ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2545/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2545/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2545/2015

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la Tribunalul

Dolj la data de 3 martie 2006, reclamantele A. și B. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâții primarul Municipiului Băilești și Primăria

Municipiului Băilești, anularea parțială a Dispoziției nr. 184 din 31 ianuarie

2006 emise de primarul Municipiului Băilești, în sensul ca, în locul autoarelor

C. și D., să fie înscrise reclamantele, în calitate de moștenitoare a

autoarelor care au decedat la 28 ianuarie 2005, respectiv la 5 septembrie 2003.

Totodată, au

solicitat ca din terenul de 1.330,82 mp să le fie restituită în mod exclusiv

suprafața de 600 mp situată în Băilești, care le revine în exclusivitate în

calitate de moștenitoare ale autorului E., teren primit prin actul de donație

de la 20 iunie 1928 și care trebuia să le fie restituit numai lor.

La data de 7 aprilie 2006,

reclamantele au precizat acțiunea, în sensul că au solicitat anularea Dispoziției

nr. 184/2006 și pentru faptul că imobilul construcție cu destinația de hotel,

denumit „Hotel F.” nu le-a fost restituit în natură așa cum au solicitat,

motivând că imobilul a fost preluat în mod abuziv, fără titlu, în anul 1948 de

la autorul lor, E., ale cărui moștenitoare sunt.

Au mai solicitat

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09

august 1993 încheiat între SC G. SA Craiova și H., invocând cauza ilicită. Au

susținut că, la data încheierii acestui act, s-au încălcat dispozițiile art. 948

și 966 C. civ., ambele părți având cunoștință că exista, pe rolul Judecătoriei

Băilești, un litigiu promovat de moștenitorii autorului, urmărind să le

lipsească pe contestatoare de posibilitatea restituirii.

La data de 30 iunie

2006, a formulat cerere de intervenție în interes propriu H., solicitând

respingerea acțiunii și constatarea validității contractului de

vânzare-cumpărare din 09 august 1993 încheiat cu SC G. SA Craiova, susținând că

este cumpărător de bună-credință, contractul încheindu-se în urma unei

licitații care nu a fost anulată.

La data de 6

octombrie 2006, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a SC

G. SA și a numiților I., J. și K.

Prin sentința civilă nr.

197 din 16 februarie 2006 pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. x/63/2006,

s-a respins contestația formulată de reclamantele A. și B. și, totodată, a fost

disjuns capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare din 09 august 1993 încheiat între SC G. SA Craiova și H.

și trimis secției comerciale, a Tribunalului Dolj, pentru competentă

soluționare.

Prin Decizia civilă nr.

757 din 13 august 2007, Curtea de Apel Craiova a admis apelurile declarate de

reclamante, pârâtul I. și intervenienta H. și, în consecință, a desființat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Dolj.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Dolj sub nr. x/63/2006.

Prin sentința civilă nr.

418 din 14 decembrie 2009, Tribunalul Dolj a admis în parte acțiunea civilă

precizată și, drept urmare, a dispus anularea parțială a Dispoziției nr. 184

din 31 ianuarie 2006 emise de primarul Municipiului Băilești, în sensul menționării

reclamantelor A. și B., în calitate de moștenitoare ale autoarelor D. și C.

Totodată, a dispus

restituirea în natură a terenului în suprafață de 1.507 mp, situat în Băilești

(în loc de 1.330,82 mp cum este menționat în dispoziție), suprafață

identificată prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul L. în

schița anexă 3, care face parte integrantă din hotărâre, cu mențiunea că din

suprafața totală restituită în natură, suprafața de 600 mp se cuvine în

exclusivitate reclamantelor.

A respins cererea

privind restituirea în natură către reclamante a imobilului clădire cu

destinația hotel și a menținut restul dispozițiilor Dispoziției nr. 184 din 31

ianuarie 2006.

A respins capătul de

cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

cumpărare din 09 august 1993 încheiat între SC G. SA și H.

A respins ca

inadmisibilă cererea de intervenție în interes propriu formulată de H.

Prin Decizia civilă nr.

493 din 20 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis apelurile declarate

de reclamantele A., B. și pârâții I., J., împotriva sentinței menționate, pe

care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat că reclamantele și pârâții

sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pt. imobilul - construcție situat în loc.

Băilești, actual hotel, menținându-se restul dispozițiilor sentinței civile. A

fost respins apelul declarat de intervenienta H. împotriva aceleiași sentințe.

Prin

Decizia nr. 372 din 25 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursurile declarate de reclamantele A. și B. și de pârâții I. și J.

împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru

a decide astfel, Înalta Curte a apreciat că

soluția instanței de

apel este corectă sub aspectul

constatării dreptului de proprietate al lui M. asupra

construcției

numit „Hotel F.” și aflate pe terenul care a făcut

obiectul donației datate 20 iunie 1928, precum și al transmiterii acestui

drept, prin succesiune, moștenitorilor săi, printre care și M., în absența unui

act de transmisiune a proprietății către unul dintre fiii săi, N. sau E.

Înalta Curte a

constatat că, deși la dosarul cauzei există înscrisuri din care rezultă că

autorul reclamantelor, E. ar fi făcut acte de dispoziție asupra construcției,

prin Decizia nr. 2173 din 8 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, a tranșat irevocabil chestiunea dreptului de proprietate asupra construcției.

Astfel, admițând

recursul în litigiul care a avut ca obiect soluționarea unei cereri privind

constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare din 9 august 1993,

instanța supremă a constatat că M. a construit imobilul și a figurat ca

proprietar al acestuia, iar dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu

s-a transmis, prin moștenire, succesorilor lui M., între care se află și M.,

autorul reclamanților din acel dosar, pârâți în prezenta cauză.

