ÎCCJ, Decizia nr. 158/2018

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cadrul procesual

Prin acțiunea disciplinară înregistrată sub numărul 10J/2017, reclamanta Inspecția Judiciară a exercitat o acțiune disciplinară pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, împotriva pârâtei A., judecător în cadrul Curții de Apel București, suspendată din funcție prin Hotărârea nr. 279 din 21 martie 2017 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru judecători.

1.2. Încheierea atacată

Prin Încheierea din 10 mai 2017, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea de suspendare a judecății formulată de pârâta judecător A. și, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. I din C. proc. civ., s-a dispus suspendarea cauzei până la soluționarea recursului formulat împotriva Hotărârii nr. 1J din 8 februarie 2017 a Secției pentru judecători în materie disciplinară, pronunțate în dosarul nr. x/2016.

În motivarea încheierii, instanța de disciplină a reținut că, anterior formulării prezentei acțiuni disciplinare, secția pentru judecători în materie disciplinară, prin Hotărârea nr. 1J din 8 februarie 2017, a admis acțiunea disciplinară formulată la data de 27 iunie 2016 de Inspecția Judiciară împotriva judecătorului A., pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și, în baza art. 100 lit. e) din aceeași lege, a aplicat pârâtei judecător sancțiunea disciplinară a excluderii din magistratură.

Împotriva acestei hotărâri, judecătorul A. a declarat recurs, iar prin Hotărârea nr. 279 din 21 martie 2017, secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât suspendarea din funcția de judecător a magistratului menționat, începând cu data de 21 martie 2017 și până la soluționarea recursului declarat împotriva Hotărârii nr. 1J din 8 februarie 2017 a Secției pentru judecători în materie disciplinară.

Dat fiind că sancțiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură aplicată anterior, nu era încă definitivă, iar, la momentul respectiv, pârâta judecător era suspendată din funcție, secția pentru judecători a considerat că, pentru o mai bună administrare a justiției, se impune suspendarea judecății, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. l din C. proc. civ.

Împotriva Încheierii de ședință din 10 mai 2017, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie, disciplinară în Dosarul nr. x/2018, a declarat recurs pârâta judecător A., invocând generic dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 544/2001, ale Legii nr. 554/2004 și ale art. 483 și următoarele din C. proc. civ.

După expunerea unor dispoziții legale considerate relevante, a sumarului dispozițiilor hotărârii atacate, a circumstanțelor cauzei și a stadiului actual al acțiunii disciplinare în speță, recurenta a solicitat, în baza art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 si 8 din C. proc. civ., să se admită recursul, să se caseze hotărârea recurată și, în consecință, să se dispună trimiterea spre rejudecare de către o instanță legal alcătuită, a acțiunii disciplinare exercitate împotriva sa de către Inspecția Judiciară prin rezoluția din 21 martie 2017, luată în dosarul nr. x/IJ/3322/DIJ/2016.

În esență, magistratul consideră că instanța de disciplină a suspendat discreționar acțiunea disciplinară exercitată împotriva sa, hotărârea fiind dată de o instanță nelegal alcătuită, cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Pe fond, partea recurentă a susținut că, deși a solicitat suspendarea prezentei acțiuni până la soluționarea dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Curții de Apel Constanta, în care a cenzurat în contencios administrativ rezoluția de clasare dispusă față de inspectorii judiciari în cauză, si a trimis precizările scrise la dosar, iar inspectorii au confirmat că au primit citație, secția a ignorat demersul său. Din aceste considerente, pe fondul cererii, apreciază că se impune și suspendarea acțiunii disciplinare până la soluționarea tuturor cauzelor civile si penale in care a expus pretinse ilegalități comise în cercetarea sa disciplinară, care ar trebui soluționate prioritar debutului acțiunii disciplinare, motivat de împrejurarea că Secția pentru judecători nu asigură garanțiile dreptului la un proces echitabil.

