ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 954/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 954/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

La data de 08 aprilie 2005 reclamanții G.A.D.,

prin procurator G.C.A.M., G.C.A.M. și D.M., în contradictoriu cu pârâți SC J.

SA, D.V., Consiliul Local Băilești au învestit instanța cu o cerere în

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 09

august 1993, încheiat între SC J. SA și D.V., privind imobilul Complexul Turist

Băilești fost Hotel C., situat în Băilești, județul Dolj. Cererea a fost

disjunsă din Dosarul nr. 1018/civ/2005 al Tribunalului Dolj, în considerarea

naturii comerciale a litigiului și înregistrată pe rolul secției comerciale a

acestei instanțe.

În primul ciclu

procesual, finalizat prin Decizia civilă nr. 2173 din 8 iunie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția comercială, cauza a fost trimisă spre

rejudecare în considerarea faptului că a fost greșit admisă excepția lipsei

calității procesuale active.

În rejudecare, prin

încheierea din data de 22 02 2011, instanța a respins atât excepția

necompetenței funcționale a secției comerciale a Tribunalului Dolj, cât și

excepția litispendenței cu dosarul cu Dosarul nr. 26313/63/2006 al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, iar prin sentința nr. 47/2014 din 18 februarie 2014,

pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, s-a admis excepția de

tardivitate a cererii de repunere in termenul de prescripție; s-a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a respins acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin derogare de la dreptul comun, indiferent

de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la

data intrării în vigoare a acestei legi, termen care a fost prelungit până la

14 august 2002.

În speță, contractul

de vânzare-cumpărare a fost încheiat între SC J. SA și D.V. la data de 09

august 1993, deci anterior intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că

dispozițiile aplicabile prescripției extinctive sunt cele prevăzute de acest

act normativ și nu cele ale dreptului comun, conform principiului specialia

generalibus derogant. Deci termenul a început să curgă la data intrării in

vigoare a Legii nr. 10/2001 și s-a încheiat la data de 14 august 2002.

Reclamanții au

formulat cererea de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare la data de 08 aprilie 2005, conform încheierii din aceeași

dată din Dosarul nr. 2000/2005 al Tribunalului Dolj, peste termenul stabilit de

legiuitor.

Când titularul

dreptului invocă în favoarea sa cauze temeinic justificate care l-au împiedicat

să exercite acțiunea in termenul legal, în baza art. 19 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958, poate cere repunerea in termenul de prescripție in termen de o lună

de la încetarea cauzelor ce justifică depășirea termenului de prescripție.

În speță, reclamanții

au formulat cerere de repunere în termenul de prescripție la data de 29

octombrie 2013 (fila 163 din dosar).

În motivarea cererii

de repunere în termen, reclamanții au invocat ca și cauze temeinic justificate

faptul că pârâții le-au ascuns în permanență situația juridică a imobilului,

aflând de încheierea contractului abia la termenul de judecată din 11 martie 2005,

în cadrul Dosarului nr. 1018/2005, astfel că au formulat acțiunea la 07 aprilie

2005, în termenul de o lună prevăzut de acest text de lege.

Instanța a constatat

că reclamanții sunt în eroare cu privire la natura juridică a cererii formulate

la data de 08 aprilie 2005. Astfel, la acea dată, s-a formulat cererea privind

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, nu și o cerere de

repunere în termenul de prescripție pentru formularea acestei acțiuni, cererea

de repunere în termen fiind formulată la data de 29 octombrie 2013, peste

termenul de o lună stabilit de art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și

la peste 8 ani de zile de la data când, așa cum aceștia înșiși arată, a încetat

cauza care ar fi justificat depășirea termenului de prescripție.

Prin Decizia civilă nr.

326/2014 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, au fost respinse ca

nefondate apelurile declarate de reclamanții G.A.D., prin procurator G.C.A.M.,

G.C.A.M. și D.M.