Prin urmare, chiar

dacă a fost pronunțată într-o altă cauză, având ca obiect constatarea nulității

aceluiași contract de vânzare - cumpărare, în care părți au fost pârâții din

prezentul dosar și intervenienta principală, această dezlegare dată de Înalta

Curte cu privire la dreptul de proprietate asupra construcției cu destinație de

hotel nu poate fi ignorată, în virtutea efectului pozitiv al hotărârilor

judecătorești irevocabile.

Au fost înlăturate

susținerile recurentelor - reclamante referitoare la încălcarea principiului

disponibilității, din cauză că pârâții, care nu au atacat dispoziția emisă de

unitatea deținătoare, au fost introduși în proces din oficiu. Deși, într-adevăr,

aceștia au fost introduși în proces la termenul din 6 octombrie 2006 la

Tribunalul Dolj, reclamantele nu s-au opus participării acestora la judecată și

nu au formulat critici în acest sens prin apelul declarat împotriva sentinței

tribunalului. Față de această împrejurare, dreptul de dispoziție al

reclamantelor s-a manifestat prin acceptarea pârâților ca parte în proces.

Înalta Curte a

constatat, însă, că circumstanțele cauzei nu au fost pe deplin lămurite,

sub două

aspecte: pe de o parte, instanța de apel nu a verificat dacă și pârâții au

formulat, într-adevăr, notificare cu privire la imobilul din Băilești, și dacă,

în lipsa acesteia, reclamantele beneficiază de dreptul de acrescământ, în

condițiile în care notificările din 2001 nu au fost depuse la dosarul cauzei;

pe de altă parte, într-un alt Dosar, respectiv cu nr. x/civ./2005 al

Tribunalului Dolj, secția civilă, I., J. și K. au solicitat constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 9 august 1993,

încheiat între SC G. SA Craiova și H., cu privire la construcția hotel ce face

obiectul prezentei cauze.

Primul

ciclu procesual în acea cauză s-a finalizat prin Decizia nr. 2173 din 8 iunie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care, urmare a admiterii

recursului, a casat decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Craiova, secția

comercială, a admis apelul reclamanților, a desființat sentința atacată și a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de apel nu a făcut

minime verificări pentru a determina stadiul soluționării acelui dosar și dacă

contractul de vânzare - cumpărare mai este în ființă în urma acestei proceduri

judiciare separate, aspect relevant pentru cauză, deoarece soluționarea cererii

privind restituirea în natură a imobilului construcție depinde de modul în care

s-a finalizat procesul având ca obiect constatarea nulității contractului de

vânzare - cumpărare.

Prin Decizia civilă nr.

2863 din 17 iunie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a admis

apelurile declarate de reclamantele A. și B., respectiv de pârâții I. și J.,

împotriva sentinței nr. 418 din 14 decembrie 2009 a Tribunalului Dolj, pe care

a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat că reclamantele și pârâții sunt

îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul - construcție situat în localitatea

Băilești, actual hotel, menținându-se restul dispozițiilor sentinței civile. A

fost respins apelul declarat de intervenienta H. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru

a decide astfel, instanța de rejudecare a apelurilor a

avut în vedere

criticile formulate în apel, dezlegările de fapt și de drept date în apel în

ciclul procesual anterior ce au fost menținute de către instanța de casare și

aspectele pentru care instanța de recurs a dispus rejudecarea.

În acest sens, s-a

ținut cont de faptul că dosarul ce s-a format prin disjungerea la 08 aprilie 2005

a cererii moștenitorilor pârâți de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare

din

9 august 1993, încheiat între SC G. SA Craiova și H.

(devenit Dosar

nr. x/63/2010, după trimiterea spre rejudecare, făcută prin Decizia Înaltei Curții

de Casațieși Justiție nr. 2173 din 08 iunie 2010) a fost

soluționat prin Decizia civilă nr. 326 din 10 iulie 2014 a Curții de Apel

Craiova, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, prin Decizia Înaltei Curții

de Casațieși Justiție nr. 954 din 31 martie 2015. A fost

menținut ca fiind legal încheiat contractul de vânzare cumpărare, acțiunea

fiind respinsă.

Totodată, s-a

constatat că în temeiul Legii nr. 10/2001 au formulat cereri de restituire a

imobilului construcție situat în orașul Băilești, atât reclamantele, cât și

pârâții I., J. și K.

Astfel, prin notificarea

din 11 iulie 2001, adresată primarului Municipiului Băilești, au solicitat

restituirea imobilului „cu destinație de hotel situat în Băilești” moștenitorii

J., I., K., C. și E. Notificarea din 14 august 2001 are un conținut identic cu

cea menționată anterior, respectiv aceiași moștenitori solicită imobilul

menționat, notificarea fiind adresată Prefectului județului Dolj.

Fiind dovedit faptul

că toate persoanele îndreptățite (cu vocație) la restituirea în temeiul Legii nr.

10/2001 au formulat notificare pentru a beneficia de măsurile reparatorii

reglementate prin această lege, în condițiile în care s-a stabilit irevocabil

în ciclul procesual anterior atât faptul că imobilul menționat intră sub

incidența acestei legi, precum și aspectul că nu este posibilă restituirea în

natură, s-a apreciat că se impune a fi schimbată sentința în sensul constatării

dreptului moștenitorilor menționați de a primi măsuri reparatorii în echivalent

pentru imobil, în condițiile legii.

