ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3273/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13.11.2014 sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei pârâtei nr. 29120/25.08.2014 și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, emis de pârâtă la data de 26.06.2014 și înregistrat cu nr. x/27.06.2014, cu consecința anulării măsurii de retragere a ajutorului financiar nerambursabil acordat reclamantei în calitate de beneficiar al contractului de finanțare x, a măsurii de reziliere a Contractului și a măsurii de stabilire în sarcina reclamantei a creanței de 848.906,94 RON.

Prin sentința civilă nr. 1432 din 20 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În acest sens, arată recurenta că decizia contestată este un act administrativ, care este supus principiului motivării, această necesitate fiind impusă și de dispozițiile art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, astfel că reținerea instanței, în sensul că acest act nu trebuie motivat, este nelegală, urmând a fi cenzurată în prezenta cale de atac.

Recurenta apreciază că este greșit raționamentul instanței, potrivit căruia: "este suficient ca decizia să conțină o argumentație în sensul menținerii actului administrativ atacat" și că "nu poate reține ca motiv de nelegalitate a deciziei faptul că a fost emisă fără analizarea aspectelor invocate de reclamantă în contestație".

Apreciază recurenta că se poate observa, din considerentele sentinței, faptul că instanța de fond se contrazice în propria judecată, deoarece, deși reține în mod indirect faptul că Decizia este motivată pe raționamentul potrivit căruia ar conține o argumentație în sensul menținerii actului administrativ atacat, susține, pe de altă parte, în mod tranșant, că existența lipsurilor în motivarea deciziei de soluționare a contestației nu pot conduce la aprecierea Procesului-verbal contestat ca fiind arbitrar.

Recurenta solicită instanței de control judiciar să constate că Decizia a fost emisă fără analizarea tuturor chestiunilor supuse analizei sale, fără nici un fel de motivare justă în acest sens, acoperită însă de însăși organul judiciar care trebuia să procedeze la cenzurarea și sancționarea acestei conduite nelegale.

Subliniază recurenta că a susținut prin acțiune că prin Procesul-verbal nu se putea reține drept neregulă nerespectarea criteriului de selecție S.2, fără ca anterior să fie derulată procedura somării beneficiarului în sensul remedierii deficienței, conform art. 8 alin. (3) din Anexa 1 la contractul de finanțare, însă, cu privire la acest aspect, instanța a considerat în mod greșit că, atâta timp cât s-a reținut că au fost create condiții artificiale pentru obținerea finanțării, este evident că emiterea unei notificări sau somații era inutilă, întrucât nu mai puteau fi luate măsuri care să remedieze acest aspect.

Față de aceasta precizează recurenta că nu a invocat necesitatea somării cu termen de remediere în privința neregulii constând în "creearea de condiții artificiale", în privința acestei nereguli invocând o cu totul altă argumentație, astfel că motivarea este străină de pricină.

Arată recurenta că este eronat raționamentul instanței, potrivit căruia, atâta vreme cât neregula referitoare la criteriul de selecție S2 nu a fost singura neregulă, nu contează că reclamanta a remediat deficiențele, de vreme ce această neregulă a determinat Agenția să retragă ajutorul financiar, la fel de cert fiind și faptul că trebuiau puse în aplicare prevederile art. 8 alin. (3) din Anexa 1 la contractul de finanțare.

Apreciază recurenta că, în raport de prevederile contractului de finanțare, nu există nicio justificare pentru care instanța de judecată a înlăturat de la aplicare dispozițiile anterior arătate, ce erau pe deplin aplicabile față de neregula referitoare la criteriul de selecție S2.

În acest sens, arată recurenta că a argumentat în cuprinsul acțiunii faptul că prin Procesul-Verbal s-a reținut existența unei nereguli reglementată de acte normative care nu erau în vigoare la momentul semnării contractului de finanțare, respectiv Regulamentul UE nr. 65/2011 și prevederile O.U.G. nr. 66/2011, arătând și faptul că AFIR, prin Decizia de soluționare a contestației, nu s-a pronunțat asupra acestor susțineri.

Referitor la incidența O.U.G. nr. 66/2011, recurenta consideră că este eronat raționamentul instanței potrivit căruia argumentele reclamantei nu pot fi primite întrucât procedura de verificare a fost efectuată în perioada mai- iunie 2014, când actul normativ invocat intrase în vigoare (cu circa 3 ani anterior).

