ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 477/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Hotărârea instanței de fond. Prin sentința civilă nr. 177 din 29 ianuarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 922/30/2010*, Tribunalul Timiș a respins cererea formulată de reclamantul L.P.A. în contradictoriu cu pârâții Statul Roman reprezentat prin M.E.F.P. - prin D.G.F.P. Timiș, U.Ș.A.M.V.B. Timișoara, A.D.S. și Grupul Școlar Agricol I.D. Pentru a pronunța această sentință, după desființare cu trimitere spre rejudecare în fond, tribunalul a reținut că terenurile a căror revendicare o solicită reclamantul în prezenta cauză fac parte din imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și pot fi restituite în natură sau prin echivalent foștilor proprietari doar prin parcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a făcut aplicarea deciziei pronunțate în recurs în interesul Legii nr. 33/2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție și a hotărârii din 12 octombrie 2010 pronunțată de C.E.D.O. în Cauza Maria Atanasiu și alții c. României. Hotărârea instanței de apel. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul L.P.A. Instanța de apel, analizând apelul reclamantului, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea dispozițiilor art. 282 și următoarele raportat la art. 297 C. proc. civ. de la 1865 a constatat că acesta este întemeiat. Curtea a constatat, în primul rând, faptul că instanța de fond, în al doilea ciclu procesual, a ignorat normele imperative prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., în condițiile în care nu a răspuns argumentat, în fapt și în drept, la capetele de cerere din acțiunea cu care a fost investită, rezumându-se doar la o reproducere parțială a unor paragrafe din hotărârea C.E.D.O. - cauza Maria Atanasiu și alții - și fără să expună o argumentație proprie, pertinentă și relevantă în raport cu circumstanțele particulare ale speței. Instanța de control judiciar a reținut că la pag.20 paragraful 2 din sentință se menționează că solicitarea reclamantului privind constatarea nevalabilității titlului Statului asupra terenurilor revendicate poate fi soluționată doar în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condițiile în care acest petit este lăsat nesoluționat, cu toate că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar este acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Curtea a constatat că și celelalte motive de apel sunt fondate, în principal pentru faptul că tribunalul a ignorat dispozițiile de trimitere din Decizia civilă nr. 849/A/2011 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a dispus anularea sentinței din primul ciclu procesual și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond. Curtea a constatat că prin sentința apelată s-a dispus formal respingerea acțiunii ca neîntemeiată, însă modalitatea concretă de soluționare echivalează tot cu o respingere pe excepția inadmisibilității, întrucât se eludează capătul de cerere redat explicit în acțiunea reclamantului privind nevalabilitatea titlului Statului și revendicarea prin comparația de titluri. Or, procedând astfel, tribunalul a încălcat dispozițiile art. 297 alin. (1), teza finală C. proc.

civ., privind caracterul obligatoriu, pentru judecătorii fondului, a dezlegărilor date de judecătorii din apel atunci când se dispune casarea cu trimitere spre rejudecare. Curtea a mai constatat că instanța de fond, în rejudecare, a confundat obiectul material precum și cauza juridică a litigiului, care nu poate fi Legea nr. 10/2001, în condițiile în care reclamantul revendică exclusiv terenuri agricole extravilane, ce formează obiectul Legii nr. 18/1991, respectiv al Legii nr. 1/2000. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 297 C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 177 din 29 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 922/30/2010*, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv la Tribunalul Timiș.