Restul criticilor

formulate prin apelurile declarate nu se mai impun a fi analizate, fiind

intrate în puterea lucrului judecat, față de faptul că prin decizia de casare

s-a limitat rejudecarea la lămurirea unor aspecte concrete, menționate mai sus.

Împotriva deciziei

menționate, au declarat recurs atât reclamantele A. și B., cât și pârâta J.,

criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:

recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

reclamantele A. și B. au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a

deciziei atacate, în sensul de a se constata că doar reclamantele sunt

îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul

construcție, cu destinația de hotel, situat în Băilești.

Recurentele au susținut,

că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că aspectele legate de

proprietatea imobilului în litigiu au intrat în puterea lucrului judecat,

astfel încât nu a analizat susținerile privitoare la proprietatea exclusivă a

autorului reclamantelor, E., cu toate că, din probele administrate pe parcursul

celor 9 ani de judecată, rezultă că imobilul hotel a aparținut în mod exclusiv

acestuia.

Astfel, recurentele -

reclamante au făcut referire, în primul rând, la Actul de Donație cu dispensă

de raport din 20 iunie 1928, prin care E. a primit prin donație nu numai

terenul pe care s-a construit ulterior clădirea numită Hotel F., dar și construcția

existentă pe acesta, fiind un nonsens a se dona doar terenul de sub o

construcție, fără construcție. Donația îndeplinește toate condițiile de fond și

de formă prevăzute de lege, actul fiind perfect valabil, raportat la momentul

încheierii lui. Intenția de a gratifica a mamei autorului E. s-a manifestat în

mod clar și neechivoc prin transmiterea dreptului de proprietate asupra

imobilului, cu titlu gratuit.

În al doilea rând, recurentele

au subliniat faptul că numai acesta a făcut acte de dispoziție cu privire la

hotel. Astfel, la demersurile lui M. care s-a adresat organelor statului, Sfatul

Popular al orașului Băilești a răspuns, prin adresa din 26 iunie 1960, că

imobilul situat în Băilești, a fost donat de către dr. E., ca proprietar

exclusiv, Sfatului Popular Băilești.

În

absența unui act de donație al autorului reclamantelor către stat, rezultă că

imobilul a fost preluat abuziv de stat, fără titlu valabil, ceea ce înseamnă că

imobilul nu a ieșit din patrimoniul autorului și, ca atare, reclamantele sunt

pe deplin îndreptățite să solicite restituirea acestuia.

În lipsa unui astfel

de act, este lipsită de temei legal aprecierea primei instanțe în sensul că

autorul a făcut acte de dispoziție asupra imobilului, într-o perioadă anterioară

anului 1945.

Faptul

că nu s-a prezentat un act de preluare nu echivalează cu lipsa îndreptățirii

reclamantelor de a beneficia de prevederile legii de reparație, față de

prevederile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, care se includ, în conținutul

acțiunii de preluare abuzivă, în sensul acestei legi, și orice alte imobile

preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în

vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal.

În

cauză, s-a făcut dovada că imobilul construcție proprietatea autorului reclamantelor

a fost preluat în anul 1947, iar preluarea de către stat a hotelului are

caracter abuziv, deoarece nu a avut la bază un act normativ sau un act autentic

în baza căruia să se fi transmis în mod legal dreptul de proprietate asupra

imobilului. Deși potrivit procesului verbal încheiat la data de 1 mai 1958,

imobilul ar fi fost preluat cu propunerea de naționalizare, acesta nu se

regăsește în niciuna din listele anexe ale vreunui decret de naționalizare

ulterior.

Faptul

că Statul Român nu a avut un titlu de proprietate asupra imobilului reiese și

din conținutul adeverinței din 28 iunie 1960, care se referă la o donație, caz în

care se impunea încheierea unui astfel de contract în formă autentică, sub

sancțiunea nulității absolute. Or, nu există un astfel de act.

Recurentele

au susținut, totodată, că nu operează puterea de lucru judecat în ceea ce privește

dreptul de proprietate asupra imobilului construcție cu destinația hotel.

Este

adevărat că acesta a fost construit de M., tatăl autorului E., aspect reținut

cu putere de lucru judecat în cadrul Dosarului nr. x/civ/2005 (reînregistrat

ulterior sub nr. x/63/2010) și, de altfel, necontestat în cauză. Cu toate

acestea, ulterior decesului lui M., imobilul a fost donat de către soția

supraviețuitoare, O., în mod exclusiv, către unul din fii, respectiv lui E., la

data de 20 iunie 1928. Este de menționat faptul că celalalt fiu, notar de profesie,

nu a contestat niciodată acest act de donație.

2.

Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., pârâta J. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a

deciziei atacate, în sensul restituirii în natură a imobilului „Hotel F.”

Recurenta

- pârâtă a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea

principiul

prevalenței restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv, consacrat de

dispozițiile art. 1, 7 și 9 din Legea nr. 10/2001.

Din

conținutul acestor dispoziții, rezultă că doar în cazurile în care restituirea

în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Sintagma „restituirea

în natură nu este posibilă” menționată de instanța de apel, ca de altfel și de

prima instanță, are un caracter complex, incluzând atât situațiile în care

bunul nu mai există fizic, cât și situațiile în care, deși bunul există fizic,

a fost înstrăinat.

Astfel,

părțile implicate în procedura de restituire, notificatorul și, după caz, unitatea

deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării, nu pot conveni

asupra formei măsurilor reparatorii, restituirea în natură a bunului imobil

fiind obligatorie în situația în care nu există impedimente fizice sau legale

sub acest aspect.

Din

raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză, reiese că imobilul-construcție

solicitat și terenul aferent sunt libere și, în consecință, sunt susceptibile

de restituire în natură.