În opinia recurentei, constatarea presupuselor nereguli nu poate fi făcută decât prin aplicarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului de finanțare, altfel fiind încălcat principiul neretroactivitatii legii noi, deoarece O.U.G. nr. 66/2011 nu era în vigoare în perioada când a fost organizată procedura de atribuire a contractului.

Mai arată recurenta că, întrucât principiul securității juridice interzice ca o măsură comunitară să producă efecte înainte de publicarea ei (cauza C-368/89, Crispoltoni), apreciază că neregula derivată din contractul de finanțare încheiat în anul 2010 nu poate fi examinată prin prisma principiilor impuse de Regulamentul nr. 65/2011, act normativ intrat în vigoare ulterior momentului încheierii contractului.

Recurenta critică faptul că instanța a apreciat că gararea utilajelor la punctul de lucru din Brăila face cu atât mai mult dovada creării condițiilor artificiale.

În opinia recurentei este total nelegală o astfel de apreciere, mai ales în contextul în care Agenția, nici prin Procesul Verbal și nici prin Decizie, nu a reținut că gararea utilajelor la punctul de lucru din Brăila are semnificația creării condițiilor artificiale, ci a arătat că neregula constă în nerespectarea dispozițiilor art. 8 alin. (7) din contract. Procedând într-o asemenea manieră, prima instanță practic a agravat situația recurentei-reclamante în propria cale de atac - aceea promovată împotriva Deciziei.

Subliniază recurenta că reținerile instanței, cu privire la faptul că utilajele prestau activitate în folosul B. S.R.L. și că s-a dorit crearea unei aparențe de legalitate și regularitate, sunt tendențioase, în contextul în care însăși reclamanta a adus la cunoștința autorităților existența contractului cu B. S.R.L.

Recurenta critică faptul că instanța de fond a considerat că existența contractului de prestare servicii încheiat cu B. demonstrează că societatea nu avea nevoie de utilajele respective pentru activitatea proprie, ci că acestea erau necesare societății căreia i-au fost puse la dispoziție, la care administrator este tot administratorul reclamantei, astfel că a fost dovedit atât elementul obiectiv, cât și cel subiectiv.

Apreciază recurenta că, în cauză, contrar celor reținute de instanță, nu poate fi vorba de vreo acțiune deliberată efectuată în scopul obținerii unui avantaj care să contravină obiectivelor vreunei măsuri din cadrul PNDR, deoarece, cel puțin în privința creării locurilor de muncă și a creșterii valorii adăugate prin realizarea de venituri, a fost atinsă finalitatea schemei de ajutor, fiind realizate obiectivele generale, specifice și operaționale ale Măsurii 312.

Apreciază recurenta că în cauză a fost pronunțată o hotărâre cu interpretarea greșită a legii, fiind astfel menținute 2 acte administrative nelegale, respectiv Procesul-verbal și Decizia, întrucât în speță nu poate fi vorba despre creearea unor condiții arficiale din perspectiva normei europene și a interpretării pe care aceasta a primit-o în jurisprudența CJUE.

Astfel, potrivit textului legal anterior indicat, termenul maxim de efectuare a verificării și de emitere a proceselor-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare este de 90 de zile de la data finalizării activității de organizare a verificării.

Cu privire la natura acestui termen instanța a apreciat că acesta este un termen de recomandare, nu un termen de decădere, pe motiv că nu este prevăzută o sancțiune pentru nerespectarea sa.

În opinia recurentei, termenul de 90 de zile, așa cum este reglementat de dispozițiile arătate mai sus, este un termen maxim, ceea ce înlătură caracterul de recomandare invocat de instanță și instituie caracterul imperativ al respectării lui.

Pe de altă parte, arată recurenta, în mod greșit s-a reținut de prima instanță că acest termen curge de la momentul numirii sau aprobării componenței echipei care efectuează controlul, aceasta fiind data finalizării activității de organizare a verificării.

Subliniază recurenta că în situația sa, după cum se arată în însuși cuprinsul procesului-verbal (pagina 3 - paragrafele finale), activitatea de organizare a verificării a fost finalizată prin Scrisoarea de Misiune nr. 3638/10.03.2014, or, având în vedere că procesul-verbal a fost emis la data de 27.06.2014, apreciază că în speță termenul de 90 de zile, reglementat prin dispozițiile art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011, este depășit în raport de data Scrisorii de Misiune nr. 3638, respectiv 10.03.2014.

