ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 635/2016

Asupra cererii de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2/2014 la data de 14.04.2014 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice obligarea acestora în solidar la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin emiterea unei ordonanțe de guvern neconstituționale constând în neacordarea drepturilor cuvenite conform Legii nr. 290/2003.

În cadrul procedurii de regularizare reglementată de prev. art. 194 și urm. din Noul C. proc. civ., cererea de chemare în judecată a fost comunicată pârâtului Guvernul României la data de 22.04.2014 și pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la data de 22.04.2014.

La data de 24.04.2014, reclamanta a depus prin serviciul registratură o cerere de renunțare la judecată în conformitate cu dispozițiile art. 406 din Noul C. proc. civ., ocazie cu care a fost legitimată.

Instanța de fond a stabilit termen la data de 21.05.2014, cu citarea părților, pentru a se verifica poziția autorităților publice pârâte față de renunțarea la judecată; acestea fiind citate cu mențiunea de a preciza poziția față de renunțarea reclamantei la judecată.

La data de 08.05.2014, reclamanta A. a depus o altă cerere prin serviciul registratură, prin care a arătat că renunță la cererea adresată la data de 24.04.2014 Curții de Apel București, având ca obiect renunțarea la judecată și solicită judecarea cauzei.

Prin Sentința civilă nr. 1601 pronunțată la data de 21.05.2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 406 din Noul C. proc. civ., a luat act de renunțarea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la judecarea cererii.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a motivat că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității; astfel, manifestarea de voință a reclamantei, în sensul exercitării acțiunii civile a fost de natură să învestească instanța. În mod similar, manifestarea de voință a reclamantei în sensul renunțării la judecată, exprimată în forma prevăzută de lege (prin cerere scrisă și semnată de reclamantă, ce a fost și legitimată cu această ocazie - nefiind contestată însușirea cererii de către reclamantă) este de natură să reprezinte o desistare din parte reclamantei, de care instanța nu poate decât să ia act. Astfel, efectele juridice ale renunțării la judecată se produc prin chiar cererea de renunțare, iar instanța doar constată (cum prevede de altfel și textul alineatului final al art. 406 Noul C. proc. civ.) intervenirea acestei renunțări și dispune închiderea dosarului. Instanța poate refuza să ia act de renunțarea la judecată doar dacă există cerințe de formă neîndeplinite (cum ar fi semnătura reclamantei pe această cerere) sau dacă există erori de fapt, punându-se problema retractării renunțării ca act juridic unilateral pentru eroare de fapt (cum ar fi aceea că s-a depus cererea de renunțare în alt dosar decât cel avut în vedere de parte etc.)

II. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinței nr. 1601 din 21.05.2014 a formulat recurs reclamanta A., pentru motive încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta susținând, în esență, că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, solicitând admiterea recursului, casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății primei instanțe.

Susține recurenta că, prin hotărârea instanței de fond s-a luat act împotriva voinței sale de renunțarea la judecată, fără a se ține seama de cererea adresată instanței în data de 8-05-2014, prin care arăta că renunță la cererea înregistrată la instanță data de 24-04-2014, având ca obiect renunțarea la judecată, solicitând judecarea cauzei.

Mai susține recurenta că, această manifestare de voință, privind retractarea renunțării la judecată, a fost întărită prin cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, depusă la instanță în data de 16-05-2014, care este semnată în mod expres și de reclamantă, confirmând astfel ca dorește continuarea judecății. Tot pentru a întări dorința sa de continuare a judecății pe fond a litigiului, la termenul din 21.05.2014, reclamanta s-a prezentat și personal, deși nu a fost ascultată.

Recurenta, în susținerea recursului, mai invocă și faptul că, instanța de fond nu a ținut cont de principiul disponibilității, raportat la manifestarea sa de voință, atunci când a declarat că renunță la cererea formulată la data de 24.04.2014, având ca obiect renunțarea la judecată, solicitând în continuare judecarea litigiului.

Apreciază recurenta că s-au încălcat principiile fundamentale ale procesului civil (disponibilității, contradictorialității, oralității și legalității), instanța de fond luând act de ceea ce nu s-a cerut, încălcând și aplicând greșit legea și având în vedere motive străine de voința părții.

De asemenea, se susține de aceeași recurentă că a fost încălcat și dreptul la apărare al părții, care nu a fost ascultată și nu a putut răspunde întâmpinării și cererii de intervenție; nefiind a avută în vedere starea de sănătate a reclamantei (scrisoarea medicală eliberată acesteia în urma internării la Spitalul de Urgență Prof. Dr. Dimitrie Gerota din București) vârsta înaintată, gândurile, sentimentele acesteia, faptul că evenimentele pe care le-a trăit au marcat-o pentru toată viața iar rememorarea acestora îi provoacă neliniște sufletească și îngrijorare, toate acestea explicând deciziile reclamantei.

Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 (noul C. proc. civ.), art. 496, 497 din Legea nr. 134/2010 (noul C. proc. civ.), solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond.

2.1. Apărările formulate față de recursul declarat

În combaterea recursului promovat de recurenta A., a formulat întâmpinare intimatul Ministerul Finanțelor Publice, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond, ca fiind legală și temeinică.

III. Procedura de soluționare a recursului

1 Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 22.09.2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Niciuna din părți nu a depus Punct de vedere asupra Raportului întocmit în cauză de raportor.

Prin încheierea din data de 16.11.2015, completul de filtru a constatat, având în vedere și conținutul Raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat și a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

2 Analiza motivelor de casare. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimatul Ministerul Finanțelor Publice și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru motivele arătate în continuare:

Așa cum s-a arătat în cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, o hotărâre poate fi casată atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin sentința pronunțată, instanța de fond - Curtea de apel București - a luat act, în temeiul art. 406 C. proc. civ., de renunțarea reclamantei A. la judecarea cererii formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Analizând soluția dată de instanța de fond prin prisma prevederilor art. 406 C. proc. civ., constată că aceasta este legală și temeinică, având în vedere următoarele considerente:

Astfel, dispozițiile art. 406 din Noul C. proc. civ., prevăd următoarele:

"(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă.

(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.

(3) Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.

(4) Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare.

(5) Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.

(6) Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă."

Analizând actele și lucrările dosarului de fond, instanța de control judiciar constată că reclamanta și-a manifestat voința de a renunța la judecată, prin cererea scrisă și semnată personal, fiind legitimată la momentul depunerii cererii, cu datele de identificare și CNP.

Astfel cum manifestarea de voință a reclamantei, exercitată prin cererea de chemare în judecată, a avut drept consecință, învestirea instanței și începerea procesului civil, tot astfel, aceeași manifestare de voință a reclamantei, exprimată în forma prevăzută de lege (prin cerere scrisă și semnată de parte), este de natură să reprezinte o desistare din partea reclamantei de care instanța nu poate decât să ia act.

Instanța de control judiciar constată astfel că, în mod temeinic și legal instanța de fond a stabilit că efectele juridice ale renunțării la judecată se produc prin chiar cererea de renunțare, iar instanța doar constată (cum prevede de altfel și textul alineatului final al art. 406 Noul C. proc. civ.) intervenirea acestei renunțări și dispune închiderea dosarului.

Instanța poate refuza să ia act de renunțarea la judecată doar dacă există cerințe de formă neîndeplinite (cum ar fi semnătura reclamantei pe această cerere) sau dacă există erori de fapt, punându-se problema retractării renunțării ca act juridic unilateral pentru eroare de fapt (cum ar fi aceea că s-a depus cererea de renunțare în alt dosar decât cel avut în vedere de parte etc.) Astfel, constând că cererea de renunțare la judecată îndeplinește toate cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 406 C. proc. civ. (fiind vorba de o cerere scrisă, semnată personal de parte) și nu există erori de fapt, instanța de fond, în mod temeinic și legal a luat act de manifestarea de voință a reclamantei, pronunțând hotărârea supusă controlului judiciar.

Critica recurentei din cadrul motivelor de recurs, referitoare la faptul că, prin hotărârea Curții de Apel s-a luat act împotriva voinței reclamantei de renunțare la judecată, nu poate fi luată în considerare de instanța de control judiciar, atâta vreme cât, la dosar se află depusă cererea reclamantei, formulată în conformitate cu dispozițiile art. 406 C. proc. civ., prin care învederează că " personal renunț la judecată".

Renunțarea la judecată este un act de dispoziție unilateral, act a cărui specificitate constă în caracterul sau irevocabil. Revocarea poate opera doar în cazul actelor juridice bilateral/multilaterale care pot fi revocate de comun acord de către părți, în vreme ce asupra actelor juridice unilaterale nu se poate reveni prin manifestarea de voință a autorului actului.

Astfel, art. 406 C. proc. civ. prevede că renunțarea se poate face fie verbal în ședință publică (în acest caz, de parte personal sau de împuternicit cu procură specială) fie prin cerere scrisă (acesta este cazul speței de față, fiind vorba de o declarație de renunțare făcută de reclamantă însăși, prin prezentarea la Serviciul de registratură al instanței, unde a și fost identificată și legitimată; declarație din cuprinsul căreia rezultă cu claritate voința acesteia, neviciată, în sensul renunțării la judecată). De altfel, nici nu s-a invocat de către reclamantă faptul că voința sa de renunțare la judecată din cadrul cererii scrise nu ar fi fost reală sau că ar fi fost viciată, ci doar faptul ca Cererea sa a fost revocată printr-o altă Cerere depusă ulterior, respectiv în data de 08.05.2014, prin care a declarat că renunță la cererea depusă în 24.04.2014, de care instanța de fond în mod temeinic și legal nu a mai ținut cont, apreciind că manifestarea de voință a reclamantei, în sensul renunțării la judecată este de natură să reprezinte o desistare din partea reclamantei de care instanța nu poate decât să ia act.