Recursul și hotărârea instanței de recurs. Împotriva Deciziei civile nr. 128 din 9 octombrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs reclamantul L.P.A. și pârâta D.G.R.F.P. Timișoara. Recurentul susține că prin acțiune a solicitat instanței să constate lipsa titlului Statului Român asupra a patru terenuri extravilane în suprafață totală de 232.418 mp situate în Timișoara, nevalabilitatea dreptului de administrare constituit de Statul Român în favoarea pârâților A.D.S. și U.Ș.A.M.V.B., respectiv a dreptului de folosință constituit în favoarea pârâtului Grupul Școlar Agricol „I.D.", cu consecința obligării pârâților de a-i lăsa terenul menționat în deplină proprietate și liniștită posesie.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Reclamantul a arătat că terenurile care fac obiectul litigiului au aparținut autorului său, K.H.W.F., fiind preluate abuziv și fără titlu valabil de către Statul Român. Astfel, două dintre cele patru terenuri au fost preluate în temeiul Decretelor nr. 151/1950, nr. 218/1960 și nr. 712/1966, dreptul de proprietate al statului fiind transcris în C.F. a localității Timișoara, iar celelalte două au fost preluate în baza unei exproprieri de fapt, fără justă și prealabilă despăgubire, autorul reclamantului figurând și în prezent în C.F. a localității Timișoara ca proprietar tabular. Deși statul nu avea un titlu valabil, aceste suprafețe de teren au fost incluse în domeniul public al Statului Roman care a constituit un drept de administrare în favoarea pârâților A.D.S.

și U.Ș.A.M.V.B., respectiv un drept de folosință în favoarea pârâtului Grupul Școlar Agricol „I.D." În recursul său, recurentul critică considerentele hotărârii, fără a critica soluția, arătând că instanța de apel a indicat instanței de trimitere ca, în rejudecare, să stabilească temeinicia și îndreptățirea reclamantului de a revendica aceste imobile din perspectiva Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 și a Legii nr. 1/2000 și de a decide dacă aceste legi prevalează în raport cu norma generală cuprinsă în art. 480 C. civ. Recurentul reclamant solicită înlăturarea acestor considerente întrucât vizează tot admisibilitatea cererii, aspect de ordin procedural deja lămurit în primul ciclu procesual.

Susține că doctrina (V.M. Ciobanu, G. Boroi / Drept procesual civil, Ediția a II-a, pag. 311, Editura AII Beck, București, 2003) și jurisprudența (Cas. I, Decizia nr. 205/1938) au recunoscut dreptul părții interesate de a formula calea de atac doar împotriva considerentelor hotărârii, atunci când aceasta cuprinde constatări de fapt de natură a-i aduce prejudicii.

Noul Cod de procedură civilă, chiar dacă nu este aplicabil în speță, nu poate fi ignorat întrucât aduce o consacrare legislativă a unei practici judiciare consolidate și a tendințelor doctrinare anterioare, prevăzând expres la art. 461 alin. (2) că, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt care prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Astfel, recursul îndreptat doar împotriva considerentelor, cu menținerea dispozitivului hotărârii atacate, este în prezent considerat deplin admisibil, fiind recunoscut interesul părții de a solicita înlăturarea considerentelor prejudiciabile, chiar și în situația în care dispozitivul hotărârii îi este favorabil.

Susține că, considerentele menționate sunt nelegale, întrucât încalcă indicațiile obligatorii ale instanțelor de reformare din primul ciclu procesual (motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.) și sunt contradictorii cu cele anterioare ale deciziei și cu indicațiile instanței de recurs din ciclul procesual anterior, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Invocând art. 304 pct. 7 C. proc. civ. susține că, constituie motiv de recurs situația în care hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. De asemenea, este recurabilă hotărârea instanțelor care cuprinde o contradicție între considerente și dispozitiv.

Astfel, indicațiile instanței de apel, care fac obiectul prezentului recurs și care obligă instanța de trimitere, ca, în rejudecare, în al treilea ciclu procesual, să analizeze acțiunea în revendicare din perspectiva concursului dintre legea generală (art. 480 C. civ.) și legea specială (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 167/1997 și Legea nr. 1/2000) sunt practic, incompatibile cu mențiunea din dispozitivul aceleiași sentințe, prin care aceeași instanță de apel obligă instanța de trimitere ca, în rejudecare, să soluționeze cauza pe fond.

