ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1839/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1839/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr.

1839/2016

Asupra cauzei

de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 12 februarie 2010 pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/30/2010,

reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, Universitatea B. - Timișoara, Agenția

Domeniilor Statului, Grupul Școlar Agricol "C.", a solicitat

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate

lipsa titlului Statului Român asupra terenului și, pe cale de

consecință, nevalabilitatea dreptului de administrare acordat

Universității B. - Timișoara, a dreptului de administrare

acordat Agenției Domeniului Statului și a dreptului de folosință

acordat Grupului Școlar Agricol "C.", totodată, să

oblige pârâții să îi lase, în deplină proprietate și

liniștită posesie, terenul în suprafață totală de

232.418 mp.

În drept,

s-au invocat dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.

Prin

precizări succesive ale cererii de chemare în judecată, reclamantul a

învederat că suprafețele de teren revendicate, având numerele

cadastrale indicate, au fost supuse unor operațiuni cadastrale, astfel

încât, la data de 17 septembrie 2010, terenurile prezentau următoarele

coordonate de carte funciară:

(1) CF x1

Timișoara (provenit din conversia CF x2 Timișoara), nr. cad. LL x/1

în suprafață de 7.781 m

2

; anterior, terenul era cuprins

sub nr. top. x/1 înscris în CF x3 Timișoara;

(2) CF x4

Timișoara (provenit din conversia CF x2 Timișoara), nr. cad. x/422 în

suprafață de 54.078 m

2

; anterior, terenul era cuprins

parțial sub nr. top. x/1 înscris în CF x3 Timișoara, parțial sub

nr. top. x/3, x/4 și x/5 înscrise în CF x5 Timișoara.

(3) CF x6

Timișoara (provenit din conversia CF x7 Timișoara), nr. cad. nou x8

în suprafață de 64.675 m

2

; anterior, (i) terenul a fost

cuprins sub nr. cad. vechi Ax înscris în CF x7 Timișoara și, înainte

de această înscriere, (ii) terenul a fost cuprins parțial sub nr.

top. x/1 înscris în CF x3 Timișoara și parțial sub nr. top.

x/2/1 înscris în CF x9 Timișoara.

(4) CF x10

Timișoara, nr. cad. x/1 în suprafață de 498 m

2

;

anterior, terenul era cuprins parțial sub nr. top. x/1 înscris în CF x3

Timișoara și parțial sub nr. top. x/2/1 înscris în CF x9 Timișoara.

(5) CF x11

Timișoara (provenit din conversia CF x/1 Timișoara), nr. cad. nou x/1

în suprafață de 20.608 m

2

; anterior, acest teren (i) a

fost înscris sub numerele cadastrale A 404 și A 409 și, înainte de

această înscriere, (ii) terenul a fost cuprins sub nr. top. x/2/1 înscris

în CF x9 Timișoara.

(6) CF x12

Timișoara (provenit din conversia CF x/1 Timișoara), nr. cad. nou x/1

în suprafață de 6.000 m

2

; anterior, (i) terenul a fost

înscris sub nr. cad. Cc/x410 și, înainte de această înscriere, (ii) a

fost cuprins sub nr. top. x/2/1 înscris în CF x9 Timișoara.

(7) CF x13

Timișoara (provenit din conversia CF x2 Timișoara), nr. cad. LL/x/472

în suprafață de 38.006 m

2

; anterior, terenul a fost

cuprins parțial sub nr. top. x/1 și parțial sub nr. top. x/3 înscrise

în CF x5 Timișoara.

(8) CF x14

Timișoara (provenit din conversia CF x2 Timișoara), nr. cad. Vn/x/424

în suprafață de 28.763 m

2

; terenul a fost cuprins

parțial sub nr. top. x/1 și parțial sub nr. top. x/3 înscrise în

CF x5 Timișoara.

(9) CF x15

Timișoara (provenit din conversia CF x2 Timișoara), nr. cad. nou x/1

în suprafață de 24.884 m

2

; anterior, (i) terenul a fost

înscris în aceeași carte funciară sub nr. cad. x/LL/474 și,

înainte de această înscriere, (ii) terenul a fost cuprins parțial sub

nr. top. x/2 și parțial sub nr. top. x/3 înscrise în CF x5

Timișoara.

Prin

Sentința civilă nr. 2903 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Timiș

a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost

precizată; în prealabil, a respins următoarele excepții, invocate

de către pârâți: a netimbrării cererii; a lipsei

calității procesuale active și lipsei de interes; cea a lipsei

calității procesuale a pârâților Universitatea B. și

Agenția Domeniilor Statului.

