ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2863/2015

Decizia nr. 2863/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2/2013, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat sancționarea pârâtului pentru refuzul nejustificat de a aduce la îndeplinire Decizia nr. 2098 din 04 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, definitivă și învestită cu formulă executorie.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a invocat excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii, în raport de prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Prin cererea depusă la dosar la data de 13 ianuarie 2014, reclamantul a învederat că înțelege să se judece în contradictoriu și cu Primul Ministru al României, raportat la prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a precizat că solicită obligarea la plata despăgubirilor în cuantum de 101.351 lei, indexate cu rata inflației începând cu data de 01 ianuarie 2011 și până la achitarea efectivă a sumei.

La termenul de judecată din 22 ianuarie 2014, față de cererea precizatoare formulată de reclamant și temeiul de drept indicat, Curtea a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât a Primului Ministru al României.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data 04 februarie 2014, calificată de instanță drept note scrise, pârâtul Guvernul României a invocat excepția tardivității cu privire la cererea modificatoare depusă de reclamant și a reiterat excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților și inadmisibilității acțiunii.

Prin Sentința civilă nr. 590 din 19 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității invocată de pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României și Primul Ministru al României și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Primul Ministru al României, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

II. Motivele de casare invocate

Împotriva Sentinței civile nr. 590 din 19 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ. din 2010.

În motivarea căii de atac, recurentul critică faptul că instanța a soluționat cererea de chemare în judecată pe o excepție de procedură, lipsa calității procesuale pasive, susținând că nu i-a comunicat, în scris, motivele de fapt și de drept care stau la baza refuzului de a oferi titlul executoriu solicitat și că nu l-a invitat să depună o notă scrisă în raport de aceste motive.

Recurentul susține că instanța a încălcat principiul egalității armelor, iar sentința este lovită de nulitate absolută, invocând art. 488 alin. (5) noul C. proc. civ.

Totodată, susține că a solicitat introducerea în cauză a persoanei juridice prim ministrul, nu o persoană fizică și, așa cum rezultă din sentință, instanța a înlocuit persoana juridică cu persoana fizică, fără acordul său.

Astfel, instanța a încălcat dreptul fundamental de acces la justiție, protejat prin dispozițiile art. 21, Constituția României și art. 6 Convenția Europeană a drepturilor omului, iar sentința cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind incident art. 488 alin. (6) noul C. proc. civ.

De asemenea, recurentul susține că instanța i-a confiscat proprietatea, ceea ce reprezintă o gravă atingere a dreptului fundamental de liber acces la justiție conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (4), (8) noul C. proc. civ..

Recurentul mai susține că instanța a refuzat punerea în executare a Deciziei nr. 2098 din 4 iunie 2009, definitivă și învestită cu formulă executorie și a Deciziei nr. 991 din 12 aprilie 2013, definitivă și irevocabilă, ceea ce reprezintă o gravă atingere a dreptului fundamental de acces liber la justiție, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind incident art. 488 alin. (4), (8) noul C. proc. civ..

În ultimul rând, recurentul critică sentința întrucât s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, în drept fiind incident art. 488 alin. (7) noul C. proc. civ.

III. Derularea procedurii judiciare în fața instanței de recurs și analiza motivelor de casare

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare a recursului prevăzută de art. 493 din C. proc. civ. din 2010, iar, prin încheierea din 26 februarie 2015, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. din 2010, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 24 septembrie 2015.

Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum și de reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de fond a soluționat cu justețe - în opinia Înaltei Curți - excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României și a Primului Ministru al României.

Astfel, conform art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare: "(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

(2) În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la penalități, în condițiile art. 894 din C. proc. civ.

(2

1

) Dispozițiile Codului de procedură civilă privind executarea silită rămân aplicabile.

(3) Neexecutarea din motive imputabile sau nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanța de contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la data aplicării amenzii prevăzute la Ministru al României alin. (2), constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 2.500 lei la 10.000 lei.".

Textul art. 24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, referitor la obligația executării hotărârilor definitive și irevocabile date în materia contenciosului administrativ prin care orice autoritate publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, în termenul prevăzut în conținutul hotărârii sau, în lipsa stabilirii unui termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, are un caracter imperativ și este de strictă interpretare și aplicare. În mod evident, în cadrul procedurii de executare pe care o reglementează art. 24 și, respectiv, art. 25 din Legea nr. 554/2004 nu mai poate fi pusă în discuție legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătorești a cărei executare se solicită, instanța de executare având de analizat numai dacă conducătorul autorității publice pârâte se conformează sau nu obligațiilor impuse prin titlul executoriu, în termenul stabilit în hotărâre sau, în lipsa unei asemenea mențiuni, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

În cauză, reclamantul nu a făcut dovada faptului că pârâtul Guvernul României ar fi refuzat executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ într-un litigiu în care această autoritate administrativă a fost parte.

