ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4311/2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoșani, la 25 septembrie 2015, sub dosarul nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C. solicitând instanței ca, prin hotărârea ce urmează a pronunța, să-l oblige pe acesta din urmă la acordarea consimțământului pentru ca reclamanții să își racordeze locuința proprietate la conducta de gaze naturale existentă pe strada x nr. 55 din municipiul Botoșani. În drept au fost invocate dispozițiile H.G. nr. 1043/2006.

Prin sentința civilă nr. 9716 din 28 decembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Botoșani s-a admis acțiunea reclamanților A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C.. S-a admis în parte cererea reconvențională având ca obiect pretenții bănești formulată de pârâtul C. în contradictoriu cu reclamanții A. și B.. S-a dispus ca hotărârea să țină loc de acord de acces la conducta de gaze naturale proprietate a pârâtului, pentru imobilul aparținând reclamanților situat în mun. Botoșani, str. x, jud. Botoșani. Totodată, au fost obligați reclamanții să plătească pârâtului suma de 8.307,33 RON, cu titlu de despăgubire. În temeiul art. 50 2 din O.U.G. nr. 51/2008, pârâtul a fost obligat să achite bugetului de stat suma de 827,50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, pentru care instanța a acordat scutire, după rămânerea definitivă. După compensare, reclamanții au fost obligați să plătească pârâtului suma de 744,09 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, proporțional cu valoarea pretențiilor admise.

Tribunalul Botoșani, secția I civilă, prin decizia nr. 85 din 31 ianuarie 2018 a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul C.. Totodată, a fost admis apelul declarat de apelanții A. și B., în contradictoriu cu intimatul C. împotriva sentinței civile nr. 9716 din 28 decembrie 2016 a Judecătoriei Botoșani, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: Obligă reclamanții A. și B. să plătească pârâtului C. suma de 1131,61 RON, cu titlu de despăgubire. În temeiul art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale de 827,50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru reprezentând ajutor public de care a beneficiat C., rămân în sarcina statului. După compensarea cheltuielilor de judecată, au fost obligați reclamanții să plătească pârâtului C. suma de 484,2 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, proporțional cu valoarea pretențiilor admise. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate care nu sunt contrare deciziei. A fost obligat apelantul C. la plata către apelanții A. și B. a sumei de 239 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

Împotriva deciziei civile nr. 85 din 31 ianuarie 2018 pronunțate de Tribunalul Botoșani, secția I civilă a declarat recurs pârâtul C., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Suceava.

Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 128 din 6 iunie 2018, a declinat competența de soluționare a cauzei privind recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 85 din 31 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul Botoșani, în dosarul nr. x/2015, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 13 iulie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate într-un proces în care competența în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege". Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată". Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor având ca obiect obligația de a face, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Botoșani, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Suceava, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.