Apreciază recurenta că în mod eronat s-a reținut, și fără vreo relevanță de altfel în privința principiului proportionalității, faptul că nu a dovedit care au fost veniturile societății din activitățile prestate cu utilajele achiziționate în baza contractului de finanțare.

În opinia recurentei, soluția pronunțată nu respectă criteriile edictate de lege și jurisprudența națională și europeană, sancționarea reclamantei cu un debit reprezentând totalitatea finanțării nerambursabile acordate neputând fi dispusă în contextul în care nu s-a demonstrat săvârșirea unor nereguli.

Prin Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului ce formează obiectul acestei cauze, în urma verificării îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 486 și ale art. 487 din C. proc. civ. republicat, s-a reținut că cererea de recurs îndeplinește atât cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c) - e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, respectiv că este admisibil în principiu.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 2 martie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.

Părțile nu au formulat puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurenta a invocat în susținerea recursului declarat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că:

- susținerile sale referitoare la nerespectarea criteriului de selecție "S.2 - Proiectele care prin activitatea propusă creează mai mult de un loc de muncă la 25.000 Euro investiți în funcție de tipul solicitantului" au fost înlăturate greșit, reținându-se motive străine de pricină, ce atrag aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 488 pct. 6:

- sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la argumentele reclamantei potrivit cărora în actele contestate s-a reținut existența unei nereguli reglementate de acte normative care nu erau în vigoare la momentul semnării contractului de finanțare, respectiv Regulamentul UE nr. 65/2011 și prevederile O.U.G. nr. 66/2011;

- prin sentința recurată nu s-au analizat susținerile reclamantei privind legalitatea garării utilajelor la punctul de lucru al beneficiarului, din perspectiva argumentelor invocate, fiind astfel incident art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Verificând conținutul hotărârii atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, astfel că acest motiv de recurs nu este fondat.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Așa cum se poate observa din considerentele sentinței recurate, instanța de fond a prezentat motivele pentru care a înțeles să respingă acțiunea recurentei-reclamante, analizând fiecare dintre aspectele susținute de aceasta ca și temei al nelegalității actelor administrative atacate, iar împrejurarea că aceasta a înțeles să dea valoare susținerilor pârâtei din întâmpinare și din cuprinsul actelor administrative atacate nu conduce la ideea că hotărârea în cauză este nemotivată, ci doar la concluzia că aspectele prezentate în apărare de pârâtă corespund prevederilor legale și contractuale încălcate de reclamantă, în calitate de beneficiar.

Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea prezentului recurs, constată că nu sunt întemeiate nici susținerile și criticile înfățișate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanța de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecății.

Societatea reclamantă S.C. A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută în art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 29120/25.08.2014, prin care Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit a soluționat contestația sa administrativă formulată împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/27.06.2014, prin care în sarcina recurentei-reclamante s-a stabilit o creanță bugetară în cuantum de 848.906,94 RON, urmare a măsurii de recuperare integrală a ajutorului financiar nerambursabil acordat prin Contractul de finanțare nr. x/21.05.2010, având ca obiect acordarea finanțării nerambursabile pentru proiectul "Achiziție utilaje pentru activități auxiliare producției vegetale la A. S.R.L.".

Proiectul, care se încadrează în Măsura 312, presupunea achiziția de utilaje agricole performante strict necesare activității de prestare servicii în folosul agricultorilor din zonă, cu sprijin pentru agricultură, prin realizarea lucrărilor agricole ce vizau pregătirea câmpurilor, înființarea culturilor, recoltarea și combaterea dăunătorilor în legătură cu agricultura, întreținerea terenurilor agricole în bune condiții agricole și de mediu.

Neregulile reținute prin actele administrative atacate vizează conduita recurentei-reclamante în implementarea proiectului finanțat, constând în încălcarea prevederilor cuprinse în anexele contractului de finanțare, prin crearea unor condiții artificiale pentru obținerea finanțării prin program FEADR; nerespectarea criteriului de selecție S.2.- Proiectele care prin activitatea propusă creează mai mult de un loc de muncă la 25.000 Euro investiți în funcție de tipul solicitantului; nerespectarea Contractului de finanțare x/21.05.2010 și a adresei nr. x emisă de A.P.D.R.P. cu privire la respingerea contestației nr. 28/08.04.2013.

Prin procesul-verbal contestat, Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit a considerat necesară retragerea ajutorului financiar nerambursabil acordat reclamantei și rezilierea contractului de finanțare, iar prin decizia contestată s-a respins contestația formulată de reclamantă împotriva acestui proces-verbal.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, iar recurenta-reclamantă a reluat prin cererea de recurs, cel puțin în parte, susținerile înfățișate în cererea de chemare în judecată, prin care a contestat constatările echipei de control.