Terenul

aferent construcției nu poate fi considerat ca aparținând domeniului public

județean sau local, nefigurând printre bunurile ce alcătuiesc aceste domenii,

în accepțiunea Legii nr. 213/1998. Pe de altă parte, nici nu poate fi

considerat ca aparținând domeniului public sau privat al statului, deoarece nu

a fost preluat în temeiul unui titlu valabil, pentru a fi aplicabil art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 213/1998 (la care face trimitere și art. 2 lit. h) din Legea nr.

10/2001).

Imobilul

a fost preluat prin expropriere, deoarece scopul satisfacerii unei cauze de

utilitate publică nu a fost realizat, astfel încât titlul statului nu are un

temei valabil.

Situația

juridică a imobilului (teren liber, neafectat de construcții de utilitate

publică), face să fie lipsită de cauză preluarea imobilului de către stat.

Chiar includerea imobilului într-o anexă a unei hotărâri de guvern sau a

Consiliului local nu ar fi în măsură să constituie prin ea însăși titlu de

proprietate, câtă vreme preluarea imobilului s-a făcut în mod nevalabil.

S-a

mai susținut că instanța nu a ținut cont de faptul că actualul deținător nu a

fost de bună-credință atunci când a încheiat contractul de vânzare cumpărare,

deoarece la data încheierii contractului, în anul 1993, imobilul construcție se

afla în litigiu, în condițiile în care tatăl recurentei, E. Ionel, a chemat în

judecată la data de 17 mai 1993 pe SC G. SA Craiova, antecesoarea

intervenientei H., actualul deținător.

Recurenta

a susținut, totodată, că, prin respingerea cererii de restituire în natură a

imobilului, instanța de apel a pronunțat hotărârea cu interpretarea și

aplicarea greșită a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea

procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate

abuziv în perioada regimului comunist în România.

Acest

act normativ este incident în cauză, deoarece se aplică imediat situațiilor

obiective (legale), adică acelor situații al căror conținut și efecte sunt imperativ

stabilite de legiuitor, inclusiv efectelor actuale ale unui raport juridic trecut,

cum este preluarea abuzivă de către stat a construcției și terenului pentru

care se pretinde de în speță restituirea în natură.

Legea

nr. 165/2013 prevede principiul prevalenței restituirii în natură și, în plus, principiile

care stau la baza acordării măsurilor prevăzute de lege, astfel cum sunt

enunțate în art. 2, reflectă intenția legiuitorului de a se acorda o reparație

echitabilă, care să corespundă, în primul rând, intereselor solicitanților, dar

în același timp, să fie o măsură viabilă și sustenabilă din punct de vedere

economic. Restituirea în natură este, în mod evident, mai puțin costisitoare

pentru bugetul de stat, al cărui echilibru ar fi afectat de acordarea de

despăgubiri.

În

același timp, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pârâta avea o

speranță legitimă de redobândire a imobilului în natură, calificată de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului ca fiind un „element al dreptului de

proprietate”. Modalitatea de reparație prin restituirea în natură, dată de

Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 165/2013 reprezintă forma cea mai adecvată de

înlăturare a abuzurilor regimului comunist, avându-se în vedere și

jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva

României, în care s-a apreciat că Fondul „Proprietatea” nu funcționează într-o

manieră susceptibilă de a asigura o acordare efectivă a unei despăgubiri.

Recurenta

- pârâtă a mai susținut faptul instanța de apel a menținut în mod nelegal

restituirea în natură a unei suprafețe de 600 mp teren din totalul de 1507 mp teren

(rezultat din raportul de expertiză judiciară), exclusiv în favoarea reclamantelor,

deoarece prin Decizia nr. 2173 din 8 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția comercială, s-a statuat că proprietarul imobilului (hotel și

terenul aferent) a fost M. (autorul comun al pârâților), și nu E.

Nu există depus la

dosarul cauzei niciun înscris sau probă materială din care să rezulte că E. a

deținut în mod legal și legitim acest teren: terenul nu apare nici în Fișa de

Evidență a Cadrelor întocmită olograf chiar de E. (unde este menționată averea

lui) și nici nu este trecut în rolul său fiscal în Băilești. Din contră, acest

teren (de 600 mp) apare în înregistrările Primăriei Băilești cu proprietari

„moștenitorii E.”

De altfel, actul de

donație nu îndeplinește formalitățile prevăzute de lege privind oferta de

donație și acceptarea ofertei de donație de către cele două părți (donator și

donatar), conform prevederilor vechiului C. civ., în vigoare în anul 1928.

În

subsidiar, în cazul în care se va trece peste susținerile de mai sus, s-a învederat

necesitatea unei expertize topografice, pentru determinarea amplasamentului

suprafeței de 149 mp teren constatate a fi excedentară față de suprafața

construită a hotelului, rezultată din raportul de expertiză judiciară întocmit

de expertul L. ca fiind de 451 mp, rezultând de aici că există un de 149 mp,

față de suprafața ocupată de hotel. De fapt, se face o veritabilă ieșire din

indiviziune a coproprietarilor comuni, fără individualizarea suprafețelor

exacte și a poziției acestora (delimitare teren și vecinătăți).

Examinând

decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta

Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

1.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamantele A. și B., se reține că

motivele de recurs vizează exclusiv dispoziția prin care instanța de apel a

constatat că atât reclamantele, cât și pârâții, sunt îndreptățiți la acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul construcție, cu destinația

de hotel, situat în Băilești.

Recurentele

- reclamante au contestat calitatea pârâților de persoane îndreptățite la

aceste măsuri reparatorii, în raport de statutul de proprietar exclusiv asupra

construcției în discuție al autorului reclamantelor, E., și de absența dreptului

de proprietate asupra acestui imobil în patrimoniul autorului pârâților, M.