Pentru a decide

astfel instanța de apel a arătat următoarele:

Contrar susținerilor

apelanților, nu s-a apreciat cu privire la caracterul de drept comun al

nulității invocate în cauză, respectiv al incidenței normelor referitoare la

prescripția dreptului la acțiune, ci doar s-a apreciat că soluționarea acestei

nulități nu depinde de rezolvarea litigiului având ca obiect retrocedarea

imobilului în conformitate cu procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

Acțiunea privind

constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare este o acțiune de sine

stătătoare, nicidecum accesorie celei întemeiate pe art. 25-26 din Legea nr. 10/2001.Cele

două acțiuni se soluționează în proceduri diferite și sunt supuse unor căi de

atac diferite. Restituirea imobilelor preluate abuziv urmează procedura specială

prevăzută de art. 25-26 din Legea nr. 10/2001.

Pentru

actele de înstrăinare având ca obiect imobile aflate sub incidența prevederilor

legii de restituire, încheiate până la intrarea în vigoare a acestui act normativ,

se aplică legea specială.

Frauda la lege

reprezintă motiv de nulitate absolută atât în dreptul comun, cât și în

accepțiunea Legii nr. 10/2001. În privința prescripției, se aplică legea

specială care stabilește, în art. 45 alin. (5), că dreptul titularului de a

solicita constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare a

imobilelor preluate abuziv se prescrie, prin derogare de la dreptul comun,

indiferent de cauza de nulitate, în termen de un an de la data intrării în

vigoare a acestei legi (termen prelungit de legiuitor până la data de 14 august

2002).

Prin Decizia nr. 968

din 24 noiembrie 2012 a Curții Constituționale, s-a arătat că „instituția

prescripției, în general, și termenele în raport cu care își produce efectele

aceasta nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiție,

finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat

de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept

constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele

perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile”.

De asemenea, Curtea

Constituțională a reținut că imprescriptibilitatea unor drepturi, consfințită,

în anumite cazuri, cu titlu de principiu în legislația civilă, nu este

consacrată ca atare de Constituție. Așa fiind, legiuitorul poate, în

considerarea unor rațiuni majore, să deroge de la acest principiu, așa cum a

procedat prin norma art. 45 al Legii nr. 10/2001, fără a îndreptăți calificarea

reglementării respective ca fiind neconstituțională.

Curtea

Constituțională a analizat și compatibilitatea soluției legislative criticate

cu dispozițiile art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la

protecția proprietății, și art. 6 parag. 1 din aceeași convenție, privind

dreptul la un proces echitabil, raportate la art. 20 din Constituție și a

reținut că „se armonizează cu aceste prevederi, având ca scop asigurarea

stabilității și securității raporturilor civile, cu atât mai importante cu cât

au ca obiect dreptul de proprietate (Decizia nr. 564 din 16 decembrie 2004,

publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 92 din 27 ianuarie 2005, și decizia nr. 91 din 4 martie 2004, publicată în

M. Of. al României, Partea I, nr. 345 din 20 aprilie 2004).

Decizia nr. 797 din

27 septembrie 2007 a Curții Constituționale, referitoare la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (3) și (7) din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ nu își găsește aplicarea în cauză, deoarece

textul analizat în decizia invocată de către apelanți se referă la

posibilitatea distinctă de a ataca un act administrativ unilateral cu caracter

individual de către însuși destinatarul actului sau de către un terț și, doar

în aceste condiții, s-a reținut că actul administrativ unilateral cu caracter

individual nu este opozabil terților, nefiind supus niciunei forme de

publicitate, astfel încât aceștia nu au posibilitatea reală de a cunoaște

existența actului încă de la data emiterii lui.

În consecință,

instanța de apel a constat că prima instanță a apreciat în mod just că legea

specială, care derogă de la dreptul comun, prevede un termen de prescripție de

un an, care a început la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și a fost

prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, astfel încât s-a

încheiat la data de 14 august 2002.

Or, reclamanții au

formulat cererea de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare la data de 08 aprilie 2005, conform încheierii din aceeași

dată din Dosarul nr. 2000/2005 al Tribunalului Dolj, cu mult peste termenul

stabilit de legiuitor, iar neexercitarea acestui drept în termenul prevăzut de

lege atrage stingerea dreptului la acțiune în sens material.

