ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2927/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin Decizia nr. 170 din 29 octombrie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta V.A.C. și pârâtul municipiul Buzău, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 322 din 20 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că apelul pârâtului vizează o singură critică și anume numărul greșit al notificării pentru care a fost obligat să emită dispoziție, aspecte care au fost soluționate ulterior pronunțării sentinței printr-o îndreptare de eroare materială.

Prin încheierea din 4 mai 2009 Tribunalul Buzău a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârât în sensul că în dispozitivul sentinței civile nr. 322 din 20 martie 2009 s-a făcut mențiunea emiterii dispoziției pentru notificarea din 2001 și nu notificarea din 2008, cum din eroare se trecuse. In privința apelului reclamantei s-a reținut că, prin soluția dată, instanța de fond nu a făcut altceva decât să soluționeze cererea reclamantei, respectând dreptul de dispoziție al acesteia. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții prin care să se soluționeze notificarea formulată pentru imobilul teren de 150 mp situat în Buzău, obligarea pârâtei la daune cominatorii de 50 lei pe fiecare zi de întârziere și cheltuieli de judecată.

Susținerile reclamantei în sensul că au fost încălcate dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și că trebuia ca prin hotărârea dată instanța de fond să dispună obligarea intimatului-pârât la emiterea unei dispoziții prin care să se dispună restituirea prin echivalent a imobilului notificat și că a lipsit rolul activ al judecătorului au fost considerate nefondate. Atât prin cererea de chemare în judecată, cât și cu ocazia acordării cuvântului în fond, reclamanta prin apărător a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții prin care să se soluționeze notificarea formulată, cerere corect admisă de instanța de fond. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamanta a declarat recurs, motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., critica vizând următoarele aspecte: Prin cererea introductivă reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții prin care să soluționeze notificarea formulată, indicând cuantumul despăgubirilor, pentru suprafața de 150 mp. Prin urmare, reclamanta a cerut din capul locului soluționarea notificării depusă în baza Legii nr. 10/2001, adică obligarea intimatei la emiterea unei dispoziții prin care să se propună măsuri reparatorii, iar principiul disponibilității nu este încălcat în nici un fel. În mod greșit ambele instanțe au nesocotit dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite.

Instanța de apel a ignorat motivul de apel prin care se invoca faptul că deși prin întâmpinarea și înscrisurile depuse la dosar pârâtul a arătat și susținut că este competent să soluționeze notificarea reclamantei doar în ceea ce privește construcțiile demolate ale imobilului naționalizat, iar competența soluționării notificării referitor la teren aparține A.V.A.S. Instanța trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001. 2.2. Analiza făcută de instanța de recurs Recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții prin care să soluționeze notificarea formulată, indicând cuantumul despăgubirilor, pentru suprafața de 150 mp din Buzău, județ Buzău; obligarea pârâtului la plata unor daune cominatorii de 50 de lei pe fiecare zi de întârziere.

În motivarea cererii s-a arătat faptul că „pârâta a încălcat dispozițiile nr. 25 din Legea nr. 10/2001 care prevăd ca în termen de 60 de zile de la depunere notificărilor, aceasta trebuia să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată". Drept urmare, motivul pentru care reclamanta s-a adresat instanței l-a constituit faptul că pârâtul nu a soluționat notificarea în termenul prevăzut de lege. Împrejurarea că reclamanta a solicitat ca pârâtul să fie obligat să soluționeze notificarea prin indicarea sumei propuse cu titlu de despăgubiri, nu poate conduce la concluzia că instanța a fost învestită cu cererea de a analiza ea însăși notificarea, în aplicarea Deciziei nr. 2/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, și cu ocazia cuvântului în fond, apărătorul calificat al reclamantei a pus concluzii de obligare a pârâtului la emiterea unei dispoziții prin care să soluționeze notificarea, așa cum rezultă din practicaua sentinței. Față de această soluționare a litigiului, în limitele fixate prin chiar cererea de chemare în judecată, instanța de apel nu trebuia să analizeze toate argumentele invocate în susținerea apelului. Oricum, apelanta nu a fost prejudiciată prin faptul că instanța nu a analizat și aspectele privitoare la susținerile făcute de intimat prin întâmpinare, câtă vreme s-a arătat cât se poate de clar, că pentru stabilirea măsurilor reparatorii cuvenite pentru teren, notificarea a fost trimisă A.V.A.S.

Față de cele ce preced, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ambele instanțe de fond făcând aplicarea corectă a prevederilor legii materiale incidente. În temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.A.C. împotriva Deciziei nr. 170 din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu miniri și de familie. Irevocabilă. Pronunțată înședință publică, astăzi 11 mai 2010.