ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 477/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 477/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Hotărârea instanței

de fond.

Prin sentința civilă nr. 177 din 29 ianuarie 2014

pronunțată în Dosarul nr. 922/30/2010*, Tribunalul Timiș a respins cererea

formulată de reclamantul L.P.A. în contradictoriu cu pârâții Statul Roman

reprezentat prin M.E.F.P. - prin D.G.F.P. Timiș, U.Ș.A.M.V.B. Timișoara, A.D.S.

și Grupul Școlar Agricol I.D.

Pentru a pronunța

această sentință, după desființare cu trimitere spre rejudecare în fond,

tribunalul a reținut că terenurile a căror revendicare o solicită reclamantul

în prezenta cauză fac parte din imobilele preluate în mod abuziv de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și pot fi restituite în natură sau

prin echivalent foștilor proprietari doar prin parcurgerea procedurii speciale

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a făcut

aplicarea deciziei pronunțate în recurs în interesul Legii nr. 33/2008 de

Înalta Curte de Casație și Justiție și a hotărârii din 12 octombrie 2010

pronunțată de C.E.D.O. în Cauza Maria Atanasiu și alții c. României.

Hotărârea instanței

de apel.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul L.P.A.

Instanța de apel,

analizând apelul reclamantului, prin prisma motivelor de fapt și de drept

invocate, cu aplicarea dispozițiilor art. 282 și următoarele raportat la art. 297

C. proc. civ. de la 1865 a constatat că acesta este întemeiat.

Curtea a constatat,

în primul rând, faptul că instanța de fond, în al doilea ciclu procesual, a

ignorat normele imperative prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

în condițiile în care nu a răspuns argumentat, în fapt și în drept, la capetele

de cerere din acțiunea cu care a fost investită, rezumându-se doar la o

reproducere parțială a unor paragrafe din hotărârea C.E.D.O. - cauza Maria

Atanasiu și alții - și fără să expună o argumentație proprie, pertinentă și

relevantă în raport cu circumstanțele particulare ale speței. Instanța de

control judiciar a reținut că la pag.20 paragraful 2 din sentință se

menționează că solicitarea reclamantului privind constatarea nevalabilității

titlului Statului asupra terenurilor revendicate poate fi soluționată doar în

cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condițiile

în care acest petit este lăsat nesoluționat, cu toate că acțiunea ce face

obiectul prezentului dosar este acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul

comun.

Curtea a constatat că

și celelalte motive de apel sunt fondate, în principal pentru faptul că

tribunalul a ignorat dispozițiile de trimitere din Decizia civilă nr. 849/A/2011

a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a dispus anularea sentinței din primul

ciclu procesual și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.

Curtea a constatat că

prin sentința apelată s-a dispus formal respingerea acțiunii ca neîntemeiată,

însă modalitatea concretă de soluționare echivalează tot cu o respingere pe

excepția inadmisibilității, întrucât se eludează capătul de cerere redat

explicit în acțiunea reclamantului privind nevalabilitatea titlului Statului și

revendicarea prin comparația de titluri.

Or, procedând astfel,

tribunalul a încălcat dispozițiile art. 297 alin. (1), teza finală C. proc.

civ., privind caracterul obligatoriu, pentru judecătorii fondului, a

dezlegărilor date de judecătorii din apel atunci când se dispune casarea cu

trimitere spre rejudecare.

Curtea a mai

constatat că instanța de fond, în rejudecare, a confundat obiectul material

precum și cauza juridică a litigiului, care nu poate fi Legea nr. 10/2001, în

condițiile în care reclamantul revendică exclusiv terenuri agricole

extravilane, ce formează obiectul Legii nr. 18/1991, respectiv al Legii nr. 1/2000.

Pentru aceste considerente,

în temeiul art. 297 C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței civile nr. 177 din 29 ianuarie 2014 pronunțată de

Tribunalul Timiș în Dosar nr. 922/30/2010*, a anulat sentința și a trimis cauza

spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv la Tribunalul Timiș.

Recursul și hotărârea

instanței de recurs.

Împotriva Deciziei civile

nr. 128 din 9 octombrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, au

declarat recurs reclamantul L.P.A. și pârâta D.G.R.F.P. Timișoara.