În ceea ce privește

repunerea în termen, se reține că, potrivit prevederilor art. 19 din Decretul nr.

167/1958, „Instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care

constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de

prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau

rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită. Cererea de repunere

în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor

care justifică depășirea termenului de prescripție”.

Ca urmare, când

titularul dreptului invocă în favoarea sa cauze temeinic justificate care l-au

împiedicat să exercite acțiunea în termenul legal, în baza art. 19 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958, poate cere repunerea în termenul de prescripție.

Cererea de repunere în

termen poate fi, însă, promovată, conform art. 19 alin. (2), în termen de o

lună de la încetarea cauzelor ce justifică depășirea termenului de prescripție.

În speță, însă,

contrar susținerilor făcute în apel, repunerea în termenul de prescripție nu

s-a formulat implicit, odată cu acțiunea, nici înăuntrul unui termen de o lună

de la încetarea cauzelor care au justificat depășirea termenului de

prescripție, ci printr-o cerere separată, la peste opt ani de la data

promovării acțiunii, la data de 29 octombrie 2013 (fila 163 din dosar).

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat recurs apelanții-reclamanți

D.M., G.C.A.M. și G.A.D.

În

dezvoltarea recursului formulat, D.M. a arătat că Tribunalul Dolj și Curtea de

Apel Craiova, confundă prescripția ce se referă la introducerea acțiunii din

punct de vedere procesual, cu decăderea, care are în vedere dreptul material și

nu este susceptibilă de suspendare sau prescripție.

Reclamanții

nu aveau de unde afla despre existența contractului de vânzare - cumpărare

ascuns de SC J. SA, motiv pentru care se aplică dispoziția Curții

Constituționale nr. 797 din 27 septembrie 2007, publicată în M. Of. partea I

nr. 707 din 19 octombrie 2007 în materia de contestare a actelor administrative

individuale și individuale de către terțul afectat care, obiectiv, nu putea

avea cunoștință despre respectivul act. Greșit instanța de apel a considerat că

deciziile Curții Constituționale nu au valabilitate generală, de vreme ce termenele

de prescripție sunt unice în ce privește reglementarea juridică indiferent că

operează în dreptul civil, comercial sau administrativ.

Cererea

de chemare în judecată, în Dosarul nr. 1018/civ/2005, întrerupe termenul de

prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, curgând

un nou termen de la data de la care a luat cunoștință de contractul a cărui

anulare absolută s-a cerut. Astfel, devin aplicabile dispozițiile art. 19 alin.

(2) din Decretul nr. 167/1958, prin care s-a dat posibilitatea repunerii în

termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului

de prescripție și care nu poate fi considerat separat de cererea de chemare în

judecată introdusă în termenul legal, de la data când a luat cunoștință de

actul a cărui constatare a nulității s-a cerut, iar precizarea făcută la 29

octombrie 2013 nu are caracterul unei acțiuni separate, așa cum a interpretat

subiectiv instanța de apel.

În

motivarea recursului său, G.C.A.M.

a invocat motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., menționând că, întrucât cauza juridică a petitului în

constatarea nulității contractului era

dată de lipsa cauzei și de

frauda la lege, potrivit dreptului comun în materie, acțiunea este

imprescriptibilă. Doar în subsidiar acțiunea a fost întemeiată pe Legea nr. 10/2001

astfel că, din această perspectivă, reținerea excepției prescripției dreptului

material la acțiune este greșită.

Nu

are relevanță faptul că art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a făcut în

numeroase rânduri obiect al excepției de neconstituționalitate, de vreme ce în

litigiul prezent s-a invocat atât neconstituționalitatea prin prisma unui alt

gen de critici de neconstituționalitate și încălcarea art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.L.F.

