțiunea pentru lipsa calității procesuale pasive a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.

După cum se poate observa, calitatea de pârât în fața instanței de fond și de intimat în calea de atac a recursului a avut-o Arhiepiscopia Bucovinei și Rădăuților - D. al Bucovinei, exact așa cum este înscris și în decizia contestată.

În aceste condiții nu se poate susține că titularul deciziei - D. al Bucovinei - nu ar fi fost chemat în judecată, așa cum susține recurenta.

De altfel, chiar în motivele de recurs (fila 3, Dosar recurs nr. x/1/2003*) recurenta a precizat că D. al Bucovinei este o fundație ce aparține Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, iar patrimoniul acesteia face parte din averea bisericească.

Critica referitoare la calitatea procesuală activă a Direcției Silvice Suceava

Așa cum s-a arătat (pct. 1 - sesizarea instanței de fond) inițial, cererea reclamantei B. Suceava - A. de anulare a deciziei a fost respinsă prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Dar, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 1252/2007, a casat această soluție și a stabilit că reclamanta justifică, în temeiul legii, calitatea procesuală activă și a trimis cauza spre rejudecare.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.: „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Dacă s-ar accepta punctul de vedere al recurentei ar însemna că, deși există o hotărâre judecătorească a instanței de recurs care a tranșat problema calității procesuale active a Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva - B. Suceava, aceeași problemă să fie reluată în urma casării cu trimitere spre rejudecare a aceleiași cauzei, ceea ce încalcă atât dispozițiile art. 315 C. proc. civ. cât și autoritatea de lucru judecat a celor dezlegate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel că aceste critici nu vor fi reținute.

Invocarea prezumției puterii de lucru judecat în raport cu considerentele Deciziei nr. 3332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. x/1/2010*

Mai întâi, trebuie precizat că, deși a invocat Decizia nr. 3332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2010*, recurenta nu a depus-o la dosar, dar pentru a verifica cele susținute de recurentă s-au accesat considerentele deciziei pe pagina de internet a instanței supreme, astfel că se poate analiza dacă există sau nu prezumția puterii de lucru judecat în ceea ce privește calificarea imobilelor ce formează obiectul deciziei contestate.

Într-adevăr la fila 72 a deciziei sus-menționate s-a precizat, în contextul analizării motivului de recurs ce viza aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 din N.C.C. cu privire la aplicarea în timp a legii civile, că imobilele revendicate în cauză, fiind din categoria imobilelor care au aparținut cultelor religioase, nu constituie avere publică, nu formează obiectul proprietății publice.

Dar în raport de aceste susțineri nu se poate invoca puterea de lucru judecat, așa cum susține recurentul, întrucât admiterea acțiunii, în cauză, s-a dispus de către instanța de fond pentru că s-a considerat că D. al Bucovinei nu este un cult religios, nefiind recunoscut ca atare de lege, așa încât nu se încadrează în ipoteza legii, pentru a i se aplica procedura de restituire prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 și lipsa calității de proprietar nu îndreptățea D. al Bucovinei la retrocedarea acestuia.

Referitor la susținerea recurentei că reclamanta nu a invocat ca motiv de anulare a deciziei faptul că imobilul retrocedat nu ar face parte din categoria imobilelor ce au aparținut cultelor religioase, iar instanța a reținut din oficiu acest motiv, se constată că nu au fost încălcate prevederile legale, așa cum susține recurenta.

Instanța de fond a anulat decizia contestată în urma repunerii cauzei pe rol a cauzei și soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/86/2006 prin Decizia nr. 147/A/2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

În considerentele sentinței atacate în prezenta cauză s-au făcut referiri tocmai la cele reținute în soluționarea acțiunii în revendicare și unde s-a precizat că D. al Bucovinei este o fundație de sine stătătoare, creație a statului austro-ungar cu scopul administrării eficiente a averilor bisericești secularizate în provincia Bucovina, astfel că s-a analizat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, acesta fiind temeiul în baza căruia a fost emisă decizia contestată.