Astfel, prin Decizia nr. 2098 din 04 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în Dosarul nr. x/3/2006, alături de alte dispoziții, în baza art. 14 alin. (3) lit. a) raportat la art. 346 C. proc. civ., art. 998 și urm. C. civ., au fost obligați inculpații în solidar cu părțile responsabile civilmente SC B. SA, SC C. SA, SC D., Comisia Națională a Valorilor Imobiliare și AVAS la plata despăgubirilor civile către un număr de 130.798 părți civile constituite în această calitate procesuală pe parcursul urmăririi penale și în faza cercetării judecătorești, la nivelul sumelor efectiv investite, indexate cu rata inflației începând cu data de 24 mai 2000 și până la achitarea lor.

Se constată, deci, că, în speță, nu a fost instituită în sarcina pârâților vreuna dintre obligațiile stabilite de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reținându-se, de altfel, faptul că reclamantul se prevalează de existența unei hotărâri judecătorești pronunțate de o instanță penală și nu de instanța de contencios administrativ.

Pe de altă parte, față de obiectul cererii deduse judecății și de temeiul de drept invocat, Înalta Curte constată că nu se justifică calitatea procesuală pasivă a pârâților nici în ceea ce privește solicitarea reclamantului de aplicare a sancțiunii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, motivat de modul de soluționare a petiției înregistrate la Guvernul României sub nr. 2345 din 06 noiembrie 2013, reținându-se că, în conformitate cu dispozițiile art. 6

1

din O.G. nr. 27/2002, aceasta a fost transmisă spre soluționare Autorității pentru Administrarea Activelor Statului.

Totodată, chiar reclamantul menționează că instituțiile publice care au participat în respectivul litigiu și în sarcina cărora au fost stabilite diverse obligații prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2098/2009 sunt Autoritatea pentru Valorificarea Activele Statului și Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, instituții cu personalitate juridică care nu pot fi confundate cu Guvernul României.

Guvernul Românei sau conducătorul acestei autorități publice nu pot sancționați pentru neexecutarea unor hotărâri judecătorești ale instanțelor de contencios administrativ prin care au fost stabilite diverse obligații în sarcina altei instituții publice cu personalitate juridică, nici chiar în ipoteza în care acestea ar fi subordonate Guvernului României.

Instanța de control judiciar mai reține că recurentul a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea, însă nu a dovedit existența acestui refuz nejustificat, deoarece răspunsurile transmise de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Definiția excesului de putere este dată de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

În cauza dedusă judecății, nu îi poate fi imputat pârâtului împrejurarea că nu a procedat la comunicarea unui răspuns favorabil reclamantului, în condițiile în care petițiile acestuia au fost înaintate autorității competente a soluționa cererile formulate, cu respectarea prevederilor art. 6

1

din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor.

Faptul că solicitările reclamantului nu au fost soluționate în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004 și nici nu conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din Legea contenciosului administrativ.

Referitor la încălcarea dreptului la petiționare și a dreptului de acces liber la justiție, Înalta Curte reține că demersurile inițiate de reclamant pentru soluționarea cererilor sale s-au concretizat în mai multe petiții adresate pârâților și, în acord cu motivarea hotărârii instanței de fond, Înalta Curte apreciază că autoritățile pârâte s-au conformat dispozițiilor art. 6

1

din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, potrivit cărora "petițiile greșit îndreptate vor fi transmise în termen de 5 zile de la înregistrare autorităților sau instituțiilor publice care au atribuții în rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiționarul să fie înștiințat despre aceasta".

Dreptul de petiționare recunoscut cetățenilor prin art. 51 din Constituție nu a fost încălcat în acest litigiu și nu se confundă cu dreptul de acces la o instanță, reglementat de art. 21 din Legea fundamentală, care este strâns legat de dreptul la un proces echitabil în sensul art. 21 alin. (3) din Constituție și al art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drepturi valorificate pe deplin de către recurent.

Recurentul-reclamant este atât îndreptățit, cât și obligat să urmeze căile legale pentru executarea Sentinței civile nr. 871 din 23 septembrie 1998 a Curții de Apel București, iar instanțele de judecată au misiunea de a soluționa litigiile potrivit competenței și legilor în vigoare, chiar dacă soluțiile pronunțate nu corespund așteptărilor sau intereselor unei persoane, care a urmat o cale de judecată nepotrivită, justiția înfăptuindu-se în numele legii și fiind unică, imparțială și egală pentru toți, conform art. 124 alin. (1) și 2 din Constituție.

Pentru toate considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 - 8 C. proc. civ. 2010, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. din 2010, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 590 din 19 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2015.

Procesat de GGC - GV