ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 553/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 10 noiembrie 2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Instituția Prefectului Municipiului București, a solicitat sancționarea pârâtei și obligarea acesteia la punerea în executare a Sentinței civile nr. 871 din 23 septembrie 1998, pronunțată de Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/1998.

Prin Sentința civilă nr. 8536 din 4 decembrie 2014, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28 ianuarie 2015.

Prin Sentința civilă nr. 898 din 30 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâta Instituția Prefectului Municipiului București, în raport de Sentința civilă nr. 659 din 25 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a respins cererea reclamantului A., ca inadmisibilă.

Împotriva Sentinței civile nr. 898 din 30 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. (potrivit raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului), solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În susținerea recursului, reclamantul A. învederează că instanța de fond a considerat, în mod greșit, că subzistă puterea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile anterioare, nesocotindu-i dreptul fundamental de acces la tribunal, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, instanța de fond a nesocotit jurisprudența anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal referitoare la această excepție de procedură, indicând în acest sens Decizia civilă nr. 2331 din 19 aprilie 2011.

O altă critică formulată de recurentul-reclamant se referă la nesocotirea, de către prima instanță, a dreptului de proprietate, ceea ce echivalează cu o confiscare a proprietății și atrage incidența dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, recurentul-reclamant critică schimbarea, de către instanța de fond, a obiectului cererii de chemare în judecată. Astfel, recurentul susține ca instanța de fond a schimbat actul juridic de referință propus de reclamant, respectiv, art. 24 și art. 25 din Legea nr. 554/2004, modificate prin Legea nr. 262/2007, cu dispozițiile C. proc. civ., republicat, efectul fiind acela al încălcării dreptului fundamental de acces liber la justiție și pronunțarea unei hotărâri nemotivate.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17 iunie 2015, intimata-pârâtă Prefectura Municipiului București a invocat excepția nulității recursului, ca urmare a neîncadrării criticilor formulate în motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 5 aprilie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 1 noiembrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica recurentului privind încălcarea principiului autorității de lucru judecat și lipsirea reclamantului de dreptul de acces la un tribunal este nefondată, prima instanță realizând o analiză corectă asupra condițiilor de existență a autorității de lucru judecat.

Potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată", iar dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. dispun că:

"Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect."

În cauza de față, reclamantul A. a solicitat aplicarea unei sancțiuni conducătorului instituției pârâte, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, pentru neexecutarea Sentinței civile nr. 871 din 23 septembrie 1998, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ în Dosarul nr. x/1998 .

O cerere cu obiect și cauze identice a fost formulată de către același reclamant, în contradictoriu cu aceeași pârâtă, la data de 12 noiembrie 2013, fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. 7395/2/2013.

Prin Sentința civilă nr. 659 din data de 25 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Instituția Prefectului Municipiului București, ca neîntemeiată.

Sentința civilă nr. 659 din 25 februarie 2014 a rămas definitivă ca urmare a respingerii recursului formulat de reclamantul A., ca nefondat, prin Decizia nr. 3108 din 9 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte constată că, între cele două cauze promovate de recurentul-reclamant, există o triplă identitate de părți, obiect și cauză, fiind întrunite cerințele prevăzute în art. 431 alin. (1) C. proc. civ. pentru invocarea și admiterea excepției autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 659 din 25 februarie 2014, în raport de prezenta cauză, soluția instanței de fond fiind întemeiată.

Critica din recurs privind lipsirea recurentului-reclamant de dreptul de acces la justiție, ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat, este nefondată, Înalta Curte constatând că drepturile și libertățile fundamentale beneficiază de protecție și sunt garantate prin norme legislative atât la nivel intern, cât și la nivel internațional, însă exercitarea acestora nu are un caracter absolut, putând fi supuse unor limitări.

Astfel, deși dreptul de acces la justiție este recunoscut și protejat conform dispozițiilor art. 21 din Constituția României, art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, acesta trebuie exercitat de titulari cu bună credință, putând fi supus unor restrângeri, cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv restrângerea să fie prevăzută de lege și să respecte substanța dreptului.

Principiul autorității de lucru judecat reprezintă o astfel de restrângere a dreptului de acces la justiție, îndeplinind condițiile anterior menționate. Astfel, condițiile de existență, invocare și efectele admiterii excepției autorității de lucru judecat sunt reglementate de art. 430 - 432 C. proc. civ., iar paralizarea acțiunii reclamantului, prin invocarea excepției, reprezintă o măsură procesuală rezonabilă, proporțională, care respectă substanța dreptului reclamantului.

Recurentul-reclamant A. a avut deschisă calea judecății în litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. x/2013, pretențiile sale au fost ascultate și analizate de o instanță de judecată independentă și imparțială, fiind definitiv tranșate printr-o hotărâre judecătorească. Prin reglementarea autorității de lucru judecat, legiuitorul a urmărit să protejeze stabilitatea și securitatea raporturilor juridice definitiv tranșate prin hotărâri judecătorești, precum și dreptul pârâților de a nu fi acționați în judecată în repetate rânduri, doar prin voința reclamantului, pentru pretenții identice, deja analizate de instanța de judecată.

Critica recurentului-reclamant privind nerespectarea dreptului său de acces liber la justiție, ca urmare a confiscării proprietății, este nefondată. Analizând obiectul cererii de chemare în judecată și considerentele instanței de fond, se observă că, în cauză, instanța nu a fost învestită și nu s-a pronunțat cu privire la un drept de proprietate aparținând recurentului-reclamant, cu atât mai puțin cu privire la o eventuală lipsire a acestuia de dreptul de proprietate ("confiscare").

Cât privește susținerile recurentului-reclamant referitoare la schimbarea, de către Curtea de Apel București, a obiectului cererii de chemare în judecată, acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul A. a solicitat sancționarea pârâtei pentru refuzul nejustificat de a aduce la îndeplinire Sentința civilă nr. 871 din septembrie 1998, iar ca temei de drept al cererii, au fost invocate prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Motivele de fapt și de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată concordă cu temeiul juridic invocat în susținerea acestora, probând intenția reală a reclamantului de a învesti instanța de judecată cu o acțiune vizând sancționarea conducătorului autorității pârâte, pentru nepunerea în executare a unei hotărâri definitive și nicidecum cu o acțiune ce vizează emiterea unui titlu de proprietate.

Prin urmare, instanța de fond s-a pronunțat în mod corect asupra obiectului învestirii sale, în limitele trasate prin acțiune de către recurentul-reclamant în temeiul principiului disponibilității, fiind respectate prevederile art. 22 C. proc. civ., republicat.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 898 din 30 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2018.

Procesat de GGC - LM