Criticile

cu acest obiect sunt nefondate.

Prin Decizia nr. 372

din 25 ianuarie 2012 pronunțată în ciclul procesual anterior parcurs în cauză, Înalta

Curte a constatat că aspectul dreptului de proprietate asupra construcției cu

destinație de hotel a fost tranșat irevocabil prin Decizia nr. 2173 din 8 iunie

2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin care s-a

constatat că M. a construit imobilul și a figurat ca proprietar al acestuia,

iar dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a transmis, prin

moștenire, succesorilor lui M., între care se află și M., autorul reclamanților

din acel dosar, pârâți în prezenta cauză.

Astfel,

s-a apreciat că, în virtutea efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești

irevocabile, în mod corect, instanța de apel a constatat, în prezenta cauză, că

dreptul

de

proprietate al lui M. asupra construcției s-a transmis,

prin

succesiune, și în patrimoniul autorului pârâților, M..

Se

observă, din conținutul Deciziei nr. 372 din 25 ianuarie 2012, că însăși Înalta

Curte, soluționând recursul reclamantelor împotriva Deciziei nr. 493 din 20

decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova - prin care se constatase, întocmai ca

în decizia ce face obiectul recursului de față, că și pârâții sunt

îndreptățiți, alături de reclamante, la măsuri reparatorii pentru imobilul

construcție -, a confirmat puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești

anterioare cu privire la dreptul de proprietate asupra construcției și a

tranșat, irevocabil, asupra existenței acestui drept în patrimoniul ambilor fii

ai lui

M.,

respectiv E., autorul reclamantelor, și M., autorul pârâților.

Această dezlegare dată de instanța de recurs

a intrat în puterea lucrului judecat, fiind obligatorie pentru instanța de

rejudecare a apelurilor, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în

sensul că nu putea fi reevaluată cu ocazia rejudecării, reprezentând premisa

examinării calității pârâților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii

în sensul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul construcție, cu destinația de

hotel.

Prin decizia de casare nu a fost dezlegată

însăși calitatea pârâților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii,

deoarece s-a constatat că nu a fost clarificat un aspect de fapt esențial,

anume solicitarea de către pârâți de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001

pentru imobilul în litigiu, în lipsa acesteia, reclamantele beneficiază de

dreptul de acrescământ prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, determinarea calității pârâților

de persoane îndreptățite depindea de formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001

privind imobilul în litigiu, verificare de fapt stabilită în sarcina instanței

de rejudecare.

Ca

atare, sunt nefondate criticile recurentelor - reclamante referitoare la reținerea

de către instanța de rejudecare a puterii de lucru judecat pe aspectul

dreptului de proprietate asupra construcției, în condițiile în care, față de

dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu era

posibilă reaprecierea existenței

dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul autorului pârâților,

la momentul preluării imobilului de către stat.

Urmează a fi înlăturate, în consecință,

susținerile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., privind

ignorarea de către instanța de apel a actului de donație datat 20 iunie 1928,

ce ar reprezenta, potrivit recurentelor, titlul de proprietate a autorului lor

asupra imobilului construcție, precum și a celorlalte probe administrate din

care ar rezulta dobândirea de către autorul lor a dreptului de proprietate

exclusivă asupra acestui imobil, în condițiile în care, în mod corect, instanța

de apel a constatat că aspectele referitoare la dreptul de proprietate asupra construcției

au fost dezlegate cu putere de lucru judecat, nefăcând obiectul rejudecării.

De asemenea, este exclusă incidența cazului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dat fiind că decizia de

apel conține considerentele de fapt și de drept esențiale ce fundamentează

dispoziția criticată de către recurente, în legătură cu calitatea pârâților de

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul construcție, pe de

o parte, dată fiind dezlegarea irevocabilă a aspectului referitor la dreptul de

proprietate asupra construcției, iar, pe de altă parte, față de formularea de

către pârâți a notificării în baza Legii nr. 10/2001, conținând solicitarea de

restituire a imobilului construcție.

În raport de considerentele expuse anterior, Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

pârâta J., se reține

că motivele de recurs vizează menținerea, de către instanța de apel, a dispozițiilor

prin care prima instanță a respins restituirea în natură a construcției cu

destinație de hotel, totodată, a admis restituirea în natură a unei suprafețe

de 600 mp exclusiv către reclamante.

Cu

privire la natura măsurii reparatorii cuvenite pentru construcția cu destinație

de hotel, prima instanță a reținut în cauză că această construcție a făcut

parte din Activul Complex „P.” Băilești și a fost înstrăinat de către SC G. SA

prin contractul de vânzare - cumpărare din 9 august 1993 încheiat cu H.

(intervenient în cauză), în temeiul procesului - verbal de adjudecare a

licitației din 4 august 1993.

În

aceste condiții, tribunalul a constatat că, în mod legal, prin Dispoziția nr. 184

din 31 ianuarie 2006 emisă de primarul Municipiului Băilești nu s-a dispus

restituirea în natură a imobilului cu destinația de hotel, deoarece, la data

depunerii notificărilor, Primăria Băilești nu era unitate deținătoare, în

sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, astfel încât nu era în măsură să dispună

asupra acestui imobil. Mai mult, imobilul în litigiu nu se mai afla, la data

apariției Legii nr. 10/2001, în deținerea vreuneia dintre entitățile juridice

menționate în art. 21 din Lege, ci se afla în proprietatea unei persoane fizice,

situație în care nu mai putea face obiectul Legii nr. 10/2001.