În acest context, autoarea recursului a invocat și motivat, în temeiul dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, coroborat cu art. 146 lit. d) din Constituția României, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 44 din Legea nr. 317/2004, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu excepția menționată și suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la data soluționării excepției de neconstituționalitate.

Recurenta a precizat că înțelege să completeze motivele de recurs cu un "capăt de cerere privind cenzurarea inspectorului-sef" de a-i comunica de ce nu s-a sesizat din oficiu pentru a analiza încălcarea principiului disponibilității de către Secția pentru judecători in materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, garantul independentei justiției.

În acest sens, partea a arătat că atât inspectorul-șef, cât și Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Inspecției judiciare, refuză să îi comunice de ce nu se sesizează din oficiu față de încălcarea principiului disponibilității, ce a avut loc cu ocazia repunerii pe rol a acțiunii disciplinare după suspendare, în condițiile în care, în situația suspendării facultative a judecății dispuse în temeiul art. 413 alin. (1) din C. proc. civ., procesul se reia la cererea părții interesate.

A solicitat obligarea inspectorului-șef să precizeze de ce rămâne în pasivitate în fața acestor încălcări, împiedicând CSM să-si îndeplinească rolul constituțional de garant al independentei justiției.

Recurenta a depus la dosarul cauzei în mai multe rânduri, prin poșta electronică, înscrisuri și precizări în susținerea afirmațiilor și solicitărilor din recurs.

La data de 2 aprilie 2018, recurenta a menționat că înțelege să formuleze o nouă cerere de suspendare a judecății, învederând că a declarat recurs împotriva încheierii din 18 martie 2018, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție formulată de Asociația Judecătorilor din România în Dosarul x/2017

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, formând obiectul dosarului nr. x/2018

Prin raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., s-a reținut că recursul a fost declarat la data de 19 martie 2018 și că, față de faptul necontestat de către recurentă, în sensul că, în speță, suspendarea cursului judecății a încetat, dosarul nr. x/2017 fiind repus pe rol din oficiu prin rezoluția din 9 ianuarie 2018, ca urmare a împrejurării că, la data de 13 decembrie 2017, s-a soluționat recursul împotriva Hotărârii nr. 1J din 8 februarie 2017, declararea recursului de față s-a făcut cu depășirea termenului prevăzut de art. 414 alin. (2) teza 1 din C. proc. civ. conform căruia:

"recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului (…).

În această situație, având în vedere natura imperativă a termenului prevăzut de legea procesuală pentru exercitarea unui drept, s-a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ.

La data de 20 iunie 2018, recurenta A. a depus la dosarul cauzei cerere de renunțare la recursul formulat.

Având în vedere poziția astfel exprimată de recurentă, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 406 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă".

Sub acest aspect, este de observat că, în situația dată, manifestarea de voință în sensul de a renunța la judecată reprezintă o desistare, o manifestare a dreptului de dispoziție al părților în sensul reglementat expres de prevederile art. 9 alin. (3) teza I din C. proc. civ., ce nu poate fi supusă cenzurii instanței.

Pe de altă parte, se reține că, în art. 406 din C. proc. civ., sunt prevăzute două situații, în funcție de faptul dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată sau dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate ori ulterior acestui moment.

În speță, se constată că renunțarea la judecată s-a făcut după comunicarea recursului către intimată, în procedura de filtrare a recursului, cu asigurarea contradictorialității, înainte de primul termen la care părțile sunt legal citate, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 237 alin. (2) pct. 6 teza întâi și ale art. 243 teza întâi din C. proc. civ., urmează a se lua act de această împrejurare, care pune capăt procesului, fără a se mai impune examinarea altor cereri sau aspecte.

Așa fiind, Înalta Curte va lua act de renunțarea la judecata recursului declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea la judecata recursului declarat de A. împotriva Încheierii de ședință din 10 mai 2017, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie, disciplinară în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 septembrie 2018.