ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4452/2018

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19 iunie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat obligarea pârâtului la soluționarea cererii depusă de reclamant, înregistrată sub nr. x/25.03.2014, precum și plata unor daune morale în sumă de 90.000 RON.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 2787 din 20 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a obligat pârâtul să răspundă reclamantului la petiția înregistrată sub nr. x/25.03.2014, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind daunele morale și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 2787 din 20 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamantul A., cât și pârâtul Guvernul României. Prin recursul formulat de reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (astfel cum s-a reținut prin raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului), s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Prin recursul formulat de pârâtul Guvernul României, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reținut prin raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului), s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Soluția instanței de recurs Prin Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Guvernul României, ca nefondate și a respins cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind restituirea taxei judiciare de timbru.

Calea extraordinară de atac formulată în cauză Împotriva Deciziei nr. 26/16.01.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2014, a formulat contestație în anulare Guvernul României, înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 08 octombrie 2018, sub nr. x/2018. În motivarea contestației în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul arată că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textul de lege citat întrucât, în cadrul Deciziei nr. 26/16.01.2018 nu a avut loc o greșită apreciere a probelor de la dosar (eroare de judecată), ci soluția pronunțată asupra recursului se bazează în totalitate pe constatarea eronată că aceste probe nu ar exista (eroare de fapt). Dispozițiile legale citate se referă la o eroare materială esențială și evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecății, săvârșită de instanță, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante ale cauzei. În speță, la dosarul instanței de fond, la filele x se află depuse (chiar de către reclamant) Adresele nr. x/430/p din 28.03.2014 și nr. x/629/p din 9.05.2014, prin care Guvernul României (prin Cancelaria Primului Ministru) l-a informat pe reclamant cu privire la transmiterea petiției sale mai întâi către Instituția Prefectului Municipiului București, iar apoi către Ministerul Justiției. Prin urmare, este vădit eronată constatarea instanței de control conform căreia la dosarul cauzei nu ar fi existat dovada înștiințării reclamatului cu privire la înaintarea petiției sale către Ministerul Justiției, ci doar răspunsul acestei instituții, aflat la dosarul de fond. Această eroare clară, certă, lipsită de echivoc se circumscrie noțiunii de eroare materială reglementată de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., deoarece acest aspect esențial al judecății a fost singurul care a dus la pronunțarea Deciziei civile nr. 26/16.01.2018. În concluzie, instanța de control a respins recursul Guvernului României pe considerentul că din actele și lucrările dosarului nu rezultă că autoritatea pârâtă s-ar fi conformat dispozițiilor art. 6 1 și art. 8 din O.G. nr. 27/2002, în vreme ce înscrisurile depuse de reclamant arată contrariul, respectiv că acesta a fost înștiințat, anterior sesizării instanței, de către pârâtul Guvernul României cu privire la înaintarea petiției autorităților/instituțiilor publice care au ca atribuție rezolvarea problemelor sesizate.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul A. solicită respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată. În motivare arată că este adevărată susținerea contestatorului potrivit căreia petiția sa a fost înaintată altor două instituții (Instituția Prefectului Municipiului București și Ministerul Justiției), însă niciuna dintre ele nu a afirmat că ar fi competentă să rezolve petiția. În aceste condiții, împrejurarea că Guvernul României i-a comunicat transmiterea petiției spre analiză altor instituții este relevantă numai din perspectiva duratei mari de rezolvare a petiției (peste termenul maxim de 30 de zile prevăzut de lege), nu și pentru rezolvarea propriu-zisă. II. Soluția asupra contestației în anulare Analizând motivele contestației, precum și decizia atacată, din perspectiva cazului de contestație în anulare invocat, Înalta Curte constată nefondată calea de atac extraordinară exercitată de Guvernul României, pentru următoarele considerente: Prin Sentința civilă nr. 2787/20.10.2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea reclamantului A. și a obligat pârâtul Guvernului României să răspundă reclamantului la petiția înregistrată sub nr. x/25.03.2014, respingând ca neîntemeiat capătul de cerere privind daunele morale. În motivarea hotărârii, instanța de fond a reținut că pârâtul nu a comunicat reclamantului un răspuns favorabil la petiția adresată și a înaintat această petiție spre soluționare, mai întâi Prefectului Municipiului București, iar apoi Ministerului Justiției. Cele