ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 26/2018

Prin sentința civilă nr. 2787/20.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel București a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și, pe cale de consecință, a fost obligat pârâtul să răspundă reclamantului referitor la petiția înregistrată sub nr. x/2014 și să plătească reclamantului 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, proporțional cu partea admisă din acțiune. A fost respins capătul de cerere privind daunele morale. Motivele de recurs invocate în cauză

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamantul A. cât și pârâtul Guvernul României.

Prin recursul formulat de reclamant se invocă împrejurarea că sentința este "străină de cauză" și contradictorie, fapt detaliat prin următoarele critici: - greșit se menționează în cuprinsul acesteia că reclamantul a fost reprezentat de avocat (primul motiv, în numerotarea dată prin cererea de recurs); - greșit s-a reținut că obiectul judecății constă în lipsa răspunsului la o petiție adresată Guvernului României când, de fapt, plângerea sa se referă la "refuzul nejustificat de rezolvare" și faptul că cererea sa a fost înaintată de Guvernul României către Instituția Prefectului Municipiului București; recurentul precizează că ceea ce se urmărește, de fapt, prin acțiune este obținerea unei rezolvări favorabile a petițiilor sale (motivele 2, 3, 5 și 7 din cererea de recurs); - greșit s-a reținut că petiția sa adresată pârâtului s-ar referi la restituirea "unor sume de bani", când, în realitate se referă la taxe judiciare și la cuantumul și cumulul acestora (motivul 4); - refuzul de rezolvare a petițiilor sale aduce atingere dreptului său de acces la justiție (motivul 6); - prin reducerea cheltuielilor de judecată la 50 de RON au fost încălcate dispozițiile art. 451 C. proc. civ. (motivul 8); - respingerea cererii privind acordarea de daune morale încalcă dispozițiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ., dispozițiile art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 precum și prevederile art. 1 alin. (3) și (4) din Constituție (motivele 9.1 - 9.7). Recurentul nu a indicat motivul de casare pe care își fundamentează recursul. Prin raportul întocmit în cauză, criticile au fost subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cursul judecății, reclamantul recurent A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea mai multor excepții de neconstituționalitate, cererea fiind respinsă prin încheierea de ședință din data de 14.11.2017. De asemenea, recurentul a solicitat restituirea taxei judiciare de timbru de 100 RON achitată pentru exercitarea recursului, cu motivarea că taxa este "nedreaptă" cererea urmează să fie soluționată prin prezenta decizie.

În motivarea recursului exercitat de pârâtul Guvernul României s-au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. În susținerea primului motiv de casare se arată că instanța nu a arătat de ce a respins susținerile privind "lipsa legitimității interesului invocat de intimatul - reclamant și a celor privind caracterul ilicit al cererii acestuia prin care se urmărește doar eludarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 80/2013 și ale O.U.G. nr. 51/2008". De asemenea, sentința reține nejustificat că Guvernul României a refuzat să răspundă cererii reclamantului în condițiile în care s-a dovedit, și reținut de către instanță, că cererea sa a fost redirecționată către Instituția Prefectului Municipiului București iar ulterior către Ministerul Justiției, potrivit art. 6 1 din O.G. nr. 27/2002. În opinia pârâtului recurent, obiectul judecății este dat de cererea reclamantului de restituire a taxelor judiciare de timbru achitate în nouă dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată. Or, raportat la acest obiect, sentința este nemotivată. Recurentul subliniază că nu este de competența sa să dispună restituirea taxelor de timbru și de aceea a înaintat cererea petentului către alte autorități pe care le-a considerat competente. În susținerea celui de-al doilea motiv de casare se arată că sentința a fost dată cu încălcarea autorității lucrului judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarele nr. x/2013 prin care au fost respinse definitiv cererile reclamantului de restituire a taxelor judiciare de timbru. Cu privire la al treilea motiv de recurs se arată că sentința este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 din Legea nr. 554/2004 și art. 6 1 din O.G. nr. 27/2002 deoarece Guvernul României a răspuns sesizării reclamantului prin adresele nr. x/28.03.2014 și nr. x/09.05.2014 prin care s-a arătat că petiția a fost înaintată inițial Instituției Prefectului Municipiului București iar ulterior Ministerului Justiției (competent, potrivit opiniei recurentului, în temeiul art. 2 din H.G. nr. 652/2009), care a răspuns petiției reclamantului (cf. înscrisului de la dos. fond). Analiza motivelor de casare

Examinând sentința recurată prin raportare la motivele de casare invocate în cauză, luând în considerare argumentele părților, actele și lucrările dosarului precum și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt neîntemeiate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

La data de 25.03.2014 dl. A. a sesizat Guvernul României cu o petiție prin care cerea emiterea unui act administrativ pentru restituirea mai multor taxe judiciare de timbru achitate de petent în diferite dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată. Cererea a fost înregistrată de Guvern sub nr. 430 și a fost însoțită de mai multe anexe.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost sesizată instanța de fond rezultă că reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României pentru "refuz nejustificat de soluționare a cererii" referitoare la recuperarea taxelor judiciare de timbru la care se referă petiția înregistrată sub nr. x/25.03.204 precum și pentru obligarea pârâtului la "plata daunelor morale" pricinuite de refuz. Contrar aprecierii părților făcute prin cererile de recurs nu rezultă că obiectul judecății ar fi diferit, respectiv că ar consta, printre altele, în obligarea pârâtului în soluționarea favorabilă a petiției. Înalta Curte nu contestă că aceasta este intenția ultimă a reclamantului, interesul final care justifică demersul judiciar, dar noțiunea de "refuz nejustificat de a soluționa o cerere" este una tehnică, expres definită de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar instanța de fond nu avea de ce să-i dea un alt înțeles, respectiv acela de "refuz de soluționare favorabilă a petiției".

