ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6012/2010

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 806 din 3 mai 2009, Tribunalul Bacău, secția civilă, a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantul G.C.I.C. în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, a dispus obligarea pârâtului să răspundă

la notificarea din 12 februarie 2002 și a respins capătul de cerere având ca

obiect obligarea la plata daunelor cominatorii.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația ce-i revenea în

baza art. 25 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a răspuns notificării de

restituire formulată de reclamant în termen de 60 de zile de la primirea

acesteia, lăsând să treacă în mod nejustificat 7 ani de la înregistrarea

notificării fără să emită decizie/dispoziție motivată de soluționare.

Cererea de obligare a pârâtului la

plata de daune cominatorii nu a fost primită în raport de dispozițiile art. 580

3

alin. (5) C. proc. civ.^

împotriva sentinței susmenționate a

declarat apel pârâtul.

Prin Decizia civilă nr. 118 din 04

noiembrie 2009, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie,

conflicte de muncă, asigurări sociale, a admis apelul, a desființat sentința

apelată și a trimis cauza la aceeași instanță pentru soluționarea pe fond a

notificării.

În motivarea soluției, curtea a

reținut că, în speță, lipsa răspunsului entității învestite cu soluționarea

notificării echivalează cu un refuz de restituire și că un asemenea refuz nu

poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție a legii nu limitează

dreptul celui ce se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente,

ci, dimpotrivă, chiar Constituția prevede la art. 21 alin. (2) că nicio lege nu

poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției

pentru apărarea intereselor sale legitime.

Dispoziția instanței de fond de a se

relua procedurile cu caracter administrativ ar contraveni principiului

soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la

care România a devenit parte.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin Decizia nr. 20 din 19 martie

2007, stabilind că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond

nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a

cererilor de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și

acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Decizia culții de apel a fost atacată

cu recurs de către pârât, care a criticat-o ca fiind dată cu aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv pct. 23.1

din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi.

Astfel, recurentul a arătat că motivul

pentru care nu a emis dispoziție de restituire a fost acela că dosarul

administrativ nu era complet, situație în care greșit s-a reținut de către

instanța de apel refuzul său nejustificat de soluționare a notificării.

În condițiile în care dosarul

administrativ nu era complet, procedura administrativă nu se putea derula în

condiții optime.

Practic, nu erau îndeplinite cerințele

art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu cele ale pct. 23.1 din

Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, care condiționează

emiterea dispoziției de răspuns la notificare de precizarea persoanei

îndreptățite că nu mai deține alte probe în afara celor anexate notificării,

ceea ce nu este cazul în speță.

Pe cale de consecință, nu era

incidență în speță nici una dintre situațiile prevăzute de Decizia în interesul

Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia atacată în limita

criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispozițiile

art 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul a contestat concluzia

instanței de apel privind refuzul său nejustificat de soluționare a notificării

de restituire a reclamantului, invocând în acest sens că dosarul administrativ

nu era complet și nici măcar însoțit de precizarea persoanei îndreptățite că nu

mai deține alte probe în afara celor anexate notificării. In opinia sa, aceste

condiții decurg din art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 25

după republicarea legii, așa cum este el explicitat în Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, iar în absența îndeplinirii lor unitatea

deținătoare nu putea emite dispoziție de răspuns la notificare.

Contrar susținerilor recurentului,

dispozițiile legale invocate nu condiționează emiterea dispoziției de răspuns

la notificare de completarea, în orice circumstanțe, a dosarului administrativ

sau de precizarea persoanei îndreptățite că nu mai deține alte probe în afara

celor anexate la notificate.

Astfel, art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, republicată (art. 23 în varianta inițială a legii), prevede că, în

termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la

depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată

să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra

cererii de restituire în natură.

Rezultă că, data înregistrării

notificării marchează momentul de la care curge termenul de 60 de zile atunci

când persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care a

înțeles să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, caz în care

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora - pct.

25.1 alin. (2) și (3) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în vigoare la data sesizării instanței și deci

aplicabile litigiului pendinte.

În cazul în care unitatea deținătoare,

în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, apreciază că acestea sunt

insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, ea este obligată să

comunice în scris persoanei îndreptățite, în intervalul de 60 de zile de la

primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, numai astfel

operând o prorogare a termenului de 60 de zile de soluționare a notificării

până la data completării documentației de restituire - pct. 25.1 alin. (4) din

Normele metodologice.

