ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3334/2018

Prin sentința nr. 1668 din 31 martie 2017, Judecătoria Botoșani, secția civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârât, ca neîntemeiată. A admis, în parte, acțiunea având ca obiect pretenții formulată de A. în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Județean de Urgență Mavromati, pe care 1-a obligat să achite reclamantei suma de 1.600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată formulată pe cale separată. A respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezentul dosar, ca neîntemeiată.

Tribunalul Botoșani, secția I civilă, prin decizia nr. 620 din 5 octombrie 2017, a admis apelul declarat de Spitalul Județean de Urgență Mavromati împotriva sentinței pronunțate de judecătorie, pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârât și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, cererea.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs. înregistrat la Tribunalul Botoșani la data de 9 martie 2018.

Competența soluționării recursului a fost declinată în favoarea Înaltei Curți de către Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, prin decizia nr. 140 din 14 iunie 2018.

S-a reținut, în esență, în raport de art. 483 alin. (3) și (4), precum și art. 96 pct. 3 și art. 97 pct. 1 C. proc. civ., că situațiile în care competența de soluționare a recursurilor revine curților de apel sunt "anume prevăzute de lege", în acestea neintrând acțiunea dedusă judecății care are ca obiect cheltuieli de judecată din alt dosar.

Curtea de apel a mai constatat că această interpretare rezidă și din considerentele obligatorii ale deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 30 iulie 2018.

Prin rezoluția din 31 iulie 2018, s-a fixat termen la 3 octombrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Hotărârea de declinare a competenței nu poate realiza o legală învestire a instanței supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului într-o cauză având ca obiect pretenții în cuantum de 1.600 RON, soluționată în primă instanță de judecătorie și în apel de tribunal.

Astfel, dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competența Înaltei Curți ca instanță de recurs, statuează expres că este vorba despre "hotărârile curților de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege", care pot face obiectul unui astfel de control în fața instanței supreme.

Or, în speță, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curții de apel și nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecății recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dispoziția procedurală menționată nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor ci, dimpotrivă, folosește două criterii ale circumscrierii acestei competențe - unul care vizează ierarhia instanțelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curților de apel) și celălalt indicația expresă a legii ("cazurile anume prevăzute de lege").

Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competențe de drept comun, posibilă doar în situația în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.

O interpretare în sens contrar a dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ. înseamnă nesocotirea conținutului expres al normei și extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugarea la lege și încălcarea regulilor procedurale (conform art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor este prevăzută numai prin lege).

Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competență în materia recursurilor pentru instanța supremă.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Așadar, norma procedurală menționată are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competență înscrisa în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menționați anterior.

De asemenea, dispoziția din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că și celelalte instanțe, atunci când judecă în recurs, realizează același tip de control de legalitate.

Nici referirea la considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului.

Hotărârea instanței de contencios constituțional nu a avut ca obiect de analiză vreo normă de competență a cărei neconstituționalitate să o fi constatat.

Obiectul controlului de constituționalitate l-a reprezentat sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conținutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza și considerentele justificative ale soluției adoptate s-au circumscris problemei admisibilității recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi de atac pe criteriul valoric.

În sensul celor de mai sus, s-a statuat și prin decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunțată de Înalta Curte în recurs în interesul legii în dosarul nr. x/2018, stabilindu-se că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apei de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel.

Pentru toate aceste considerente, se constată că dezinvestirea curții de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menționate anterior.

4 în consecință, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel Suceava, căreia ti revine competența de soluționare, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 620 din 5 octombrie 2017 a Tribunalului Botoșani, secția I civilă în favoarea Curții de Apel Suceava.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03.10.2018.