ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3480/2016

Acțiunea judiciară Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, reclamantul Biroul Notarului Public "A." a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local Sector 2 Municipiul București - Direcția Venituri Buget Local Sector 2, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 86741 din 03.11.2013, emisă de pârât pentru sumă totală de 2.179.532 RON, în principal, pentru motivul împlinirii termenului de prescripție a dreptului pârâtei de a stabili obligații fiscale principale și accesorii.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3088 din 13.04.2014, a respins acțiunea reclamantului, ca inadmisibilă.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul, care a solicitat casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe, în vederea soluționării litigiului în fond. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare. În speța de față, nu a fost respectat principiul proporționalității, în condițiile în care persoanei vătămate i-a fost impusă obligația de a realiza multiple demersuri administrative/judiciare pentru a obține finalmente dreptul de acces la instanță. Renunțarea la procedura administrativă a fost făcută direct prin acțiunea promovată în fața instanței de judecată, pe fondul tergiversării de peste un an în soluționarea contestației de către autoritatea administrativă. Instanța specializată trebuia să limiteze abuzul practicat pe scară largă de autoritatea administrativă atunci când fie întârzie inexplicabil soluționarea în termenul legal a contestațiilor fiscale, fie suspendă soluționarea acestora cu folosirea unor motivări precare. Scopul instituirii termenului special, în condițiile în care există un termen general aplicabil în materie fiscală, de 45 de zile, conform art. 70 din O.G. nr. 92/2003, este acela de a elimina posibilitatea tergiversării soluționării unei astfel de cereri și prejudicierea dreptului aferent. Autoritatea administrativă a exprimat un punct de vedere, prin adresa din 05 august 2014, care este similar unei antepronunțări din procedura contencioasă, fără să fi adoptat o decizie/dispoziție în forma prevăzută de art. 211 Codul de procedură fiscalălă. În baza dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, acțiunea în contencios administrativ poate viza și ipotezele în care autoritățile administrative nu soluționează sau refuză în mod nejustificat rezolvarea cererii, situație în raport cu care reclamantul are sarcina de a proba caracterul nejustificat al refuzului de soluționare a cererii. În cauza pendinte, acest aspect rezultă din examinarea adresei nr. x din 05 august 2014 emisă de municipiul București sector 2 - DVBLS2. Intimata a fost investită cu cererea de anulare a unor accesorii pentru taxe notariale achitate la termenele scadente, dar nu a procedat la soluționarea pe fond a acesteia prin decizie/dispoziție, susținând că nu au fost identificate în baza de date ATLAS mai multe plăți și, prin urmare, nu au fost operate pe rol, iar recurentul nu a furnizat toate informațiile necesare pentru soluționarea cererii. În prezenta cauză, se poate constata că autoritatea administrativă a soluționat, prin adresa din 05 august 2014, fondul cererii recurentului, în sensul respingerii sale, chiar dacă nu are forma unei decizii/dispoziții, ceea ce pune în discuție și limitele competenței instanței de contencios administrativ de a soluționa ea însăși, în mod nemijlocit, fondul cererii recurentului sau de a dispune obligarea autorității administrative intimate la soluționarea fondului acestei cereri. Soluția Curții de Apel, ca instanța de fond, este inadmisibilă față de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, care consacră un contencios de plină jurisdicție.

Apărările formulate în cauză 4.1. Intimatul Consiliul Local sector 2 București - Direcția Venituri Buget Local sector 2 București a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumentele prezentate la filele 40-41 dosar. 4.2. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei.

Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 18.05.2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ. La termenul din data de 08.12.2016, în condițiile în care raportul a fost declarat admisibil, toți membrii completului au fost de acord, iar problema de drept nu este controversată și face obiectul unei jurisprudențe constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a procedat la analiza fondului recursului, fără citarea părților, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Controlul judiciar declanșat de recurentul-reclamant are ca obiect verificarea legalității deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 86741 din 03 noiembrie 2013 emisă de intimatul-pârât Consiliul Local sector 2 București - Direcția Venituri Buget Local sector 2 București prin care BNP B. a fost obligat la plata sumei de 2.179.532 RON. Instanța de primă jurisdicție a respins acțiunea reclamantului, ca inadmisibilă, arătând în motivare, în esență, faptul că, în raport de dispozițiile art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, valorificarea dreptului de acces la instanță, în materie procedural fiscală, implică mai întâi soluționarea contestației contribuabilului de către autoritatea publică prevăzută de lege, prin emiterea unui act administrativ fiscal, iar, în măsura în care partea interesantă este nemulțumită de soluția dată prin actul administrativ fiscal de soluționare a contestației, are deschisă calea acțiunii în contencios administrativ în anularea actului respectiv, inclusiv a acelor subsidiare de stabilire a creanțelor fiscale. Câtă vreme contestația administrativ - fiscală nu a fost soluționată, prin decizie sau dispoziție, contribuabilul interesat nu are drept de acces la instanță în vederea anulării vreunui act administrativ fiscal. Mai mult decât atât, Curtea de apel a făcut referire în motivarea sentinței la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat că "dreptul la justiție", astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenția [europeană] privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu este absolut; el se pretează la limitări pentru că el comandă, chiar prin natura sa, o reglementare din partea Statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop (a se vedea cauza Weissman și alții c. România, hotărârea din 24 mai 2006, parag. (34), putând varia în timp și spațiu în funcție de nevoile și resursele comunității și ale indivizilor (a se vedea cauza Bellet c. Franța, hotărârea din 20 noiembrie 1995, parag. (31), cauza Garcia Manibardo c. Spania, hotărârea din 15 februarie 2000, parag. (36). Efectivitatea dreptului de acces la un tribunal presupune ca individul să se bucure de posibilitatea clară și concretă de a contesta orice act constituind o ingerință în drepturile sale (cauza F.F. c. Franța, hotărârea din 30 octombrie 1998, parag. (46). De asemenea, prima instanță s-a raportat și la Decizia Curții Constituționale nr. 687/2008, prin care a fost respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205 din O.G. nr. 92/2003, reținându-se că "dreptul de acces liber la justiție nu este un drept absolut, el putând fi supus anumitor condiționări" și că ""parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicțional nu îngrădește dreptul de acces liber la justiție, atât timp cât decizia organului administrativ poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești"." Soluția pronunțată de Curtea de Apel este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor normative incidente în cauză. Astfel, art. 205 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală prevede că: "(1) Împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii. (2) Este îndreptățit la contestație numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia.". Totodată, la art. 210 din același act normativ se arată că: "(1) În soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz. (2) Decizia sau dispoziția emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac."; În art. 218 se menționează că: "(1) Decizia privind soluționarea contestației se comunică contestatorului, persoanelor introduse, în condițiile art. 44, precum și organului fiscal emitent al actului administrativ atacat. (2) Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii. (3) În situația atacării la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a dispus desființarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluției de desființare emise în procedura de soluționare a contestației se face după ce hotărârea judecătorească a rămas definitivă și irevocabilă." Ca atare, după cum în mod pe deplin justificat a arătat prima instanță, parcurgerea procedurii administrative de contestare a actului de impunere este obligatorie, partea neavând un drept de opțiune, respectiv de a renunța la aceasta. În raport de dispozițiile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, recurenta avea posibilitatea de a ataca în fața instanței de contencios administrativ și fiscal decizia de soluționare a contestației administrativ-fiscale și actul administrativ-fiscal de impunere. În situația în care autoritatea intimată nu a respectat termenul reglementat de art. 70 din O.G. nr. 92/2003, recurenta putea investi instanța specializată cu o acțiune având ca obiect constatarea nesoluționării în termen a contestației administrative. Or, recurenta nu a probat că a formulat o astfel de acțiune în contencios administrativ. Recurenta susține faptul că, prin adresa din 05 august 2014, a fost rezolvată contestația administrativă. Însă, instanța de control judiciar constată că partea nu a invocat-o în fața primei instanțe și nici nu și-a completat acțiunea în sensul anulării acesteia, ceea ce conduce la aplicarea sancțiunii inadmisibilității acțiunii. Ca atare, Înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.