Atâta

timp cât cererea în constatarea nulității contractului formulată în 01 aprilie 2005

se afla pe tărâmul reglementării speciale din Legea nr. 10/2001, cererea

respectivă cuprindea implicit și repunerea în termenul special prevăzut de art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

De

altfel, potrivit art. 19 din Decretul-Lege nr. 167/1958, atunci când subzistă o

cauză temeinic justificată pentru care termenul de prescripție a fost depășit,

instanța ar trebui chiar din oficiu să soluționeze pe fond litigiul, în

virtutea asigurării dreptului de acces la instanță.

În

fața instanței de apel s-a invocat și aplicabilitatea art. 16 lit. b) din

Decretul-Lege nr. 167/1958, potrivit cărora: „Prescripția se întrerupe: prin

introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă

cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de

arbitraj, necompetent”. Or, în speță subzistă aceasta cauză de întrerupere a

curgerii prescripției extinctive.

Cu

privire la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune, Tribunalul

Dolj a încălcat prescripțiile art. 6 C.E.D.O. privind dreptul de acces la o

instanță, cât timp, prin considerarea aplicabilității eo ipso și fără

circumstanțiere a termenului de 1 an prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001,

dreptul de acces la instanța a devenit iluzoriu, întrucât, deși au fost

efectuate numeroase demersuri în vederea restituirii imobilului-hotel, a fost

ascunsă permanent de către deținătorii imobilului încheierea contractului de

vânzare-cumpărare din 09 august 1993.

Or, termenul de 1 an

trebuia să curgă din momentul în care reclamanții au luat cunoștință de faptul

că a intervenit încheierea unui contract de vânzare - cumpărare ce se impune a

fi anulat spre a se putea cere restituirea ulterioară în natură a imobilului,

numai astfel dreptul de acces la o instanță fiind unul efectiv.

Relevantă

pentru speță poate fi cauza Yagtilar împotriva Greciei, în care C.E.D.O. a

statuat că opunerea prescripției dreptului la acțiune într-o fază avansată a

procesului, după ce au fost administrate probe în cauză, reprezintă o ingerință

disproporționată în dreptul de acces la instanță (ca aspect al dreptului la un

proces echitabil), ceea ce atrage concluzia încălcării acestui drept

fundamental. Or, în speță ne regăsim exact într-o situație similară, excepția

fiind opusă la 9 ani de la demararea procesului (aprilie 2005) și după ce au

fost administrate toate probele utile și pertinente pe fondul cauzei.

Trebuia

avută în vedere și jurisprudența Curții Constituționale în situații similare

declararea neconstituționalității art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, în

măsura în care termenul respectiv de prescripție nu va fi considerat ca si

curgând de la data luării la cunoștință de către un terț a emiterii unui act

administrativ în beneficiul altei persoane, vătămător pentru acest terț.

Pe fondul cauzei, sunt

aduse mai multe critici care susțin concluzia că

în speță nu poate fi judicioasă decât

soluția de constatare a nulității contractului.

În dezvoltarea

recursului formulat, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta G.A.D.

a arătat

că instanța în mod greșit a făcut aplicarea art. 45 din Legea nr. 10/2001,

acest termen de prescripție fiindu-i aplicabile dispozițiile din Decretul nr. 167/1958.

Dreptul material la

acțiune s-a născut la momentul la care reclamanții au luat cunoștință de

existența contractului de vânzare-cumpărare, respectiv 11 martie 2005, iar

cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului a fost

introdusă pe rolul instanței la data de 8 aprilie 2005, astfel că dreptul la

acțiune nu este prescris.

Recurenta solicită

repunerea în termenul de prescripție.

Apreciază că cererea

de repunere în termen poate fi explicită, dar și tacită. Solicitând constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare în termenul de 30 de

zile prevăzut de art. 19 alin. (2) din Decretul 167/1958, această cerere

echivalează cu solicitarea de repunere în termen. Cererea de repunere în termen

formulată la data de 29 octombrie 2013 a venit să întărească cererea formulată,

în mod implicit, la data de 8 aprilie 2013, astfel încât instanța a fost legal

învestită cu cererea de repunere în termen.