Recurentul susține că

prin acțiune a solicitat instanței să constate lipsa titlului Statului Român

asupra a patru terenuri extravilane în suprafață totală de 232.418 mp situate

în Timișoara, nevalabilitatea dreptului de administrare constituit de Statul

Român în favoarea pârâților A.D.S. și U.Ș.A.M.V.B., respectiv a dreptului de

folosință constituit în favoarea pârâtului Grupul Școlar Agricol „I.D.",

cu consecința obligării pârâților de a-i lăsa terenul menționat în deplină

proprietate și liniștită posesie.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Reclamantul a arătat

că terenurile care fac obiectul litigiului au aparținut autorului său, K.H.W.F.,

fiind preluate abuziv și fără titlu valabil de către Statul Român. Astfel, două

dintre cele patru terenuri au fost preluate în temeiul Decretelor nr. 151/1950,

nr. 218/1960 și nr. 712/1966, dreptul de proprietate al statului fiind

transcris în C.F. a localității Timișoara, iar celelalte două au fost preluate

în baza unei exproprieri de fapt, fără justă și prealabilă despăgubire, autorul

reclamantului figurând și în prezent în C.F. a localității Timișoara ca

proprietar tabular. Deși statul nu avea un titlu valabil, aceste suprafețe de

teren au fost incluse în domeniul public al Statului Roman care a constituit un

drept de administrare în favoarea pârâților A.D.S. și U.Ș.A.M.V.B., respectiv

un drept de folosință în favoarea pârâtului Grupul Școlar Agricol „I.D."

În recursul său,

recurentul critică considerentele hotărârii, fără a critica soluția, arătând că

instanța de apel a indicat instanței de trimitere ca, în rejudecare, să

stabilească temeinicia și îndreptățirea reclamantului de a revendica aceste

imobile din perspectiva Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 și a Legii nr. 1/2000

și de a decide dacă aceste legi prevalează în raport cu norma generală cuprinsă

în art. 480 C. civ.

Recurentul reclamant

solicită înlăturarea acestor considerente întrucât vizează tot admisibilitatea

cererii, aspect de ordin procedural deja lămurit în primul ciclu procesual.

Susține că doctrina

(V.M. Ciobanu, G. Boroi / Drept procesual civil, Ediția a II-a, pag. 311,

Editura AII Beck, București, 2003) și jurisprudența (Cas. I, Decizia nr. 205/1938)

au recunoscut dreptul părții interesate de a formula calea de atac doar

împotriva considerentelor hotărârii, atunci când aceasta cuprinde constatări de

fapt de natură a-i aduce prejudicii.

Noul Cod de procedură

civilă, chiar dacă nu este aplicabil în speță, nu poate fi ignorat întrucât

aduce o consacrare legislativă a unei practici judiciare consolidate și a

tendințelor doctrinare anterioare, prevăzând expres la art. 461 alin. (2) că,

în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care

s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui

proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt care prejudiciază

partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le

va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în

dispozitivul hotărârii atacate.

Astfel, recursul

îndreptat doar împotriva considerentelor, cu menținerea dispozitivului

hotărârii atacate, este în prezent considerat deplin admisibil, fiind

recunoscut interesul părții de a solicita înlăturarea considerentelor

prejudiciabile, chiar și în situația în care dispozitivul hotărârii îi este

favorabil.

Susține că,

considerentele menționate sunt nelegale, întrucât încalcă indicațiile

obligatorii ale instanțelor de reformare din primul ciclu procesual (motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.) și sunt

contradictorii cu cele anterioare ale deciziei și cu indicațiile instanței de

recurs din ciclul procesual anterior, fiind astfel incident motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Invocând art. 304 pct.

7 C. proc. civ. susține că, constituie motiv de recurs situația în care

hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. De asemenea, este recurabilă

hotărârea instanțelor care cuprinde o contradicție între considerente și

dispozitiv. Astfel, indicațiile instanței de apel, care fac obiectul

prezentului recurs și care obligă instanța de trimitere, ca, în rejudecare, în

al treilea ciclu procesual, să analizeze acțiunea în revendicare din

perspectiva concursului dintre legea generală (art. 480 C. civ.) și legea

specială (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 167/1997 și Legea nr. 1/2000) sunt

practic, incompatibile cu mențiunea din dispozitivul aceleiași sentințe, prin

care aceeași instanță de apel obligă instanța de trimitere ca, în rejudecare,

să soluționeze cauza pe fond. Soluționarea pe fond a pricinii, astfel cum a

fost decisă prin dispozitivul Deciziei nr. 129 din 9 octombrie 2014 presupune

analizarea și soluționarea capetelor de cerere cu care reclamantul a înțeles să

sesizeze instanța, respectiv: constatarea nevalabilității titlului Statului

român asupra terenurilor litigioase, nevalabilitatea dreptului de administrare

și de folosință constituit de Statul român precum și compararea de titluri,

specifică acțiunii în revendicare.