Prin

decizia pronunțată de instanța de apel în primul ciclu procesual, a fost

menținută soluția de respingere a cererii privind restituirea în natură a

construcției cu destinație de hotel, cu motivarea că imobilul nu poate face

obiectul restituirii în natură, dat fiind că imobilul este înstrăinat.

Prin

Decizia nr. 372 din 25 ianuarie 2012 pronunțată de Înalta Curte în ciclul

procesual anterior, dispunându-se casarea deciziei de apel, s-a stabilit în

sarcina instanței de rejudecare verificarea stadiului soluționării Dosarului nr.

x/civ./2005 al Tribunalului Dolj, care viza cererea lui I. și J. (pârâții din

cauza de față), alături de K., având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului

de vânzare - cumpărare din 9 august 1993, încheiat între SC G. SA și H. cu

privire la construcția hotel ce face obiectul prezentei cauze.

Prin

decizia de casare menționată, s-a statuat că împrejurarea dacă respectivul

contract de vânzare - cumpărare mai este în ființă, în urma procedurii

judiciare separate, era relevant pentru prezenta cauză, deoarece soluționarea

cererii privind restituirea în natură a imobilului construcție depinde de modul

în care s-a finalizat procesul având ca obiect constatarea nulității

contractului de vânzare - cumpărare.

Această

dezlegare dată problemei de drept privind soluționarea cererii de restituire în

natură a construcției cu destinația de hotel prin prisma soluției adoptate în

procedura judiciară derulată separat, precum și necesitatea administrării de

probe privind acea procedură, erau obligatorii pentru instanța de rejudecare a

apelurilor, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Din această perspectivă,

în mod corect, instanța de apel a procedat la verificarea stadiului celuilalt

dosar și a examinat criticile referitoare la restituirea în natură a

construcției în raport de hotărârea irevocabilă pronunțată în Dosarul nr. x/63/2010

(fost nr. x/civ./2005).

În

acest context, se constată că susținerile din motivarea recursului referitoare

la criteriile pe baza cărora este posibilă restituirea în natură a construcției

în discuție sunt formulate cu ignorarea dezlegărilor date prin decizia de

casare și a efectelor acestora în cadrul rejudecării, expres prevăzute de art. 315

alin. (1) C. proc. civ.

Astfel,

instanța de apel nu putea reaprecia posibilitatea restituirii în natură în alt

cadru decât cel stabilit prin decizia instanței de casare, atribuțiile sale

fiind limitate la analizarea motivelor de apel prin prisma hotărârii

judecătorești pronunțate în cauza având ca obiect constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 9 august 1993.

De

altfel, susținerile recurentei privind situațiile prevăzute de lege în care

restituirea în natură nu este posibilă sunt lipsite de suport și chiar

contradictorii.

Astfel,

aceste susțineri au în vedere situația terenului pe care se află construcția,

în sensul că acesta ar fi „liber” în sensul legii și nu ar aparține domeniului

public, fie județean sau local, fie al statului. Or, terenul ce face obiectul

notificărilor, construit și neconstruit, a fost deja restituit în natură, în

parte, respectiv în măsura în care s-a constatat că este „liber” în sensul

legii, iar situația sa juridică este diferită de cea a construcției cu

destinație de hotel. Spre deosebire de construcție, care a fost înstrăinată

unei persoane fizice prin contractul de vânzare - cumpărare din 9 august 1993,

terenul a rămas în proprietatea autorității administrative locale, după cum s-a

reținut, în mod necontestat, în cauză, motiv pentru care a fost posibilă

constatarea calității acestei autorități drept unitate deținătoare.

În

același timp, recurenta - pârâtă admite că restituirea în natură nu este

posibilă în situația în care imobilul, deși există în mod fizic, a fost

înstrăinat, cu toate acestea, înțelege să critice decizia pronunțată în faza

apelului, prin care s-a constatat tocmai imposibilitatea restituirii în natură

a imobilului, pentru argumentul că a fost înstrăinat, motivele de recurs fiind

contradictorii pe acest aspect.

Pe

de altă parte, susținerile recurentei ignoră situația juridică a imobilului în

discuție, astfel cum s-a conturat în urma probatoriului administrat, inclusiv prin

valorificarea efectelor Deciziei nr. 326 din 10 iulie 2014 pronunțate de Curtea

de Apel Craiova în Dosarul nr. x/63/2010, irevocabilă prin Decizia nr. 954 din 31

martie 2015 a Înaltei Curți, precum și dispozițiile legale incidente în acest

caz.

Astfel,

construcția a făcut parte din Activul Complex „P.” Băilești, proprietatea SC G.

SA (pârâtă în prezenta cauză), societate comercială privatizată integral, dar a

fost înstrăinată încă din anul 1993 unei persoane fizice, respectiv

cumpărătoarei H. (intervenientă în prezenta cauză). Întrucât valabilitatea contractului

de vânzare - cumpărare din 9 august 1993 a fost confirmată prin Decizia nr. 326

din 10 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, irevocabilă, în urma

respingerii cererii de constatare a nulității absolute a acestui contract, se

constată că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul se afla

în proprietatea unei persoane fizice, iar această situație persistă și în

prezent.

Potrivit

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „

Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul

unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin.

(1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a

imobilelor solicitate.”

Prin

Decizia nr. 830/2008, Curtea Constituțională a constatat că „abrogarea

sintagmei “imobilele preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16

alin. (1) din Constituție.”

Așadar,

măsurile reparatorii constând în despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv se acordă, potrivit art. 29 alin. (1), doar dacă imobilele

evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate au fost

preluate cu titlu valabil. Per a contrario, restituirea în natură este posibilă

în cazul imobilelor ce au fost preluate de stat fără un titlu valabil.