Au fost încălcate și

prevederile art. 6 al C.E.D.O. privind dreptul de acces la o instanță întrucât,

prin considerarea aplicabilității fără circumstanțiere a termenului de 1 an

prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, dreptul la instanță a devenit

iluzoriu.

Recursurile au fost

înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la secția a II-a

civilă, care, prin încheierea din data de 20 ianuarie 2015, a trimis cauza spre

competentă soluționare la, secția I civilă, a aceleiași instanțe.

În faza procesuală a

recursului

a formulat întâmpinare intimata SC J. SA, solicitând respingerea recursurilor.

G.C.A.M. a invocat,

ca motiv de recurs de ordine publică, excepția necompetenței funcționale a

secțiilor comerciale care au soluționat cauza în fond și apel. Recurentul a

motivat că, prin încheierea din data de 20 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cu specializare comercială, s-a

stabilit cu putere de lucru judecat natura civilă a litigiului, astfel încât

hotărârile pronunțate cu încălcarea competenței funcționale, în primă instanță

și în apel, sunt lovite de nulitate.

Analizând cele trei

recursuri formulate, prin prisma criticilor menționate și a apărărilor expuse

în întâmpinare, se constată următoarele:

În ceea ce privește motivul

de ordine publică, pe care recurentul îl încadrează în motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., invocând nelegala compunere a

completului de judecată datorată încălcării competenței funcționale a

instanței, se observă că acesta vizează nerespectarea art. 19 alin. (2) al

Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în care se arată că „Înalta

Curte de Casație și Justiție este organizată în 4 secții, secția I civilă, secția

a II-a civilă, secția penală, secția de contencios administrativ și fiscal și secțiile

unite, cu competență proprie”.

La baza

reglementării din art. 19 alin. (2) al Legii nr. 304/2004 stă principiul

specializării judecătorilor în anumite materii de drept, care implică

aprofundarea cunoștințelor de drept substanțial. Normele de drept procesual

civil sunt aplicabile în toate materiile, astfel încât nu s-a avut în vedere

specializarea judecătorilor în raport de aceste norme.

Dosarul a

fost înregistrat inițial pe rolul secției specializate în materie comercială,

iar în primul ciclu procesual a fost stabilită natura comercială a cauzei, în

considerarea calității de comerciant a uneia dintre părțile raportului juridic

dedus judecății. În rejudecare, instanța s-a pronunțat exclusiv asupra

excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție peremptorie care

nu antamează fondul cauzei, deci nu aduc în discuție norme de drept material.

Prin urmare, soluția pronunțată nu aduce atingere principiului specializării

judecătorului, deci rațiunii pentru care au fost create secții specializate în

cadrul instanței, în temeiul art. 19 al Legii nr. 304/2004.

Astfel

fiind, nu poate fi reținută nelegala constituire a completului de judecată,

deci nici incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc.

civ.

Analizând

criticile aduse de recurenți în susținerea motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că și acestea sunt nefondate, pentru

următoarele considerente comune:

Pentru

imobilul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 09 august 1993,

încheiat între SC J. SA și D.V., au fost acordate persoanelor îndreptățite măsuri

reparatorii în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Decizia civilă nr.

493 din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova. S-a statuat astfel cu

putere de lucru judecat că imobilul în litigiu face parte din categoria

imobilelor care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

În acest

context, sub aspectul termenului de prescripție, acțiunea având ca obiect

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare este supusă

prevederilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială, conform principiului specialia

generalibus derogant, dar și a art. 46 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 10/2001

conform căruia „Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate”.

Întrucât

în cuprinsul Legii nr. 10/2001 este menționat un termen de prescripție special

în ceea ce privește acțiunile având ca obiect constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la imobilele care fac obiectul

acestei legi, nu sunt incidente prevederile de drept comun sub aspectul

termenului de prescripție. Apare astfel ca nefondată susținerea recurentului G.C.A.M.

că acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă extinctiv.