Soluționarea pe fond a pricinii, astfel cum a fost decisă prin dispozitivul Deciziei nr. 129 din 9 octombrie 2014 presupune analizarea și soluționarea capetelor de cerere cu care reclamantul a înțeles să sesizeze instanța, respectiv: constatarea nevalabilității titlului Statului român asupra terenurilor litigioase, nevalabilitatea dreptului de administrare și de folosință constituit de Statul român precum și compararea de titluri, specifică acțiunii în revendicare. Analizarea excepției inadmisibilității acțiunii este un moment procesual depășit încă din primul ciclu procesual, fapt pe care chiar instanța de apel l-a reținut atunci când a anulat sentința primei instanțe, deoarece a constatat că respingerea acțiunii ca neîntemeiată, adică pe fondul cauzei, s-a dispus doar în mod formal, în condițiile în care modalitatea concretă de soluționare echivalează tot cu o respingere pe excepția inadmisibilității.

În aceste condiții, solicită instanței de recurs să înlăture din conținutul Deciziei civile nr. 129 din 9 octombrie 2014 considerentele care obligă instanța de fond, în rejudecare, să stabilească îndreptățirea legală a reclamantului de a revendica aceste imobile, din perspectiva Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 și a Legii nr. 1/2000 și de a decide dacă aceste legi prevalează în raport cu norma generală cuprinsă în art. 480 C. civ., întrucât intră în contradicție cu restul motivării, precum și cu dispozitivul deciziei pronunțate de instanța de apel. Având în vedere aceste considerente există riscul ca și în al treilea ciclu procesual să se pronunțe o hotărâre prin care să se respingă pentru a treia oară acțiunea ca inadmisibilă, cu nerespectarea indicațiilor instanței de casare.

În felul acesta s-ar ajunge și la încălcarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 C.E.D.O., nefiind posibil ca în trei cicluri procesuale acțiunea să fie respinsă ca inadmisibilă în condițiile în care deja s-a stabilit că o astfel de soluție este nelegală. În drept a invocat art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. raportat la art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva Deciziei nr. 128 din 09 octombrie 2014, a formulat recurs și D.G.R.F.P. Timișoara solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței pronunțate de instanța de apel în sensul respingerii apelului ca neîntemeiat și menținerii soluției instanței de fond. Invocă în drept art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susține că a formulat întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea acțiunii pe dreptul comun, apreciind că există o lege specială în temeiul căreia ar fi trebuit să fie revendicat terenul și anume Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990, având loc numai în condițiile art. 11 din Legii nr. 10/2001. Arată că susține în continuare excepția invocata, motivat de următoarele: Majoritatea instanțelor apreciază că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990 poate avea loc numai în condițiile acestei legi.

Deși avantajos prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun, fiind rigid și conservator în câmpul sau de aplicare, a fost înlocuit de Legea nr. 10/2001, care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabilă sesizării instanței. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Potrivit art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituție, conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a recunoscut faptul că, "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării", care va fi exercitată" după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire conform prevederilor prezentei legi". Drept urmare, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.

Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 373 din 04 mai 2006 că:" Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avuta la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului și implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorității administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiție. În aceste condiții, având în vedere cele arătate mai sus, prevederile C. civ. nu mai pot servi ca temei în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Această reglementare cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură și prin măsuri reparatorii în echivalent și în acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională privind domeniul de aplicare a acestei legi, care constituie dreptul comun în materia retrocedării în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de către stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Cu atât mai mult deci, sunt inadmisibile acțiunile în revendicare introduse pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest act normativ suprimând acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Recursul declarat de reclamantul L.P.A. este inadmisibil. Litigiul de față este reglementat de dispozițiile codului de procedură civilă de la 1865, potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 134/2010. Potrivit C. proc. civ. de la 1865, partea din hotărâre ce face obiectul căii de atac este dispozitivul hotărârii. Hotărârea pronunțată este înzestrată cu autoritatea de lucru judecat iar aceasta este cuprinsă în dispozitivul hotărârii și în considerente numai în măsura în care acestea contribuie la explicarea dispozitivului, la justificarea soluției, pentru a-i preciza întinderea și înțelesul, considerentele necăpătând putere de lucru judecat decât prin dispozitiv și numai în măsura în care îl explică și se reflectă în el.