Contrar susținerilor societății recurente, Înalta Curte arată că împărtășește opinia și raționamentul înfățișate de judecătorul fondului în sensul legalității și temeiniciei actelor administrative atacate, pornind tocmai de la analiza clauzelor contractuale și respectiv de la definiția neregulii, chiar în accepțiunea contractului, nefiind susținute în niciun fel afirmațiile recurentei subsumate motivelor de casare invocate.

În mod corect a apreciat instanța de fond că nu se poate reține ca motiv de nelegalitate a deciziei contestate faptul că a fost emisă fără analizarea tuturor aspectelor invocate de reclamantă în contestație.

În legătură cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, rezultă că este o critică străină de considerentele sentinței.

Astfel, potrivit art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, autoritatea publică emitentă a titlului de creanță, în aplicarea art. 21 se va pronunța prin decizie motivată cu privire la admiterea, în tot sau în parte a contestației sau la respingerea ei, în termen de 30 de zile de la data înregistrării contestației sau a completării acestuia conform art. 48 alin. (1), după caz.

Or, instanța de fond a apreciat în mod corect că decizia de soluționare a contestației este motivată în mod corespunzător, întrucât sintagma prevăzută de art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 nu înseamnă că decizia trebuie să cuprindă toate susținerile contestatoarei, fiind suficient ca decizia să conțină o argumentație în sensul menținerii actului administrativ atacat.

În raport de natura juridică a deciziei contestate, aceea de răspuns la o cale administrativă de atac, instanța de fond a reținut în mod corect că oricum anularea acesteia nu are niciun efect asupra legalității și temeiniciei actului administrativ care produce efecte juridice, în speță procesul-verbal contestat. A reținut curtea de apel că, deoarece nu decizia conține măsurile stabilite ori sumele ce pot fi contestate, instanța poate aprecia asupra legalității și temeiniciei măsurii dispuse și în lipsa unei motivări ample sau amanunțite în decizia de soluționare a contestației.

Astfel fiind, susținerea/critica recurentei este nefondată, nerezultând că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, din moment ce actele administrative fiscale atacate în cauză, așa cum se observă la o simplă lectură, au fost motivate în fapt și în drept, potrivit normei legale în discuție.

Fără a nega justețea considerațiunilor principial teoretice cuprinse în cererea de recurs cu referire la necesitatea motivării actului administrativ, Înalta Curte reține că, în cauză, pe de o parte, nu se poate susține că decizia în discuție nu este motivată, astfel încât nu ar fi posibilă exercitarea controlului de legalitate.

Pe de altă parte, sancțiunea nulității, care nici nu este expres prevăzută în textul de lege evocat, nu poate interveni câtă vreme instanța de contencios administrativ, exercitând un control de plină jurisdicție asupra actelor administrative contestate, a examinat și verificat nemijlocit motivele de nelegalitate invocate de partea reclamantă, care, astfel, nu poate invoca o vătămare, întrucât și-a făcut toate apărările apreciate ca fiind necesare în fața instanței de contencios administrativ.

În ceea ce privește critica recurentei-reclamante referitoare la faptul că autoritatea nu a somat-o să remedieze deficiențele identificate, instanța de fond a reținut în mod corect că toate neregulile constatate trebuie analizate împreună și în situația în care unele nereguli nu aveau cum să fie remediate, nici necesitatea somării reclamantei pentru remedierea deficiențelor nu se mai impunea.

În acest sens a reținut curtea, în mod corect, că dacă există deficiențe care nu mai puteau fi remediate, cum este situația în care se constată că de la început au fost create condiții artificiale pentru obținerea finanțării, este evident că emiterea unei notificări sau somații era inutilă, neputând fi luate la acel moment măsuri care să remedieze acest aspect.

Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că este lipsit de relevanță argumentul potrivit căruia ulterior emiterii procesului-verbal contestat reclamanta ar fi remediat deficiențele privitoare la criteriul de selecție S2.

Referitor la criticile recurentei-reclamante, potrivit cărora existența unei nereguli a fost reglementată de acte normative care nu erau în vigoare la momentul semnării contractului de finanțare și că astfel s-ar încălca principiul securității juridice și neretroactivității legii, Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că acestea sunt nefondate.