Recurenții

susțin că termenul de prescripție a fost întrerupt până în momentul în care au

luat cunoștință despre existența acestui contract, respectiv 11 martie 2005,

iar introducerea, la data de 8 04 2005, a cererii de chemare în judecată având

ca obiect constatarea nulității acestui contract reprezintă, implicit, și

formularea unei cereri de repunere în termenul de prescripție, întrucât această

cerere ar putea fi și tacită, astfel că în mod greșit instanța de apel a

considerat că precizarea din data de 29 octombrie 2013, privind repunerea în

termenul de prescripție, constituie o cerere separată. În opinia recurenților,

instanța ar fi obligată ca, din oficiu, să soluționeze cauza pe fond, pentru

asigurarea dreptului de acces la instanță, garantat de art. 6 al Convenției

europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale și încălcat prin

aplicarea în mod necircumstanțiat a art. 45 alin. (5) al Legii nr. 10/2001.

Aceste

susțineri nu pot fi primite, întrucât instanța de apel a considerat că, în

privința prescripției, se aplică Legea nr. 10/2001, ca lege specială, iar

termenul de prescripție de 1 an este cel prevăzut în art. 45 alin. (5) și curge

de la data intrării în vigoare a acestei legi, fiind ulterior prelungit până la

data de 14 august 2002, prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001. S-a

constatat că reclamanții au formulat prezenta acțiune la data de 08 aprilie

2005, cu mult peste termenul stabilit de legiuitor, iar neexercitarea acestui

drept în termenul prevăzut de lege atrage stingerea dreptului la acțiune în

sens material.

O astfel

de sancțiune putea fi înlăturată prin formularea unei cereri de repunere în

termen, însă o astfel de cerere nu a fost promovată, conform art. 19 alin. (2)

al Decretului nr. 167/1958, în termen de o lună de la încetarea cauzelor ce

justifică depășirea termenului de prescripție. Instanța de apel a constatat că solicitarea

de repunere în termenul de prescripție nu s-a formulat odată cu acțiunea și

nici înăuntrul unui termen de o lună de la încetarea cauzelor care au

justificat depășirea termenului de prescripție, ci printr-o cerere separată, la

peste opt ani de la data promovării acțiunii, la data de 29 octombrie 2013.

Înalta Curte

consideră ca legală motivarea instanței din apel întrucât în cuprinsul legii

speciale, Legea nr. 10/2001, nu este reglementată decât durata termenului de

prescripție, motiv pentru care celelalte aspecte privind repunerea în termenul

de prescripție au fost preluate, în mod corect, din Decretul nr. 167/1958, care

reprezintă dreptul comun în materie de prescripție.

Potrivit art. 19 alin.

(2) al acestui decret, „Instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în

cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care

termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea

sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită. Cererea de

repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea

cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție”.

În cuprinsul cererii

de chemare în judecată și în răspunsul la întâmpinare, formulate de reclamanți

la data de 28 iunie 2005, nu au fost aduse argumente care să susțină imposibilitatea

luării la cunoștință despre existența contractului de vânzare-cumpărare, singure

apărări cu privire la excepția tardivității formulării acțiunii, invocată prin

întâmpinare, fiind cele legate de faptul că se invocă o nulitate absolută care

este imprescriptibilă extinctiv.

Prin urmare, instanța

de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a art. 19 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958, din moment ce nu exista nici un motiv pentru care să constate,

din oficiu, că sunt temeinic justificate cauzele pentru care termenul de

prescripție a fost depășit. Repunerea în termenul de prescripție putea avea loc

numai la cererea părții interesate, iar această cerere este distinctă de cererea

de chemare în judecată, astfel cum rezultă fără echivoc din reglementarea prin

lege, pentru cererea de repunere în termenul de prescripție, a unui termen de

decădere (de o lună, care curge de la încetarea cauzelor care justifică

depășirea termenului de prescripție).