Din datele speței rezultă că

reclamantul a depus odată cu notificarea de restituire actele doveditoare de

care a înțeles să se prevaleze în soluționarea ei, iar unitatea deținătoare nu

i-a solicitat în scris, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării,

completarea documentației de restituire. Or, într-o atare situație, nu operează

prorogarea termenului legal de soluționare a notificării, unitatea deținătoare

având obligația să se pronunțe asupra acesteia în termen de 60 de zile de la

data când a înregistrat-o, în limita actelor depuse de notificator.

Faptul că Primăria Municipiului Bacău,

ca unitate deținătoare, a solicitat reclamantului completarea actelor

doveditoare prin adresa din 23 martie 2009 (fila 61 dosar fond) este lipsit de

eficiență juridică în ce privește prorogarea termenului de 60 de zile pentru

soluționarea notificării, relevanță în acest sens prezentând numai solicitările

de completare a actelor doveditoare făcute de unitatea deținătoare în

intervalul de 60 de zile de la primirea notificării.

Prin urmare, recurentul nu poate

justifica lipsa răspunsului la notificare pe motiv că dosarul administrativ era

incomplet, el având obligația să se pronunțe asupra notificării pe baza actelor

depuse odată cu aceasta.

Pe de altă parte, faptul că

reclamantul nu a precizat că nu mai deține alte probe în afara celor anexate

notificării nu se constituie într-un impediment legal la soluționarea

notificării, cum greșit pretinde recurentul.

Teza pe care el încearcă să o

acrediteze, aceea că precizarea persoanei îndreptățite în sensul că nu mai

deține alte probe condiționează unitatea deținătoare în a se pronunța asupra

notificării, nu poate fi primită, pentru că astfel s-ar putea ajunge la

situația în care unitatea deținătoare n-ar fi ținută niciodată de obligația de

a răspunde la notificare. Aceasta ar conduce în fapt la o neaplicare a legii

și, în același timp, ar deschide calea încălcării dreptului de acces la

instanță al beneficiarilor Legii nr. 10/2001, drept garantat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, în lipsa unei decizii emisă în

soluționarea notificării lor, aceștia nu-și pot valorifica garanțiile

procesuale consacrate prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

(dreptul de a contesta decizia emisă), care devin în acest caz iluzorii și

lipsite de orice eficiență.

Având în vedere că reclamantul a depus

odată cu notificarea actele de care a înțeles să se prevaleze în susținerea

acesteia, în mod corect instanța de apel a concluzionat că pârâtul nu și-a

îndeplinit obligația prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

aceea de soluționare a notificării în termen de 60 de zile de la data când a

înregistrat-o. Mai mult, obligației de soluționare a notificării nu i s-a dat

curs de către recurentul-pârât nici până în prezent, ceea ce demonstrează o

dată în plus refuzul său nejustificat de a răspunde la notificare.

Așa fiind, nu se poate imputa

instanței de apel că ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, criticile formulate pe acest aspect

nefiind întemeiate.

Lipsa răspunsului unității deținătoare

la notificare, în termenul legal, echivalează cu un răspuns nejustificat de

restituire, fiind astfel calificată în Decizia în interesul Legii nr. 20 din 19

martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa încât nici criticile

referitoare la această chestiune nu sunt întemeiate.

Conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe în ceea ce

privește problemele de drept dezlegate și, de aceea, în mod legal instanța de

apel a reținut în justificarea soluției pronunțate statuările din decizia în

interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007. Potrivit acestora, instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea de restituire, lipsa răspunsului entității deținătoare

de soluționare a notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din

Legea nr. 10/2001 având valoarea unui refuz de restituire a imobilului. Un

asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu

limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței

competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2),

că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se

adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Față de considerentele prezentate,

urmează a se reține că, în mod legal, instanța de apel a reținut refuzul

nejustificat al pârâtului de soluționare a notificării reclamantului și,

implicit, refuzul de restituire a imobilului, cu consecința desființării

sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru

a se cenzura acest refuz, prin soluționarea pe fond a cererii de restituire a

reclamantului.

Rezultă că hotărârea instanței de apel

a fost dată cu aplicarea corectă a legii, ceea ce face inoperant în speță cazul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, Înalta Curte

apreciază că recursul pârâtului este nefondat, urmând a-l respinge în

consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul Bacău, prin primar, împotriva Deciziei civile nr.

118 din 4 noiembrie 2009 a Cuiții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori,

familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publica, astăzi 12

noiembrie 2010.