Referitor la principiul neretroactivității, potrivit art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, act normativ care a stat la baza controlului și a întocmirii actelor contestate:

"Activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare care sunt în desfășurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se finalizează și se valorifică cu aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 79/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 529/2003, cu modificările și completările ulterioare."

Este adevărat că textul permite interpretarea per a contrario, potrivit căreia O.U.G. nr. 66/2011 se aplică pentru activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare care nu sunt în desfășurare la data intrării acesteia în vigoare, chiar dacă acestea au fost săvârșite sub imperiul O.G. nr. 79/2003, așa cum este cazul în speță, iar pentru acest considerent, coroborat cu faptul că O.U.G. nr. 66/2011 permite aplicarea normelor de drept substanțial din cuprinsul acesteia unor nereguli săvârșite în intervalul temporal în care era în vigoare O.G. nr. 79/2003, Curtea Constituțională a României a declarat neconstituțional art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011.

Totuși, Înalta Curte are în vedere prioritatea dreptului Uniunii Europene (UE) și împrejurarea că prin Hotărârea Curții de Justiție a UE din 26.05.2016 pronunțată în cauzele conexe C 260/14 și C 261/14 s-a stabilit, printre altele, că "Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, cu condiția să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, care trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale."

Astfel, prin Hotărârea din 26 mai 2016, pronunțată în cauzele reunite C-260/14 și C-261/14, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a analizat aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011 și cu privire la a patra întrebare în cauza C-260/14 a concluzionat că:

Prin intermediul celei de a patra întrebări în cauza C 260/14, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, în împrejurările din cauza principală, principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice.

În această privință, dintr-o jurisprudență constantă reiese că, atunci când statele membre adoptă măsuri prin care pun în aplicare dreptul Uniunii, ele au obligația de a respecta principiile generale ale acestui drept, printre care figurează în special principiile securității juridice și protecției încrederii legitime (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C 89/14, EU:C:2015:537, punctele 35 și 36, precum și jurisprudența citată).

Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit aceleiași jurisprudențe, deși principiul securității juridice se opune aplicării retroactive a unui regulament, cu alte cuvinte, unei situații anterioare intrării sale în vigoare, indiferent de efectele favorabile sau nefavorabile pe care le ar putea avea o astfel de aplicare asupra persoanei interesate, același principiu impune ca orice situație de fapt să fie în mod normal apreciată, în lipsa unei dispoziții exprese contrare, în lumina normelor de drept în vigoare la data producerii sale. Cu toate acestea, deși legea nouă își produce efectele numai pentru viitor, aceasta se aplică, în lipsa unei derogări, și efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul legii vechi (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C 89/14, EU:C:2015:537, punctul 37 și jurisprudența citată).

Astfel cum reiese din aceeași jurisprudență, nici domeniul de aplicare al principiului încrederii legitime nu poate fi extins într-atât încât să împiedice, la modul general, o nouă reglementare să se aplice efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C 89/14, EU:C:2015:537, punctul 38 și jurisprudența citată).

Reiese din cele ce precedă că trebuie să se răspundă la a patra întrebare în cauza C 260/14 că principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, cu condiția să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, care trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale.

În esență, dată fiind prioritatea dreptului european, consacrată la nivel constituțional prin dispozițiile art. 148 alin. (2), statuările CJUE asupra problemei de drept în dispută vor fi reținute ca argument în combaterea ideii de înlăturare a incidenței dispozițiilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011.

Înalta Curte constată că, în cauză, contractul în legătură cu care s-au constatat abaterile a fost încheiat anterior adoptării O.U.G. nr. 66/2011, iar instanța de fond în mod corect a reținut aplicabilitatea acestui act normativ chiar dacă nu era în vigoare la data încheierii contractului și a săvârșirii faptelor ce pot fi sancționate cu corecție financiară, având în vedere faptul că activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare care se desfășoară după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011 se finalizează și se valorifică cu aplicarea prevederilor acestui act normativ.

Astfel, în mod corect a apreciat curtea de apel că în cauză nu a fost încălcat nici prinicipiul securității juridice și nici al neretroactivității legii.

Nefondate sunt și criticile, respectiv susținerile recurentei, cu privire la crearea de condiții artificiale, în condițiile în care Înalta Curte apreciază, raportat la documentația aflată la dosar, ca și la conținutul actelor administrative atacate, că în mod justificat s-a apreciat că societatea recurentă a creat condiții artificiale în vederea obținerii ajutorului financiar nerambursabil.