Cum o cerere pentru repunerea

în termenul de prescripție nu a fost depusă odată cu cererea de chemare în

judecată, ci la data de 29 octombrie 2013, la opt ani de la momentul

introducerii acțiunii, este legală soluția primei instanțe de fond de admitere

a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Art. 19 al Decretului

nr. 167/1958 nu reglementează întreruperea cursului prescripției, ci se referă

la depășirea justificată a termenului de prescripție a dreptului la acțiune,

sub condiția ca instanța, din oficiu sau la cererea părții interesate, să identifice

motive temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost depășit.

Art. 16 alin. (1) lit.

b) al Decretului nr. 167/1958, privind întreruperea cursului prescripției, nu

este incident în cauză pentru că începerea curgerii termenului de prescripție trebuie

să fi avut loc anterior sesizării instanței, în timp ce reclamanții au susținut

că termenul de prescripție nu a început să curgă decât de la data la care au

luat cunoștință despre existența contractului de vânzare-cumpărare. În raport

de aceste apărări a fost aplicat în mod corect art. 19 al Decretului nr. 167/1958.

Soluția

adoptată de instanța de recurs nu contravine Deciziei nr. 797 din 27 septembrie

2007 a Curții Constituționale și nici art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului și libertăților fundamentale, pentru argumentele expuse în

cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 579/2014, care soluționează

excepția de neconstituționalitate invocată în prezentul dosar.

Recurenta

D.M. afirmă că termenele de prescripție sunt unice, indiferent că operează în

dreptul civil, comercial sau administrativ, astfel că menționata decizie a

Curții Constituționale ar fi general obligatorie, atât în ce privește

dispozitivul, cât și considerentele.

Această

critică nu poate fi primită deoarece Decizia nr. 797 din 27 septembrie 2007 a

Curții Constituționale se referă la excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 7 alin. (3) și (7) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ și constată imposibilitatea terților vătămați prin actul

administrativ cu caracter individual să ia cunoștință de acesta în cele 6 luni

de la data emiterii lui, care blochează accesul terților la instanță.

În prezenta cauză

dispozițiile Legii nr. 10/2001, deci inclusiv termenul de prescripție, puteau

fi cunoscute de terți de la data publicării legii în M. Of., iar art. 19 alin.

(2) al Decretului nr. 167/1958 prevede un remediu efectiv, deoarece asigură

terțului egalitatea în drepturi cu părțile contractului de vânzare-cumpărare și

respectarea dreptului său de liber acces la justiție, de vreme ce i se

recunoaște posibilitatea de a formula cerere de repunere în termenul de

prescripție, iar instanța poate să dispună, din oficiu, judecarea acțiunii în

cazul în care constată că sunt temeinic justificate cauzele pentru care termenul

de prescripție a fost depășit de terțul față de respectivul contract.

Aplicând

dispozițiile art. 19 al Decretului nr. 167/1958, instanța de apel nu a încălcat

art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Întrucât

dispozițiile art. 45 al Legii nr. 10/2001 instituie un termen de prescripție care

are ca finalitate asigurarea unui climat de ordine, de stabilitate și securitate

în raporturile juridice civile, cu atât mai importante cu cât au ca obiect

dreptul de proprietate, reclamanții nu pot susține cu temei că acest text legal

le afectează dreptul de acces la justiție.

Excepția

prescripției a fost admisă de prima instanță de fond, iar această soluție a

fost menținută de către instanța de apel. În acest context, apare ca nefondată susținerea

recurentului G.C.A.M. că, prin opunerea prescripției într-o fază avansată a

procesului, a avut loc o ingerință disproporționată asupra dreptului său de

acces la instanță.

Pentru

toate aceste considerente, recursurile se privesc ca nefondate și urmează a fi

respinse ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., va obliga pe recurenți la plata sumei de 6.500 lei, cu titlu

de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă SC J. SA Craiova, la

solicitarea pârâtei, dovedită cu chitanțele depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții D.M., G.A.D. și G.C.A.M. împotriva

Deciziei nr. 326 din data de 10 iulie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția a

II-a civilă.

Obligă pe recurenți

la plata sumei de 6.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către

intimata-pârâtă SC J. SA Craiova.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 31 martie 2015.