Cu

toate acestea, preluarea fără titlu nu este suficientă pentru a se dispune

restituirea în natură, întrucât este necesar ca imobilul în discuție să fie

evidențiat în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, cele două condiții

fiind prevăzute în mod cumulativ pentru restituirea în natură. Această din urmă

condiție nu este îndeplinită în cauză, atât timp cât construcția în litigiu nu

se mai află în patrimoniul societății privatizate, ci în patrimoniul unei

persoane fizice, fiind înstrăinată încă din anul 1993.

Doar

dacă actul de vânzare - cumpărare ar fi fost constatat nul pe cale judecătorească,

bunul vândut s-ar fi reîntors în patrimoniul societății vânzătoare, ca efect al

nulității actului juridic, ar fi fost posibilă obligarea acesteia la

restituirea în natură, pe temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în

forma conturată prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale. Or, în

speță, nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, astfel

încât nu se poate dispune această măsură reparatorie, atât timp cât societatea

nu deține vreun drept asupra imobilului ce nu se mai regăsește în patrimoniul

său.

Dat

fiind că nu este îndeplinită condiția evidențierii imobilului în patrimoniul

unor societăți comerciale privatizate, este lipsită de relevanță împrejurarea

dacă imobilul a fost preluat cu titlu ori fără titlu valabil de către stat, motiv

pentru care susținerile recurentei privind preluarea fără titlu a imobilului

vor fi respinse.

Sunt

nerelevante, de asemenea, susținerile referitoare la reaua - credință a

părților contractante la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare

din 9 august

1993, întrucât acest aspect interesează exclusiv încheierea valabilă a

contractului, într-un cadru procesual compatibil cu verificarea valabilității

acestui act juridic, nu și natura măsurilor reparatorii cuvenite persoanelor

îndreptățite, ulterior confirmării valabilității contractului de vânzare -

cumpărare, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

În ceea ce privește referirile la Legea nr. 165/2013

privind

măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin

echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist

în România, este de reținut că prevederile acestui act normativ nu conțin

modificări ale Legii nr. 10/2001 în privința criteriilor pe baza cărora se

poate dispune restituirea în natură a unui imobil, cel puțin în cauze aflate pe

rolul instanțelor de judecată la momentul intrării în vigoare a acestei legi. Ca

atare, nu există nicio rațiune pentru a nu se aplica dispozițiile Legii nr. 10/2001,

în modalitatea expusă prin prezenta decizie.

Cât

privește existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, constând

într-o

speranță

legitimă de redobândire a imobilului în natură, se constată că susținerile

recurentei nu sunt fondate.

Este

de observat că recurenta pretinde că avea un „bun”, în sensul unei speranțe

legitime de a obține restituirea imobilului, la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001.

În

măsura în care se susține că partea deținea o asemenea valoare patrimonială chiar

înainte de adoptarea legii reparatorii, în baza titlului de proprietate al

autorului său (dat fiind că recurenta a afirmat preluarea imobilului de către

stat fără un titlu valabil), asemenea susținere nu are suport în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece, în interpretarea constantă a

Curții, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu

impune

statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost

transferate înainte să ratifice Convenția. În schimb, atunci când un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o

legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate

într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou

drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul

persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (hotărârea pronunțată la

data de 21 septembrie 2010 în cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, publicată

în M. Of. nr. 778 din 22 octombrie 2010, parag. 135 și 136, și jurisprudența

acolo citată).

Așadar, existența unui „bun”, care generează

un drept la restituire, poate decurge doar din modul de reglementare a

legislației reparatorii adoptate după ratificarea Convenției și poate fi

recunoscut doar în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de

restituire.

Or, în cauză, Legea nr. 10/2001, în niciuna

dintre variantele succesiv conturate în timp, nu a prevăzut restituirea în

natură a unui imobil aflat în deținerea unei persoane fizice, reglementând posibilitatea

acordării unei asemenea forme de reparație exclusiv în situația în care imobilul

se afla în deținerea uneia dintre persoanele juridice menționate în art. 21 și

29 (fost 27).

Prin Dispoziția nr. 184 din 31 ianuarie 2006

emisă de către Primăria Municipiului Băilești, care formează obiectul

contestației din prezenta cauză, confirmată în parte prin hotărârile

instanțelor de fond, s-au adoptat măsuri reparatorii cu privire la întregul imobil,

ceea ce înseamnă că s-a constatat caracterul abuziv al preluării acestuia de către

stat, care generează, în reglementarea Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în

formele expres prevăzute, în funcție de situația de fapt concretă.

Or, prin prisma jurisprudenței constante a Curții

Europene a Drepturilor Omului, constatarea judiciară a naționalizării abuzive a

imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului,

ci dă dreptul la o despăgubire, ce reprezintă un „bun” în sensul Convenției (hotărârea

din cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, parag. 145). Acest drept a fost pe

deplin respectat în cauză în condițiile în care s-a recunoscut dreptul pârâtei

la despăgubiri, posibil a fi obținute în procedura legii speciale (iar acest

drept a fost confirmat prin prezenta decizie, ca urmare a respingerii

recursului reclamantelor).

Așadar, nu se poate reține că pârâta ar avea

un „bun” constând în dreptul la restituirea bunului, cât timp nu se poate vorbi

despre o valoare patrimonială, în absența îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituire și cu atât mai puțin despre un bun actual, ce rezidă, potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, într-o dispoziție expresă

de restituire, conținută fie într-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fie

într-o decizie administrativă adoptată în temeiul Legii nr. 10/2001 (hotărârea

din cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, parag. 140 - 145), urmând ca

susținerile recurentei pe acest aspect să fie înlăturate.