Apărările recurentei-reclamante pe acest aspect au fost judicios înlăturate și convingător motivate de către prima instanță, reținându-se cu temei că există o abatere de la regularitate și conformitate și sunt nerespectate contractul de finanțare și acordurile de finanțare prin faptul că s-au creat artificial condițiile necesare pentru obținerea plății în condițiile în care reclamata a fost înființata nu pentru a presta servicii și a furniza servicii populației rurale, ci pentru a sprijini activitatea unei societăți deja existente, respectiv S.C. B. S.R.L.

Înalta Curte apreciază astfel că analiza coroborată a aspectelor factuale, obiective, relevate pe larg în actele atacate, ca și în cuprinsul sentinței recurate, atestă îndeplinirea condițiilor obiective și subiective care, în lipsa unei susțineri alternative credibile, nu pot fi explicate în mod rațional decât prin existența unor legături concrete între cele două societăți și a unei coordonări în vederea accesării unui sprijin financiar mai mare decât plafonul maxim alocat Măsurii 312.

Astfel, în mod corect s-a reținut că în fapt obiectivele asumate nu aveau cum să fie atinse, întrucât reclamanta nu a prestat servicii pentru populația rurală, ci utilajele achiziționate au fost puse la dispoziția S.C. B. S.R.L., la punctul de lucru al acesteia din Brăila, încă din anul 2010, fiind astfel exclusă prestarea de servicii pentru populația rurală cu utilajele ce au fost achiziționate în baza finanțării, cel puțin începând cu această dată.

Înalta Curte reține că nu sunt întemeiate și, ca atare, nu pot fi primite, nici interpretările recurentei în sensul că gararea utilajelor la un punct de lucru nu contravine scopului contractului de finanțare, că aceasta nu a creat condiții artificiale, respectiv că toate obiectivele au fost îndeplinite.

Totodată instanța de recurs achiesează și la argumentele prezentate în cuprinsul sentinței, argumente ce demonstrează lipsa de temeinicie a susținerilor reclamantei vizând justificarea nerespectării obligațiilor contractuale asumate, constatând că prin cererea de recurs, în mod efectiv, nu au fost prezentate contraargumente și nici elemente noi, de natură a demonstra nelegalitatea hotărârii instanței de fond.

În mod corect a apreciat instanța de fond, în raport de materialul probator administrat în cauză, că afirmatiile organelor de control sunt dovedite și nu pot fi apreciate nici pe departe ca tendențioase, că legăturile între societăți sunt relevante pentru că demonstrează faptul că reclamanta nu avea nevoie de utilajele achiziționate pentru activitatea proprie desfășurată în mod independent, ci ele erau necesare societății căreia i-au și fost puse la dispoziție respectivele utilaje, S.C. B. S.R.L., la care administrator era tot administratorul societății reclamante, că același administrator, dl. C., este reprezentant la alte 9 companii care au accesat fonduri prin aceeași măsură, astfel că în speță sunt întrunite atât elementul obiectiv, cât și cel subiectiv, impuse de jurisprudența CJUE (C434-/12 în cauza Slancheva Sila EOOD).

S-a mai reținut în mod corect în considerentele sentinței recurate că respectiva coordonare între societăți este demonstrată și de multiplele contracte privind cumpărarea, închirierea de imobile pentru sedii și puncte de lucru, cât și de contractul prin care, ulterior achiziționării bunurilor cu fondurile accesate, acestea au fost folosite exclusiv de către firma S.C. B. S.R.L.

În aceste condiții, și sub acest aspect, instanța de recurs apreciază că nu poate fi contestată săvârșirea de către recurenta-reclamantă a unei nereguli (în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011) constând în încălcarea interdicției implicite de a crea condiții artificiale în vederea obținerii unei finanțări care depășește plafonul maxim menționat, interdicție cuprinsă în prevederile art. 4 alin. (8) din Regulamentul CE nr. 65/2011, potrivit cu care "nu se efectuează nicio plată către beneficiari în cazul cărora s-a stabilit că au creat în mod artificial condițiile necesare pentru a primi aceste plăti în scopul obținerii unui avantaj care contravine obiectivelor schemei de ajutor."

Înalta Curte arată că nu este întemeiată și, ca atare nu poate fi primită, nici interpretarea recurentei în sensul că natura juridică a termenului prevăzut de art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011 nu este aceea de termen de recomandare.

