ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6012/2010

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 806 din 3 mai 2009, Tribunalul Bacău, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul G.C.I.C. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, a dispus obligarea pârâtului să răspundă la notificarea din 12 februarie 2002 și a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata daunelor cominatorii. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația ce-i revenea în baza art. 25 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a răspuns notificării de restituire formulată de reclamant în termen de 60 de zile de la primirea acesteia, lăsând să treacă în mod nejustificat 7 ani de la înregistrarea notificării fără să emită decizie/dispoziție motivată de soluționare.

Cererea de obligare a pârâtului la plata de daune cominatorii nu a fost primită în raport de dispozițiile art. 580 3 alin. (5) C. proc. civ.^ împotriva sentinței susmenționate a declarat apel pârâtul. Prin Decizia civilă nr. 118 din 04 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru soluționarea pe fond a notificării.

În motivarea soluției, curtea a reținut că, în speță, lipsa răspunsului entității învestite cu soluționarea notificării echivalează cu un refuz de restituire și că un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție a legii nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, chiar Constituția prevede la art. 21 alin. (2) că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Dispoziția instanței de fond de a se relua procedurile cu caracter administrativ ar contraveni principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, stabilind că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Decizia culții de apel a fost atacată cu recurs de către pârât, care a criticat-o ca fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi.

Astfel, recurentul a arătat că motivul pentru care nu a emis dispoziție de restituire a fost acela că dosarul administrativ nu era complet, situație în care greșit s-a reținut de către instanța de apel refuzul său nejustificat de soluționare a notificării. În condițiile în care dosarul administrativ nu era complet, procedura administrativă nu se putea derula în condiții optime. Practic, nu erau îndeplinite cerințele art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu cele ale pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, care condiționează emiterea dispoziției de răspuns la notificare de precizarea persoanei îndreptățite că nu mai deține alte probe în afara celor anexate notificării, ceea ce nu este cazul în speță.

Pe cale de consecință, nu era incidență în speță nici una dintre situațiile prevăzute de Decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia atacată în limita criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispozițiile art 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Recurentul a contestat concluzia instanței de apel privind refuzul său nejustificat de soluționare a notificării de restituire a reclamantului, invocând în acest sens că dosarul administrativ nu era complet și nici măcar însoțit de precizarea persoanei îndreptățite că nu mai deține alte probe în afara celor anexate notificării.

In opinia sa, aceste condiții decurg din art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 25 după republicarea legii, așa cum este el explicitat în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, iar în absența îndeplinirii lor unitatea deținătoare nu putea emite dispoziție de răspuns la notificare. Contrar susținerilor recurentului, dispozițiile legale invocate nu condiționează emiterea dispoziției de răspuns la notificare de completarea, în orice circumstanțe, a dosarului administrativ sau de precizarea persoanei îndreptățite că nu mai deține alte probe în afara celor anexate la notificate.

Astfel, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată (art. 23 în varianta inițială a legii), prevede că, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură. Rezultă că, data înregistrării notificării marchează momentul de la care curge termenul de 60 de zile atunci când persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care a înțeles să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, caz în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora - pct. 25.1 alin. (2) și (3) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, în vigoare la data sesizării instanței și deci aplicabile litigiului pendinte. În cazul în care unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, apreciază că acestea sunt insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, ea este obligată să comunice în scris persoanei îndreptățite, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, numai astfel operând o prorogare a termenului de 60 de zile de soluționare a notificării până la data completării documentației de restituire - pct. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice. Din datele speței rezultă că reclamantul a depus odată cu notificarea de restituire actele doveditoare de care a înțeles să se prevaleze în soluționarea ei, iar unitatea deținătoare nu i-a solicitat în scris, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, completarea documentației de restituire.

Or, într-o atare situație, nu operează prorogarea termenului legal de soluționare a notificării, unitatea deținătoare având obligația să se pronunțe asupra acesteia în termen de 60 de zile de la data când a înregistrat-o, în limita actelor depuse de notificator. Faptul că Primăria Municipiului Bacău, ca unitate deținătoare, a solicitat reclamantului completarea actelor doveditoare prin adresa din 23 martie 2009 (fila 61 dosar fond) este lipsit de eficiență juridică în ce privește prorogarea termenului de 60 de zile pentru soluționarea notificării, relevanță în acest sens prezentând numai solicitările de completare a actelor doveditoare făcute de unitatea deținătoare în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării.

Prin urmare, recurentul nu poate justifica lipsa răspunsului la notificare pe motiv că dosarul administrativ era incomplet, el având obligația să se pronunțe asupra notificării pe baza actelor depuse odată cu aceasta. Pe de altă parte, faptul că reclamantul nu a precizat că nu mai deține alte probe în afara celor anexate notificării nu se constituie într-un impediment legal la soluționarea notificării, cum greșit pretinde recurentul. Teza pe care el încearcă să o acrediteze, aceea că precizarea persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte probe condiționează unitatea deținătoare în a se pronunța asupra notificării, nu poate fi primită, pentru că astfel s-ar putea ajunge la situația în care unitatea deținătoare n-ar fi ținută niciodată de obligația de a răspunde la notificare.

Aceasta ar conduce în fapt la o neaplicare a legii și, în același timp, ar deschide calea încălcării dreptului de acces la instanță al beneficiarilor Legii nr. 10/2001, drept garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, în lipsa unei decizii emisă în soluționarea notificării lor, aceștia nu-și pot valorifica garanțiile procesuale consacrate prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (dreptul de a contesta decizia emisă), care devin în acest caz iluzorii și lipsite de orice eficiență. Având în vedere că reclamantul a depus odată cu notificarea actele de care a înțeles să se prevaleze în susținerea acesteia, în mod corect instanța de apel a concluzionat că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de soluționare a notificării în termen de 60 de zile de la data când a înregistrat-o.

Mai mult, obligației de soluționare a notificării nu i s-a dat curs de către recurentul-pârât nici până în prezent, ceea ce demonstrează o dată în plus refuzul său nejustificat de a răspunde la notificare. Așa fiind, nu se poate imputa instanței de apel că ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, criticile formulate pe acest aspect nefiind întemeiate. Lipsa răspunsului unității deținătoare la notificare, în termenul legal, echivalează cu un răspuns nejustificat de restituire, fiind astfel calificată în Decizia în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa încât nici criticile referitoare la această chestiune nu sunt întemeiate.

Conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe în ceea ce privește problemele de drept dezlegate și, de aceea, în mod legal instanța de apel a reținut în justificarea soluției pronunțate statuările din decizia în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007. Potrivit acestora, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea de restituire, lipsa răspunsului entității deținătoare de soluționare a notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 având valoarea unui refuz de restituire a imobilului.

Un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Față de considerentele prezentate, urmează a se reține că, în mod legal, instanța de apel a reținut refuzul nejustificat al pârâtului de soluționare a notificării reclamantului și, implicit, refuzul de restituire a imobilului, cu consecința desființării sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru a se cenzura acest refuz, prin soluționarea pe fond a cererii de restituire a reclamantului.

Rezultă că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtului este nefondat, urmând a-l respinge în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, împotriva Deciziei civile nr. 118 din 4 noiembrie 2009 a Cuiții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publica, astăzi 12 noiembrie 2010.