Jurisprudența și doctrina majoritară au statuat că partea care a avut câștig de cauză nu va putea ataca hotărârea doar pe motivul că este nemulțumit de considerentele hotărârii deoarece nu justifică un interes câtă vreme numai prin dispozitiv sunt tranșate drepturile părților în litigiu. O parte a doctrinei și jurisprudenței a statuat că totuși, în mod excepțional, pentru unele motive de casare, recursul poate viza, nu numai dispozitivul hotărârii atacate, ci și considerentele acesteia (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii) nu însă exclusiv considerentele și mai ales acele considerente care nu sprijină dispozitivul și nu contribuie la puterea de lucru judecat.

S-a admis în mod excepțional că este admisibil recursul împotriva acelor considerente care de fapt constituie rezolvări de fond care însă din punct de vedere topografic sunt așezate nu în dispozitiv, ci în motivarea hotărârii. În cauza de față, partea, care a avut câștig de cauză, atacă îndrumările date de instanța de casare instanței de rejudecare, de a stabili îndreptățirea reclamantului de a revendica aceste imobile și temeinicia cererii sale din perspectiva Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 și a Legii nr. 1/2000 prin raportare și la norma generală - art. 480 C. civ., aspect nelămurit în ciclurile procesuale anterioare, acțiunea fiind soluționată în ciclurile procesuale anterioare prin raportare la Legea nr. 10/2001.

Aceste îndrumări nu justifică soluția de casare cu trimitere care s-a bazat pe faptul că instanța de apel a rezolvat litigiul pe excepția de inadmisibilitate prin raportare la Legea nr. 10/2001 - art. 480 C. civ., reținând că, deși a dispus formal respingerea acțiunii ca neîntemeiată, modalitatea concretă de soluționare echivalează tot cu o respingere pe excepția inadmisibilității, cu încălcarea îndrumărilor deciziei de casare. Prin recursul de față partea nu atacă considerente care explică și susțin soluția de casare cu trimitere, nepunându-se nici măcar problema unei contradicții între considerente și dispozitiv sau între considerente. Partea nu atacă nici considerente care ar putea constitui rezolvări de fond, care să o lezeze și care ulterior ar putea fi invocate cu putere de lucru judecat și care ar fi așezate din punct de vedere topografic în motivarea hotărârii.

Față de aceste considerente, Curtea va respinge ca inadmisibil recursul reclamantului. Recursul declarat de D.G.R.F.P. Timișoara este nul, nefiind indicat nici un motiv de casare care să se întemeieze pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și neexistând un motiv de casare de ordine publică care să fie invocat din oficiu de către instanță. Recurenta pârâtă susține că a invocat prin întâmpinare excepția de inadmisibilitate a acțiunii de drept comun și că susține în continuare excepția invocată, enumerând argumentele sale sau mai bine spus reluând argumentele invocate deja în ciclurile procesuale anterioare și în cel de față, înaintea instanței de apel. Recurenta pârâtă nu aduce nici o critică hotărârii recurate.

Or, obiectul căii de atac nu îl constituie pretenția concretă dedusă judecății și nici apărarea părții adverse, ci hotărârea judecătorească, soluția instanței. Astfel, nefiind adusă nici o critică soluției prin prisma motivelor de nelegalitate enumerate de art. 304 C. proc. civ., recursul pârâtei este nul, potrivit art. 306 C. proc. civ. Întrucât intimatul Grupul Școlar Agricol ”I.D.” nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată pricinuite de prezentul proces, se va respinge ca neîntemeiată cererea acestuia de acordare a cheltulililor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul L.P.A. împotriva Deciziei civile nr. 128 din 9 octombrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Constată nul recursul declarat de pârâta D.G.R.F.P. Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 128 din 9 octombrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare de cheltuieli de judecată formulată de intimatul Grupul Școlar Agricol ”I.D.” Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2015.