Contrar celor susținute de recurentă, prin cererea de recurs, Curtea reține că actul procesual de dispoziție al renunțării la judecata cererii, este un act juridic unilateral, care, asemenea tuturor actelor juridice unilaterale, se caracterizează prin principiul irevocabilității. Acesta presupune că un act juridic unilateral nu poate fi revocat, efectele produse de acesta, dacă este efectuat fără vicii de consimțământ sau fără a fi lovit de cauze de nulitate relativă sau absolută, fiind irevocabile. Or, acest principiu este cel care contrazice susținerea recurentei din cadrul cererii de recurs.

Cât privește susținerea recurentei/" temerea", că nu și-ar mai valorifica dreptul, din cauza faptului că cererea prin care a cerut continuarea judecății nu a fost avută în vedere, este de asemenea neîntemeiată, motivat de faptul că, desistarea reclamantei de judecată produce doar efecte procedurale, iar drepturile subiective ale părților nu sunt afectate de acest act de dispoziție, astfel încât, reclamanta va putea introduce o nouă cerere de chemare în judecată pentru valorificarea aceluiași drept subiectiv, fără a i se putea opune autoritatea lucrului judecat a hotărârii prin care s-a luat act de renunțarea la judecată. De altfel, astfel cum se poate observa din cuprinsul sentinței de fond, în practicaua hotărârii, în cadrul dezbaterilor orale, reprezentantul pârâtului Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice a învederat că, pe rolul instanței mai există un alt dosar, cu aceeași cauză, aceleași părți și cu același obiect, respectiv Dosarul nr. x/2/2014, înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 24.04.2014 la Completul 5 Fond, aspect necontrazis de reclamantă, aceasta având posibilitatea de a merge mai departe în acea cauză.

Cât privește susținerile recurentei referitoare la încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil (principiul disponibilității, contradictorialității, oralității, legalității, dreptului la apărare), instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate, având în vedere că, astfel cum se poate observa din considerentele hotărârii recurate, la baza pronunțării soluției instanța de fond a avut în vedere tocmai principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, căruia i-a dat curs, luând act de manifestarea de voință a reclamantei din cuprinsul cererii de renunțare la judecată.

În ceea ce privește principiul contradictorialității, și acesta a fost respectat, astfel cum rezultă din partea introductivă a sentinței de fond, când instanța a acordat părților cuvântul pe cererea de renunțare la judecată și pe cererea de renunțare la cererea de renunțare la judecată, urmând ca acestea să-și exprime punctul de vedere cu privire la efectele acestor două cereri, fiind respectate întocmai dispozițiile art. 14 din C. proc. civ.

În ceea ce privește încălcarea de către instanța de fond, a dreptului la apărare al reclamantei, instanța de control judiciar o apreciază, ca fiind neîntemeiată, în condițiile în care reclamanta a fost reprezentată de avocat ales, care i-a apărat drepturile și interesele, formulând concluzii, inclusiv pe cele două cereri de renunțare (renunțare la judecată și renunțare la cererea de renunțare la judecată). De altfel, nu există nici un act normativ în materie civilă care să oblige instanța să acorde cuvântul atât avocatului părții cât și părții - personal. Dispozițiile art. 13 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează dreptul la apărare, prevăd că " instanța poate dispune înfățișarea în persoană a părților, chiar și atunci când acestea sunt reprezentate" nefiind astfel obligată a dispune în acest sens.

De asemenea, instanța de fond, în mod temeinic și legal nu a mai pus în discuție celelalte aspecte - cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, cererea de intervenție accesorie -deoarece desistarea reclamantei, manifestarea de voință a acesteia, prin formularea cererii de renunțare la judecată - este prioritară oricărui alt aspect.

Instanța de fond, în mod temeinic și legal, a luat act de manifestarea de voință a reclamantei din cadrul cererii de renunțare la judecată; făcând aplicarea dispozițiilor art. 406 C. proc. civ., prin urmare, criticile recurentei nu pot fi primite, sentința ce formează obiectul recursului reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

IV. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurenta - reclamantă în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU TOATE ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 1601 din 21 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 martie 2016.

Procesat de GGC - GV