Analizarea excepției

inadmisibilității acțiunii este un moment procesual depășit încă din

primul ciclu procesual, fapt pe care chiar instanța de apel l-a reținut atunci

când a anulat sentința primei instanțe, deoarece a constatat că respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, adică pe fondul cauzei, s-a dispus doar în mod

formal, în condițiile în care modalitatea concretă de soluționare echivalează

tot cu o respingere pe excepția inadmisibilității.

În aceste condiții,

solicită instanței de recurs să înlăture din conținutul Deciziei civile nr. 129

din 9 octombrie 2014 considerentele care obligă instanța de fond, în

rejudecare, să stabilească îndreptățirea legală a reclamantului de a revendica

aceste imobile, din perspectiva Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 și a

Legii nr. 1/2000 și de a decide dacă aceste legi prevalează în raport cu norma

generală cuprinsă în art. 480 C. civ., întrucât intră în contradicție cu restul

motivării, precum și cu dispozitivul deciziei pronunțate de instanța de apel.

Având în vedere

aceste considerente există riscul ca și în al treilea ciclu procesual să se

pronunțe o hotărâre prin care să se respingă pentru a treia oară acțiunea ca

inadmisibilă, cu nerespectarea indicațiilor instanței de casare.

În felul acesta s-ar

ajunge și la încălcarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 C.E.D.O.,

nefiind posibil ca în trei cicluri procesuale acțiunea să fie respinsă ca

inadmisibilă în condițiile în care deja s-a stabilit că o astfel de soluție

este nelegală.

În drept a invocat

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. raportat la art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva Deciziei

nr. 128 din 09 octombrie 2014, a formulat recurs și D.G.R.F.P. Timișoara

solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței pronunțate de instanța

de apel în sensul respingerii apelului ca neîntemeiat și menținerii soluției

instanței de fond.

Invocă în drept art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Susține că a formulat

întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea acțiunii pe dreptul comun,

apreciind că există o lege specială în temeiul căreia ar fi trebuit să fie

revendicat terenul și anume Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990, având loc numai în

condițiile art. 11 din Legii nr. 10/2001.

Arată că susține în

continuare excepția invocata, motivat de următoarele:

Majoritatea

instanțelor apreciază că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990 poate avea loc numai

în condițiile acestei legi.

Deși avantajos prin

posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești,

dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul sau de aplicare, a fost înlocuit

de Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial

cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabilă

sesizării instanței.

Prin dispozițiile

sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul

comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate

și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului

reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de

procedură cu caracter special.

Potrivit art. 44 alin.

(1) teza a II-a din Constituție, conținutul și limitele dreptului de

proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 s-a recunoscut faptul că, "persoanele ale căror imobile au fost

preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, avută la

data preluării", care va fi exercitată" după primirea deciziei sau a

hotărârii judecătorești de restituire conform prevederilor prezentei

legi". Drept urmare, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire

implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu

excluderea procedurii de drept comun.

Curtea

Constituțională a statuat prin Decizia nr. 373 din 04 mai 2006 că:" Legea nr.

10/2001 recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate

abuziv calitatea de proprietar avuta la data preluării, însă restituirea în

natură a imobilului și implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac

numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a

autorității administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre

judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiție.

În aceste condiții,

având în vedere cele arătate mai sus, prevederile C. civ. nu mai pot servi ca

temei în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Această reglementare

cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea

în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent și în acord cu soluțiile

adoptate de Curtea Constituțională privind domeniul de aplicare a acestei legi,

care constituie dreptul comun în materia retrocedării în natură sau în

echivalent, a imobilelor preluate de către stat, cu sau fără titlu valabil, în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cu atât mai mult

deci, sunt inadmisibile acțiunile în revendicare introduse pe dreptul comun,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest act normativ suprimând

acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces

echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și

procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din

Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeana a Drepturilor

Omului.

Recursul

declarat de

reclamantul L.P.A. este inadmisibil.

Litigiul de față este

reglementat de dispozițiile codului de procedură civilă de la 1865, potrivit

dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 134/2010.