două instituții învestite cu soluționarea petiției au comunicat, la rândul lor, răspunsuri reclamantului. Raportat la această situație de fapt, Curtea de apel a apreciat că dreptul legitim al reclamantului de a pretinde un răspuns clar din partea pârâtului, căruia i s-a adresat cu petiția anterior menționată, a fost vătămat prin refuzul pârâtului de a comunica un răspuns scris cererii, conform competențelor și prevederilor legale care reglementează activitatea Guvernului și cu referire completă la solicitările efective ale reclamantului. A apreciat instanța de fond că refuzul nejustificat de soluționare a petiției nu este înlăturat prin înaintarea acesteia către alte instituții, având în vedere că răspunsurile comunicate reclamantului de către Prefect și de către Ministerul Justiției nu sunt corespunzătoare solicitărilor concrete adresate de către reclamant. Înalta Curte a fost învestită cu recursurile declarate de ambele părți împotriva sentinței civile menționate. Prin Decizia nr. 26/16.01.2018, care face obiectul contestației în anulare, ambele recursuri au fost respinse. În motivare, s-a reținut că instanța de fond a dat un înțeles greșit noțiunii de refuz nejustificat de a soluționa o cerere, definite de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât dincolo de finalitatea urmărită de reclamant (de a primi o soluție favorabilă la petiția adresată), cauza juridică a acțiunii o reprezintă refuzul nejustificat de soluționare a petiției, iar nu refuzul nejustificat de soluționare favorabilă a acestei petiții. Plecând de la această premisă în drept, s-a reținut că soluția instanței de fond este legală întrucât, așa cum bine arată instanța de fond, Guvernul României nu a făcut dovada că a comunicat reclamantului un răspuns la petiție, respectiv că, în aplicarea art. 6 1 din O.G. nr. 27/2002, a înștiințat petiționarul despre înaintarea petiției către autoritățile publice competente să o soluționeze. Astfel, reține instanța de recurs, dovada existenței acestei înștiințări precum și dovada comunicării ei lipsesc de la dosarul cauzei. Pentru aceste considerente, instanța de recurs a apreciat ca nefondat recursul declarat de pârâtul Guvernul României. Prin acest recurs se susținuse că sentința este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum și a art. 6 1 din O.G. nr. 27/2002 în condițiile în care Guvernul României a răspuns sesizării reclamantului prin Adresele nr. 15/C/430/p din 28.03.2014 și nr. 15/C/629/p din 9.05.2014, prin care l-a informat pe reclamant cu privire la transmiterea petiției sale, inițial către Instituția Prefectului Municipiului București, iar apoi către Ministerul Justiției (acesta din urmă fiind competent să o soluționeze, în temeiul art. 2 din H.G. nr. 659/2009). Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, iar potrivit art. 506 alin. (1) din C. proc. civ., termenul pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac este de 15 zile și se calculează de la data comunicării hotărârii. Contestația în anulare de față este formulată în termenul prevăzut de lege, fiind declarată prin depunerea la oficiul poștal la data de 5.10.2018, în condițiile în care decizia atacată a fost comunicată recurentului-pârât Guvernul României la data de 19.09.2018. Prin eroare materială, în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., se înțelege o greșeală evidentă, involuntară, realizată de instanță prin confundarea unor elemente sau date materiale importante aflate la dosarul cauzei. Nu se încadrează în noțiunea de eroare materială situațiile factuale reținute greșit de instanță, pe baza aprecierii probelor administrate. Se invocă de către contestator că instanța de recurs a reținut greșit că la dosarul cauzei nu se găsește dovada existenței înștiințării reclamantului cu privire la trimiterea petiției autorităților/instituțiilor publice apreciate ca având atribuții în rezolvarea problemelor sesizate. Sunt indicate filele x ale dosarului de fond, unde se regăsesc cele două înștiințări adresate de Guvernul României reclamantului A. prin care, în legătură cu petiția înregistrată sub nr. x/2014, reiterată cu același conținut și sub nr. x/629/p/2014, se comunică petiționarului, în conformitate cu prevederile art. 6 1 din O.G. nr. 27/2002, că petiția a fost transmisă Instituției Prefectului Municipiului București (Adresa nr. x/430/p/28.03.2014) și respectiv Ministerului Justiției (Adresa nr. x/629/p/09.05.2014). Însă, acesta nu este un aspect formal al judecății recursului, ci unul care implică reexaminarea fondului. Nu este invocată o simplă eroare materială (sensul acestei noțiuni fiind unul restrictiv, care nu poate fi extins la greșeala de judecată, de apreciere a probelor, de apreciere a faptelor sau a unor dispoziții legale), ci modul greșit în care instanța de recurs a apreciat atât pozițiile părților cu privire la faptele relevante ale judecății, cât și probatoriul administrat. Dovadă că nu se invocă o simplă eroare materială stă împrejurarea că părțile au prezentat în aceeași versiune datele factuale ale cauzei, respectiv trimiterea petiției către Prefect și către Ministerul Justiției și că instanța de recurs, în acest context, s-a referit nu numai la nedovedirea emiterii înștiințării, ci și la nedovedirea comunicării ei. Prin urmare, contestația în anulare nu poate fi primită, nefiind invocată o eroare materială în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.