ÎCCJ, Decizia nr. 140/2018

Asupra acțiunii de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Acțiunea dedusă judecății

Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2017 pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, sub nr. x/J/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea sancțiunii disciplinare aplicate prin Hotărârea nr. 23/J/31 octombrie 2016 a Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut că, prin Hotărârea 23J/31 octombrie 2016, pronunțată de Secția pentru judecători în materie disciplinară în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva sa și, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurori, s-a dispus aplicarea sancțiunii disciplinare constând în "excluderea din magistratură", pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I și lit. j) din același act normativ, fiind respinsă acțiunea disciplinară pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.

Această hotărâre a rămas definitivă prin Decizia nr. 266 din 9 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători.

Reclamanta a arătat că, prin petiția nr. XXIX/955/2017, înregistrată la data de 3 iulie 2017 la Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupției și petiții, din cadrul Senatului României, în conformitate cu dispozițiile art. 5 și art. 6 din Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, a semnalat fapte de încălcare a legii, pe care le-a descoperit în exercitarea funcției de judecător în cadrul Judecătoriei Arad, precizând faptul că, prin Hotărârea nr. 23J/31 octombrie 2016, s-a dispus excluderea sa din profesie, ca sancțiune disciplinară.

Se consideră relevant că, în Minuta ședinței desfășurate în data de 24 octombrie 2017, Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupției și petiții din cadrul Senatului României a reținut următoarele:

"Din verificările efectuate, Comisia, cu unanimitate de voturi, a constatat că petenta a acționat cu bună-credință, sesizările sale circumscriindu-se avertizării în interes public în conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2004".

De asemenea, s-a menționat că, analizându-se modul în care reclamanta a fost sancționată disciplinar, precum și faptele care au condus la aplicarea sancțiunii privind excluderea din profesie, Comisia a constatat, cu unanimitate de voturi următoarele:

1)"Statutul de avertizor în interes public al doamnei judecător A., începând cu data de 01.02.2016" și

2) "Constată aparența de drept în favoarea tezei că doamna judecător A. a fost victima unui abuz".

S-a susținut că, din Minuta ședinței din data de 24 octombrie 2017 a Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupției și petiții din cadrul Senatului României, rezultă îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de lege pentru a fi incident cazul special de anulare a sancțiunii disciplinare, prevăzut de art. 9 din Legea nr. 571/2004, respectiv: sesizarea cu privire la săvârșirea unor nelegalități de care s-a luat cunoștință în exercitarea activității desfășurate în cadrul unei autorități publice, instituții publice sau alte unități și buna-credință a persoanei care face avertizarea de interes public.

Reclamanta a subliniat că, prin înscrisul menționat, s-a constatat că beneficiază de protecție în accepțiunea legii, precum și faptul că există aparența de drept în sensul că este victima unui abuz, față de modul de sancționare prin aplicarea celei mai grave sancțiuni disciplinare, respectiv excluderea din profesie.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 571/2004.

Pârâta Inspecția Judiciară nu a depus întâmpinare.

I.2. Hotărârea pronunțată de instanța de disciplină

Prin Hotărârea nr. 8J din 14 martie 2018, secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători.

Instanța de disciplină a reținut că soluția se impune, în raport cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 571/2004, potrivit cărora, competența de a soluționa o cerere prin care se solicită anularea unei sancțiuni disciplinare aplicate unui avertizor în interes public aparține instanței judecătorești; cu prevederile speciale ale Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și ale art. 134 alin. (2) din Constituție, precum și cu jurisprudența Curții Constituționale în materie, conform cărora, Consiliul Superior al Magistraturii, prin secțiile sale în materie disciplinară, nu are statutul unei instanțe judecătorești în sensul art. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și cu faptul că, potrivit art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, este singura instanță judecătorească ce are competențe în materia răspunderii disciplinare a magistraților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra acțiunii

Urmare declinării competenței, acțiunea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, sub nr. x/1/2018.