Un alt motiv de anulare a deciziei emisă de pârâta - intimată a fost faptul că D. al Bucovinei nu a fost proprietarul bunurilor a căror retrocedare s-a dispus, astfel că, în mod corect, instanța de fond a anulat decizia de retrocedare a bunului.

Criticile ce vizează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu vor fi reținute

Recurenta a invocat considerentele din Deciziile nr. 4401 din 31 octombrie 2003, nr. 7962 din 13 octombrie 2005 și nr. 2368 din 15 martie 2011 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pentru a justifica faptul că D. al Bucovinei este continuatorul proprietarului tabular.

Mai întâi, trebuie precizat că deciziile invocate au fost pronunțate de instanța supremă în cauza soluționată irevocabil prin Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, respectiv acțiunea în revendicare a bunurilor, iar în considerentele Deciziei nr. 2368/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a precizat că „În ceea ce privește calitatea reclamantului de continuator al vechii persoane juridice, Curtea de apel a reținut corect că acest aspect a fost soluționat irevocabil prin hotărâre judecătorească”.

Însă, prin Decizia civilă nr. 147 din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, s-au prezentat actele normative prin care a fost înființat D. al Bucovinei și cele prin care s-au adus modificări statutului acestuia și s-a arătat că „Prin Decretul nr. 273/1949 s-a decis doar dizolvarea de plin drept a Fondului și lichidarea patrimoniului acestuia, încetarea existenței persoanei juridice de drept public, într-o procedură similară celei de înființare, respectiv printr-un act de autoritate emis de stat (…)” și „nu transmiterea pretinsei proprietăți de la fundație la stat, printr-o preluare abuzivă, în sensul celor afirmate de reclamantă”.

Așa cum a reținut și instanța de fond, acțiunea în revendicare a fost respinsă deoarece reclamanta nu a dovedit calitatea de proprietar al bunurilor revendicate, ci administratorul lor.

Deoarece acțiunea a fost admisă de către instanța de fond prin reținerea puterii de lucru judecat în raport de Decizia nr. 147/2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, nu pot fi reținute susținerile recurentei privind recunoașterea calității D. de titular al drepturilor de proprietate înscris în Cartea funciară, întrucât chiar lipsa dovezii calității de proprietar a dus la respingerea acțiunii în revendicare.

De aceea, nu se poate susține că recurenta ar avea un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu prezintă relevanță nici argumentele ce vizau caracterul constitutiv de drepturi al înscrierilor în Cartea funciară și nici incidența considerentelor unor hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește înscrisurile noi depuse de către recurentă în fața instanței de recurs, acestea nu pot răsturna concluzia instanței de fond.

Dacă va aprecia că înscrisurile obținute ulterior soluționării acțiunii în revendicare fac dovada dreptului de proprietate, atunci recurenta are posibilitatea să urmeze căile procedurale cele mai potrivite pentru a le valorifica.

În Notele de ședință recurenta a invocat faptul că Decizia nr. 147/A/2013 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, nu i-ar fi opozabilă pentru că nu a avut calitatea de parte în acel dosar, dar aceste susțineri sunt nefondate.

Din analiza Deciziei nr. 147/A/2013 rezultă că în acel dosar, în care a fost pronunțată această decizie, calitatea de reclamant a avut-o D. al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei și Bucovinei, reprezentată de Înalt Preasfinția Sa Pimen, iar recurenta din prezenta cauză este Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, reprezentată de Arhiepiscop Înalt Preasfinția Sa Pimen.

Mai mult, în fața instanței de fond, având aceeași reprezentare cu cea din prezenta cauză, D. al Bucovinei ce aparține Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților a formulat cererea de suspendare a cauzei întrucât imobilele ce fac obiectul hotărârii de retrocedare au fost revendicate pe calea dreptului comun încă din 2001, iar prin Încheierea din 14 septembrie 2007 cauza a fost suspendată conform dispozițiilor art. 224 alin. (1) C. proc. civ., fiind repusă pe rol la 23 februarie 2015 tocmai ca urmare a soluționării irevocabile a acțiunii în revendicare, astfel că nu se poate spune că acea hotărâre nu îi este opozabilă.

Apreciind că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților împotriva sentinței nr. 88/2015 din 04 aprilie 2015 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2016.