În mod corect a reținut instanța de fond că termenul de 90 de zile prevăzut de textul legal menționat anterior este un termen de recomandare, deoarece nu se prevede nicio sancțiune pentru nerespectarea lui, sau cel puțin nu poate fi vorba despre sancțiunea nulității actului emis cu nerespectarea acestui termen, ci cel mult despre eventuale sancțiuni disciplinare pentru funcționarii publici pentru neefectuarea în termen a unor lucrări.

Așa cum a reținut instanța de fond, textul vorbește despre faptul că termenul curge de la "data finalizării activității de organizare a verificării", ori este evident că numirea sau aprobarea componenței echipei care efectuează controlul este o activitate de organizare a verficării, deoarece în lipsa nominalizării persoanelor ce urmau a efectua controlul verificarea nu putea fi efectuată.

Înalta Curte, în urma propriului demers de analiză a modului în care a fost aplicat cadrul normativ la elementele factuale ale cauzei, reținând însă și obligativitatea respectării dezlegărilor definitive date în litigii anterioare, identice sub aspectul problemelor de drept, dar și de fapt, soluționate, în conformitate cu principiile statuate în jurisprudența CEDO, cum în continuare se va mai arăta, constată că susținerile recurentei-reclamante nu sunt întemeiate, în sensul că instanța de fond a interpretat corect noțiunea de "neregulă" apărută în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, față de reglementările naționale și europene în materie, dar raportat chiar la conținutul Contractului de finanțare.

Potrivit art. 2 lit. a) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 66/2011, neregula constă în "orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, ce rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit"

În sensul art. 1 alin. (2) din Regulamentul nr. 2988/1995, privind protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene "abatere" reprezintă "orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate".

Deci, pentru a fi în prezența unei nereguli trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții:

- să fie săvârșite abateri de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor sau altor angajamente legal încheiate;

- abaterea să fie săvârșită prin acțiune sau inacțiune, de către un beneficiar sau o autoritate cu competență în gestionarea fondurilor europene;

- prin această abatere să se fi creat un prejudiciu sau să se poată crea un prejudiciu bugetului U.E./bugetelor donatorilor internaționali și/sau fondurilor publice naționale printr-o sumă plătită necuvenit.

În definiția noțiunii de neregulă, ce se regăsește la art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, se include și elementul producerii unui efect vătămător asupra bugetului Uniunii sau asupra fondurilor naționale corespunzătoare, efect constând în existența unui impact financiar deja produs sau doar potențial.

În ceea ce privește existența sau potențialitatea prejudiciului, Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora termenul de "prejudiciu" are semnificația dată de reglementările incidente și de ghidurile lor de aplicare, emise de Uniunea Europeană/donatorul public internațional.

Potrivit art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului U.E, "neregularitate" înseamnă orice încălcare a unei dispoziții a dreptului comunitar care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic, care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general.

Astfel, atât legislația națională, prin art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, cât și legislația comunitară, prin art. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2988/95 și art. 2 pct. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 (aplicabil în cauză), dau abaterii/neregulii/neregularității semnificația de încălcare a unei dispoziții care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic "care a prejudiciat sau poate prejudicia" - art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, "care poate sau ar putea prejudicia" - art. 1 alin. (2) Regulamentul (CE) nr. 2988/95, "care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu" la adresa bugetului Uniunii Europene și/sau fondurilor publice naționale aferente acestora.

Referitor la "existența sau potențialitatea unui efect prejudiciabil al încălcării/abaterii pentru bugetul general al Uniunii Europene.", art. 1 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului U.E. din 18.12.1995 - privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene prevede:

"(1) În scopul protejării intereselor financiare ale Comunităților Europene, se adoptă prin prezenta o reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul comunitar.

(2) Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate".

În ceea ce privește existența sau potențialitatea prejudiciului, se constată că, în jurisprudența sa, CJUE a stabilit că inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii (C-465/10 pct. 47 și C-199/03 pct. 31), statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanțării (C-271 pct. 8, C-465/10 pot. 32), regula generală fiind că orice abatere trebuie să ducă la retragerea avantajului obținut în mod fraudulos (C-199/03, pct. 15).

Astfel, în Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 21.12.2011 în cauza C-465/10, Curtea a constatat că "încălcarea de către beneficiarul unei subvenții FEDR, în calitatea sa de autoritate contractantă, a normelor de atribuire a contractelor de achiziții publice de servicii, în vederea realizării acțiunii subvenționate, determină o cheltuială nejustificată și prin aceasta aduce prejudicii bugetului Uniunii"(par. 46), subliniind că "inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii" (par. 47).