Esențială în examinarea tuturor chestiunilor, pentru delimitarea cadrului legal aplicabil, este specificitatea raportului de drept material dedus judecății, derivat, în esență, din particularitățile răspunderii disciplinare a magistraților, în raport cu ceilalți subiecți ai unor raporturi de muncă.

Din perspectiva analizată, prezintă semnificație atât natura juridică diferită a răspunderii disciplinare a magistraților, cât și procedura distinctă aplicabilă pe parcursul soluționării acțiunii disciplinare exercitate și a căii de atac îndreptate împotriva hotărârii pronunțate de Secțiile în materie disciplinară ale Consiliul Superior al Magistraturii, toate stabilite prin norme speciale, derogatorii.

În atare situație și întrucât valorificarea drepturilor procesuale ale părților și liberul acces la justiție nu pot avea loc decât în cadrul procesual stabilit de legiuitor, cu respectarea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, astfel cum rezultă din dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (2):

"Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", raportat și la criteriul efectelor care se pot produce asupra cauzei, reglementat de dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că dintre toate chestiunile prealabile formulate în speță, se impune examinarea cu prioritate a admisibilității acțiunii deduse judecății, cererile, apărările și excepțiile putând fi formulate numai prin intermediul acțiunilor și căilor de atac regulat exercitate, iar nu în afara acestui cadru.

Or, cu privire la acest aspect al admisibilității, având în vedere obiectul cauzei de față, care vizează anularea unei sancțiuni disciplinare, Înalta Curte constată că nu au relevanță susținerile orale ale reclamantei, vizând Protocolul încheiat între Serviciul Român de Informații, Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în domeniul securității naționale- dacă acesta mai este în vigoare și dacă se mai aplică.

De aceea, probele solicitate în acest context, constând într-o adresă către Serviciul Român de Informații, precum și, în principal, proba cu martori constând în audierea doamnei judecător B., președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și a persoanei (grefierului) care a primit înscrisurile legate de protocol, sau, în subsidiar, întocmirea unei adrese către conducerea instanței, nu sunt apte să ducă la soluționarea procesului, în sensul dispozițiilor art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., neavând legătură nici cu admisibilitatea acțiunii, nici cu conținutul sancțiunii disciplinare supuse cenzurii pe calea acesteia.

Prin urmare, se vor respinge, ca nefiind utile soluționării cauzei, probele propuse la acest termen de judecată de către reclamanta A.

Examinând admisibilitatea acțiunii, Înalta Curte constată că reclamanta a formulat o cerere de anulare a unei sancțiuni disciplinare aplicate printr-o hotărâre pronunțată de Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, invocând prevederile art. 9 din Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, potrivit cărora:

"(1) În litigiile de muncă sau în cele privitoare la raporturile de serviciu, instanța poate dispune anularea sancțiunii disciplinare sau administrative aplicate unui avertizor, dacă sancțiunea a fost aplicată ca urmare a unei avertizări în interes public, făcută cu bună-credință.

(2) Instanța verifică proporționalitatea sancțiunii aplicate avertizorului pentru o abatere disciplinară, prin compararea cu practica sancționării sau cu alte cazuri similare din cadrul aceleiași autorități publice, instituții publice sau unități bugetare, pentru a înlătura posibilitatea sancționării ulterioare și indirecte a actelor de avertizare în interes public, protejate prin prezenta lege."

Acest text legal, conceput ca o normă de protecție a funcționarilor publici, a personalului contractual și a altor categorii de personal, reglementează un motiv de anulare a unei sancțiuni disciplinare sau administrative, motiv care poate fi valorificat în cadrul litigiilor de muncă sau al celor privitoare la raporturile de serviciu în cadrul cărora se contestă o sancțiune disciplinară ori administrativă, potrivit procedurilor reglementate pentru diferitele tipuri de raporturi juridice în care a fost aplicată sancțiunea, iar nu un nou tip de acțiune în anulare în cadrul căreia sancțiunea aplicată să poată fi dedusă judecății în afara termenelor și condițiilor prevăzute de lege pentru contestarea ei.