În ceea ce privește terenul construit și

neconstruit, după cum s-a arătat, prin sentința civilă nr. 418 din 14 decembrie

2009 pronunțată de Tribunalul Dolj, anulându-se în parte Dispoziția nr. 184 din

31 ianuarie 2006 emisă de către Primăria Municipiului Băilești, s-a dispus

restituirea în natură a unei suprafețe de 1.507 mp (în loc de 1.330,82 mp), din

care suprafața de 600 mp se cuvine în exclusivitate reclamantelor. S-a

menținut, așadar, dispoziția Primăriei sub aspectul restituirii în natură a

unei suprafețe de 907 mp teren atât către reclamante, cât și către pârâți

(alături și de K.).

Criticile din motivarea recursului pârâtei J.

vizează, pe de o parte, suprafața de 600 mp ce a fost restituită în

exclusivitate reclamantelor, iar, pe de altă parte, întinderea dreptului de

proprietate cu privire la teren, din perspectiva existenței unei suprafețe

excedentare de 149 mp, al cărei amplasament nu a fost identificat.

Se constată că aceste critici sunt formulate direct

în recurs, așadar omisso medio, întrucât, după cum s-a arătat, restituirea în

natură a terenului, inclusiv restituirea către reclamante, în exclusivitate, a suprafeței

de 600 mp teren, a fost dispusă de către prima instanță, fără ca pârâta să

declare apel împotriva sentinței civile nr. 418 din 14 decembrie 2009 ori

pârâtul I. să formuleze critici pe acest aspect prin apelul declarat.

Mai mult, motivele de apel formulate de pârâtul

I., care au vizat construcția cu destinație de hotel, s-au fundamentat în mod

neechivoc pe contractul datat 20 iunie 1928, prin care E. a donat nepotului E.

(autorul reclamantelor) terenul loc de casă în suprafață de 600 mp, pentru a

contesta că, prin acel act, s-ar fi transmis donatarului și dreptul de

proprietate asupra construcției de pe teren. Așadar, nu numai că pârâții nu au

contestat, până în faza recursului, dobândirea în exclusivitate a terenului de

600 mp de către autorul reclamantelor, în baza contractului de donație - titlu

avut în vedere de către prima instanță în adoptarea dispoziției de restituire

exclusivă - dar chiar au confirmat titlul de proprietate al reclamantelor cu

privire la teren.

În consecință, criticile pe acest aspect sunt

inadmisibile, în condițiile în care au fost formulate abia prin recursul

declarat în cauză.

Față de toate considerentele expuse, Înalta

Curte va respinge și recursul pârâtei ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată

solicitate în recurs, se constată că intimata - pârâtă

SC G. SA este

îndreptățită la recuperarea acestora pe temeiul art. 274 C. proc. civ., dată

fiind respingerea recursului pârâtei J., singurul recurs care a cuprins critici

referitoare la dispoziții ce o vizau în mod direct pe această

intimată - pârâtă.

Cu toate acestea, se observă că suma de bani

solicitată pentru

faza

procesuală a recursului

cu

titlu de cheltuieli de judecată de către

SC G. SA, respectiv 8.000

lei, constând în onorariul de avocat (factura din 10 noiembrie 2015 - fila 61

dosar recurs), este excesivă în raport de complexitatea apărării presupuse de

motivele de recurs formulate de către pârâta J. Astfel, concluziile scrise

concepute de avocat și depuse la dosar conțin o reiterare a unor chestiuni deja

dezlegate în ciclul procesual anterior parcurs în cauză și relevate ca atare

prin decizia de apel recurată.

Pentru

acest motiv, se impune reducerea cheltuielilor de judecată solicitate în

recurs, de la 8.000 lei la 2.000 lei, sumă considerată de instanță drept

corespunzătoare complexității apărării formulate de către intimată, în

aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pe

acest temei, va dispune obligarea recurentei-pârâte J. la plata sumei de 2.000

lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă SC G. SA,

reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În

ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către intimatul - pârât

I., se constată că este îndreptățit la recuperarea acestora pe temeiul art. 274

C. proc. civ., dată fiind respingerea recursului reclamantelor A. și B. și

menținerea, în acest fel, a dispoziției favorabile acestui pârât, vizând

dreptul la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul cu destinație de

hotel.

Intimatul

- pârât a solicitat, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, suma de 274,25

lei reprezentând contravaloarea carburantului consumat pentru deplasarea la București

(conform bonurilor fiscale atașate cererii de acordare a cheltuielilor - fila

59 recurs), în scopul participării la ședința de judecată de la termenul din 13

noiembrie 2015.

În

acest context, se constată că intimatul - pârât este îndreptățit la restituirea

unei sume de 175 lei, avându-se în vedere distanța dintre București și Craiova (456

km, dus - întors), un consum mediu de 7,5 l/100 km și prețul unui litru de

benzină de 51,3 lei.

Pe temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta

Curte va o

bliga

pe recurentele-reclamante A., B. la plata sumei de 175 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantele A., B. și de pârâta J. împotriva

Deciziei nr. 2863 din 17 iunie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Obligă pe

recurenta-pârâtă J. la plata sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată, către intimata-pârâtă SC G. SA, reduse conform art. 274 alin. (2) C.

proc. civ.

Obligă pe

recurentele-reclamante A., B. la plata sumei de 175 lei, reprezentând cheltuieli

de judecată, către intimatul-pârât I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 noiembrie 2015.