În raport de actele și lucrările dosarului, în mod corect a reținut instanța de fond că în speța de față a fost respectat principiul proporționalității, măsura fiind adoptată în mod corect față de faptul că gravitatea încălcării este majoră, fondurile alocate neatingând scopurile și obiectivele principale ale măsurii.

S-a avut în vedere faptul că reclamanta nu a arătat și nu a dovedit care au fost veniturile sale din activitățile prestate populației rurale cu utilajele achiziționate în baza contractului de finanțare, or, în condițiile lipsei acestor venituri se impunea sancționarea reclamantei cu returnarea întregii finanțări nerambursabile, având în vedere că bugetul Uniunii Europene și al Statului Român au suferit diminuări cu sumele încasate de reclamantă și folosite în alte scopuri decât cele prevăzute de măsura 312.

În fine, nefondate sunt și criticile recurentei vizând principiul proporționalității.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că instanța a dat eficiență principiului proporționalității instituit prin dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011 și prin aprecierea actelor atacate ca fiind emise cu respectarea prevederilor incidente.

Conform art. 2 lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011:

"principiul proporționalității - orice măsură administrativă adoptată trebuie să fie adecvată, necesară și corespunzătoare scopului urmărit, atât în ceea ce privește resursele angajate în constatarea neregulilor, cât și în ceea ce privește stabilirea creanțelor bugetare rezultate din nereguli, ținând seama de natura și frecvența neregulilor constatate și de impactul financiar al acestora asupra proiectului/programului respectiv."

Potrivit art. 17 din același act normativ:

"Orice acțiune întreprinsă în sensul constatării unei nereguli și stabilirii creanțelor bugetare rezultate din nereguli se realizează cu aplicarea principiului proporționalității."

Cu privire la aplicarea principiul proporționalității, a fost avută în vedere și adresa Comisiei Europene - Direcția Generală pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală nr. x/30.11.2011, prin care se menționează următoarele:

"În ceea ce privește natura artificială a unui proiect, trebuie, în general, să se analizeze dacă proiectul este încă eligibil pentru a primi finanțare fără elementele afectate de către activitățile frauduloase. Serviciile Comisiei consideră că, în termeni concreți, se va presupune că proiectul este de natură artificială atunci când procentul cheltuielilor tuturor elementelor afectate depășește 50% din costul total al întregului proiect."

Așadar raportat chiar la recomandările Comisiei Europene prin Direcția Generală pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală în sensul constituirii unui debit pentru întreaga finanțare nerambursabilă, în cazul în care neregula afectează proiectul în proporție de mai mult de 50% și chiar și într-un procent mai mic în cazul în care se dovedește că s-au creat condiții artificiale pentru a beneficia de finanțare nerambursabilă, se reține că intimata a aplicat corect acest principiu, instanța de fond validând, pe aceleași considerente, actele atacate și sub acest aspect.

Drept urmare, în atare situație, în mod corect a reținut instanța de fond legalitatea și temeinicia actelor administrative contestate.

Ar trebui subliniat și faptul că instanța supremă s-a pronunțat în litigii ce au vizat nereguli constatate în legătură cu acordarea de fonduri nerambursabile către societăți comerciale pentru achiziționarea de utilaje agricole, nereguli generate prin crearea de condiții artificiale, iar soluțiile au fost aceleași, respectiv de respingere a acțiunilor de anulare a actelor contestate întocmite de recurenta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (fostă Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit). În acest sens, a se vedea Decizia nr. 1991/2016, pronunțată în dosarul nr. x, Decizia nr. 2755/2016, pronunțată în dosarul nr. x, Decizia nr. 2841/2016, pronunțată în dosarul nr. x etc.

În raport cu jurisprudența CEDO în Cauza Beian împotriva României, pentru ca instanța supremă să nu pronunțe soluții contrare în cauze identice, soluția în prezenta cauză este concordantă cu cea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarele sus amintite.

În Hotărârea pronunțată în Cauza Beian, CEDO a subliniat că divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței (Zielinski și Pradal și Gonzales și alții împotriva Franței [GC], nr. 24846/94 și 34165/96 la 34173/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII) și că în loc să-și îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis munandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, paragraful 97, CEDO 2002-VII și Păduraru paragraful 98, în cazul în care s-ar pronunța soluții contrare în spețe identice).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind motivată și dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1432 din 20 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 octombrie 2017.