În cazul judecătorilor, procurorilor și magistraților asistenți, prin Legea nr. 317/2004 și prin normele secundare în materie a fost instituită o procedură disciplinară specială, în care sancțiunea disciplinară nu este aplicată printr-un act juridic unilateral, care să poată fi contestat la instanța competentă, similar regimului instituit pentru raporturile de muncă prin art. 252 din C. muncii sau, pentru raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, prin art. 77 - 80 din Legea nr. 188/1999.

Sancțiunea este aplicată de Secția corespunzătoare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, care funcționează ca instanță de judecată disciplinară, derulând o procedură administrativ- jurisdicțională caracterizată de contradictorialitate, în cadrul căreia se soluționează acțiunea disciplinară exercitată în condițiile art. 47 alin. (1) lit. a), 49 și 50 din Legea nr. 317/2004. Hotărârea secției este supusă căii de atac a recursului, conform art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, sancțiunea disciplinară devenind definitivă după soluționarea căii de atac de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Existența unei reglementări cu caracter expres, consacrată prin dispozițiile legale menționate, obligă partea interesată în declanșarea controlului legalității sancțiunii disciplinare aplicate unui magistrat prin hotărârea secției Consiliului Superior al Magistraturii să urmeze procedura reglementată prin acest act normativ, procedură pe care, de altfel, reclamanta din prezentul litigiu a și urmat-o.

De aceea, în speță nu se pune problema necompetenței materiale a Secției pentru judecători în materie disciplinară, ca instanță de judecată disciplinară (organism administrativ- jurisdicțional), sau a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță judecătorească de control judiciar, ci problema inadmisibilității acțiunii, prin raportare la prevederile Legii nr. 303/2004 și Legii nr. 317/2004, în condițiile în care litigiul dedus judecății vizează contenciosul disciplinar al magistraților, materie în care regimul căii de atac împotriva hotărârii pronunțate de instanța de disciplină operează doar în condițiile special prevăzute de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

Cu alte cuvinte, pe o altă cale jurisdicțională nu se poate repune în discuție legalitatea sancțiunii disciplinare aplicate judecătorului, ca efect al dispozițiilor Legii nr. 571/2004, așa cum tinde să demonstreze reclamanta, prevederile invocate de aceasta neputând substitui sau completa, în lipsa unor norme exprese în acest sens, regimul disciplinar aplicabil magistraților.

Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii cuprinde norme generale în materia avertizării în interes public, interpretarea literală, sistematică și teleologică a dispozițiilor legii nefiind de natură să genereze un paralelism al căilor de atac împotriva sancțiunilor disciplinare aplicate magistraților.

Jurisprudența anterioară Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a fost constantă în sensul inadmisibilității acțiunilor în anularea sancțiunilor disciplinare aplicate magistraților prin hotărâri rămase definitive sau irevocabile. Astfel, prin deciziile nr. 255 din 21 mai 2012, 31 din 28 ianuarie 2013 și 1 din 13 ianuarie 2014, s-a reținut că statuarea instanței de recurs, care a stabilit legalitatea unei hotărâri a Secției pentru procurori în materie disciplinară, "nu poate fi supusă unei reevaluări ulterioare printr-o nouă acțiune, ceea ce ar conduce la încălcarea principiului stabilității raporturilor juridice, aducând atingere dreptului părților la un proces echitabil."

În atare condiții, acțiunea promovată de către reclamantă, în temeiul art. 9 din Legea nr. 571/2004, va fi respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefiind utile soluționării cauzei, probele propuse la acest termen de judecată de către reclamanta A.

Respinge, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta A. privind anularea sancțiunii disciplinare constând în excluderea din magistratură, prevăzute de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, aplicate prin Hotărârea nr. 23/J din 31 octombrie 2016 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2018.