Potrivit C. proc.

civ. de la 1865, partea din hotărâre ce face obiectul căii de atac este

dispozitivul hotărârii. Hotărârea pronunțată este înzestrată cu

autoritatea de lucru judecat iar aceasta este cuprinsă în dispozitivul

hotărârii și în considerente numai în măsura în care acestea contribuie la

explicarea dispozitivului, la justificarea soluției, pentru a-i preciza

întinderea și înțelesul, considerentele necăpătând putere de lucru

judecat decât prin dispozitiv și numai în măsura în care îl explică

și se reflectă în el. Jurisprudența și doctrina majoritară au

statuat că partea care a avut câștig de cauză nu va putea ataca hotărârea

doar pe motivul că este nemulțumit de considerentele hotărârii deoarece nu

justifică un interes câtă vreme numai prin dispozitiv sunt tranșate

drepturile părților în litigiu. O parte a doctrinei și

jurisprudenței a statuat că totuși, în mod excepțional, pentru

unele motive de casare, recursul poate viza, nu numai dispozitivul hotărârii

atacate, ci și considerentele acesteia (când hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii) nu însă exclusiv considerentele și mai ales

acele considerente care nu sprijină dispozitivul și nu contribuie la

puterea de lucru judecat. S-a admis în mod excepțional că este admisibil

recursul împotriva acelor considerente care de fapt constituie rezolvări de

fond care însă din punct de vedere topografic sunt așezate nu în

dispozitiv, ci în motivarea hotărârii.

În cauza de

față, partea, care a avut câștig de cauză, atacă îndrumările date de

instanța de casare instanței de rejudecare, de a stabili îndreptățirea

reclamantului de a revendica aceste imobile și temeinicia cererii sale din

perspectiva Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 și a Legii nr. 1/2000 prin

raportare și la norma generală - art. 480 C. civ., aspect nelămurit în

ciclurile procesuale anterioare, acțiunea fiind soluționată în

ciclurile procesuale anterioare prin raportare la Legea nr. 10/2001. Aceste

îndrumări nu justifică soluția de casare cu trimitere care s-a bazat pe

faptul că instanța de apel a rezolvat litigiul pe excepția de

inadmisibilitate prin raportare la Legea nr. 10/2001 - art. 480 C. civ.,

reținând că, deși a dispus formal respingerea acțiunii ca

neîntemeiată, modalitatea concretă de soluționare echivalează tot cu o

respingere pe excepția inadmisibilității, cu încălcarea îndrumărilor deciziei

de casare.

Prin recursul de

față partea nu atacă considerente care explică și susțin

soluția de casare cu trimitere, nepunându-se nici măcar problema unei

contradicții între considerente și dispozitiv sau între considerente.

Partea nu atacă nici considerente care ar putea constitui rezolvări de fond,

care să o lezeze și care ulterior ar putea fi invocate cu putere de lucru

judecat și care ar fi așezate din punct de vedere topografic în

motivarea hotărârii.

Față de aceste

considerente, Curtea va respinge ca inadmisibil recursul reclamantului.

Recursul declarat de D.G.R.F.P.

Timișoara este nul, nefiind indicat nici un motiv de casare care să se

întemeieze pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și neexistând un

motiv de casare de ordine publică care să fie invocat din oficiu de către

instanță.

Recurenta pârâtă

susține că a invocat prin întâmpinare excepția de inadmisibilitate a acțiunii

de drept comun și că susține în continuare excepția invocată, enumerând

argumentele sale sau mai bine spus reluând argumentele invocate deja în

ciclurile procesuale anterioare și în cel de față, înaintea

instanței de apel.

Recurenta pârâtă nu

aduce nici o critică hotărârii recurate. Or, obiectul căii de atac nu îl

constituie pretenția concretă dedusă judecății și nici apărarea

părții adverse, ci hotărârea judecătorească, soluția instanței.

Astfel, nefiind adusă

nici o critică soluției prin prisma motivelor de nelegalitate enumerate de

art. 304 C. proc. civ., recursul pârâtei este nul, potrivit art. 306 C. proc.

civ.

Întrucât intimatul

Grupul Școlar Agricol

”I.D.” nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată pricinuite de prezentul

proces, se va respinge ca neîntemeiată cererea acestuia de acordare a

cheltulililor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamantul L.P.A. împotriva Deciziei civile nr.

128 din 9 octombrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Constată nul recursul

declarat de pârâta D.G.R.F.P. Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 128 din 9

octombrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Respinge, ca

neîntemeiată, cererea de acordare de cheltuieli de judecată formulată de

intimatul Grupul Școlar Agricol ”I.D.”

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 februarie 2015.