Activitatea de soluționare a petițiilor este reglementată de O.G. nr. 27/2002. Observând dispozițiile art. 8 din act normativ precum și prevederile art. 1, art. 2 alin. (1) lit. i) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și constatând că pârâtul Guvernul României nu a făcut dovada că a răspuns petiției formulate de reclamant, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să dea un răspuns petentului reclamant. Soluția este legală deoarece, așa cum bine arată instanța de fond, Guvernul României nu a făcut dovada că a comunicat reclamantului un răspuns la petiție. Pârâtul recurent pretinde că a făcut aplicarea prevederilor art. 6 1 din O.G. nr. 27/2002 și că a înaintat petiția autorităților publice competente să o soluționeze dar și într-o astfel de situație petentul era îndreptățit la un răspuns prin care să fie înștiințat unde a fost înaintată petiția sa și de ce. Într-adevăr, potrivit acestor prevederi, "petițiile greșit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin. (1) autorităților sau instituțiilor publice care au ca atribuții rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiționarul să fie înștiințat despre aceasta" (sublinierea instanței, ICCJ). Or, dovada existenței acestei înștiințări precum și dovada comunicării ei lipsesc. De altfel, este semnificativ că pârâtul nu a atașat nicio dovadă întâmpinării depuse la prima instanță, deși sarcina probei existenței și comunicării răspunsului îi revenea. De asemenea, nu a atașat astfel de dovezi nici cererii de recurs. Este adevărat că la dosarul de fond se află un răspuns la petiție dar acesta nu aparține Guvernului României ci Ministerului Justiției.

Văzând considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că niciunul din motivele de casare invocate de părți (rezumate la pct. 3-5) nu sunt incidente în cauză. Astfel, criticile reclamantului recurent numerotate sub nr. 2-6 în cererea de recurs (vezi pct. 3 din prezentele considerente) sunt neîntemeiate deoarece pleacă de la premisa unui alt obiect de judecată (obligarea pârâtului la soluționarea favorabilă a cererii). Prima critică (greșita mențiune referitoare la existența unui avocat care să îl asiste pe reclamant în fața instanței de fond), deși corectă, nu este suficientă pentru casarea sentinței deoarece pare să reprezinte o simplă eroare materială, fără nicio consecință în economia judecății. Critica referitoare la cheltuielile de judecată este de asemenea neîntemeiată în condițiile în care acțiunea a fost admisă în parte deoarece potrivit art. 453 alin. (2) teza I C. proc. civ., "când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată". În sfârșit, tot neîntemeiate sunt și apărările reclamantului recurent referitoare la daunele morale deoarece admiterea primului capăt de cerere reprezintă o reparație suficientă și echitabilă, nefiind caz de acordare a unor compensații bănești. Dispozițiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ., art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 sau art. 1 alin. (3) și (4) din Constituție, invocate de reclamantul recurent, nu reprezintă temei legal care să justifice admiterea acestui capăt de cerere.

Tot neîntemeiate sunt și criticile subsumate de pârâtul recurent motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. Primele două motive pleacă de la premisa că obiectul judecății constă în soluționarea favorabilă a petiției. Or, s-a arătat deja că nu aceasta este situația (cf. pct. 9). Raportat la obiectul judecății, sentința este motivată și nu aduce atingere autorității de lucru judecat niciunei din hotărârile judecătorești depuse în copie la dosarul cauzei, respectând astfel dispozițiile art. 425 și art. 430 C. proc. civ. De asemenea, s-a arătat (cf. pct. 10) că pârâtul recurent nu a făcut dovada nici în fața primei instanțe și nici în recurs că a comunicat un răspuns petentului. Faptul că partea adversă a luat cunoștință de poziția Guvernului României față de petiția sa pe alte căi și de la alte instituții nu justifică neîndeplinirea obligației de comunicare directă.

Așa fiind, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 și art. 497 C. proc. civ. (2010), recursurile urmează să fie respinse ca neîntemeiate.

Cu privire la cererea recurentului de restituire a taxei judiciare de timbru de 100 RON achitate pentru judecata prezentului recurs. Taxa a fost stabilită în temeiul art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru și poate fi restituită, integral sau parțial, doar în ipotezele reglementate de art. 45 lit. a-j) din aceiași ordonanță de urgență. Or, recurentul nu se află în niciuna din aceste ipoteze, motiv pentru care cererea urmează să fie respinsă.