Prin Decizia

civilă nr. 849/A din 05 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva

sentinței menționate, dispunându-se anularea acesteia și

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin Decizia

nr. 3752 din 25 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a

respins recursul declarat de pârâți împotriva deciziei menționate.

Pentru a

decide astfel, instanța de recurs a arătat că, deși

soluția de anulare a hotărârii primei instanțe și de

trimitere a cauzei spre rejudecare, dispusă de instanța de apel, este

corectă, motivarea acestei decizii este parțial improprie

soluției pronunțate.

Astfel,

instanța de apel reține în considerente că titlul statului nu

este valabil și că reclamantul este titularul unui "bun" în

înțelesul art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional la Convenția

europeană a Drepturilor Omului. Or, aceste aspecte țin de fondul

acțiunii, neputând fi tranșate în apel, în condițiile în care,

la prima instanță, nu s-a acordat cuvântul pe fond, ci numai asupra

excepțiilor.

În

consecință, în rejudecare, instanța nu va fi ținută de

aceste considerente, urmând a proceda ea însăși la analiza

capătului de cerere privind valabilitatea titlului statului, precum

și a cererii în revendicare, în cadrul căreia se invocă

existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului.

În ceea ce

privește argumentele recurenților în susținerea excepției

de inadmisibilitate, acestea constituie, în realitate, apărări de

fond, în sensul că se susține existența dreptului statului

asupra imobilului revendicat și inexistența - ca urmare a

neurmăririi căilor prevăzute de legile speciale - a unui drept

de proprietate în patrimoniul reclamantului, drept apt a-i conferi

posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare, aceste

argumente urmând a fi examinate ca atare de către instanța de

rejudecare.

Prin

Sentința civilă nr. 177 din 29 ianuarie 2014 pronunțată în

Dosarul nr. x/30/2010*, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare în

judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâților Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Universitatea B., Agenția

Domeniilor Statului și Grupul Școlar Agricol "C.".

Prin Decizia

civilă nr. 128/9 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva

sentinței menționate, dispunându-se anularea acesteia și

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a constatat că instanța de fond,

în rejudecare, a confundat obiectul material precum și cauza juridică

a prezentului litigiu, care nu poate sub nicio formă să fie

reprezentat de Legea nr. 10/2001, în condițiile în care reclamantul A.

revendică exclusiv terenuri agricole extravilane, care formează

exclusiv obiectul Legii nr. 18/1991, respectiv al Legii nr. 1/2000, în contextul

în care textul art. 8 din Legea nr. 10/2001 indică fără echivoc

că nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în

extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data

notificării, precum și cele al căror regim juridic este

reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr.

1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii

fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu

modificările și completările ulterioare.

Simpla

verificare a extraselor CF la zi, existente la dosarul cauzei, identificarea

topografică precum și poziția pârâților intimați

reflectă fără dubiu caracteristicile terenurilor revendicate de

către reclamant, respectiv acelea de a fi terenuri agricole extravilane.

În raport cu

aceste circumstanțe, Curtea a constatat că sentința apelată

intră din nou sub incidența dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., fiind încălcat dreptul reclamantului la o judecată pe

fond a cererii sale de revendicare a unor terenuri agricole.

S-a statuat

că instanța de fond are obligația de a stabili temeinicia

și îndreptățirea legală a reclamantului de a revendica

aceste imobile, din perspectiva Legii fondului funciar nr. 18/1991 și a

Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor agricole și a celor forestiere, solicitate potrivit

prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997

și de a decide dacă aceste legi speciale prevalează în raport cu

norma generală cuprinsă în art. 480 C. civ.

Prin Decizia

nr. 477 din 18 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat nul recursul formulat de pârâta Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și a

respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul A.

În

considerentele deciziei de recurs s-a constatat că partea care a avut

câștig de cauză nu a atacat considerente care explică și

susțin soluția de casare cu trimitere, nepunându-se nici măcar

problema unei contradicții între considerente și dispozitiv sau între

considerente. Partea nu atacă nici considerente care ar putea constitui

rezolvări de fond, care să o lezeze și care ulterior ar putea fi

invocate cu putere de lucru judecat și care ar fi așezate din punct

de vedere topografic în motivarea hotărârii.

Cauza a fost

reînregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. x/30/2010**.

Prin

încheierea de ședință din data de 14 octombrie 2015,

instanța a constatat transmiterea calității procesuale pasive a

pârâtului Grupul Școlar Agricol "C." către Colegiu Silvic

"D.", pentru că prin Hotărârea Consiliului E. al

Municipiului Timișoara nr. 304 din 18 decembrie 2012 s-a aprobat

schimbarea denumirii Grupului Școlar Agricol "C." în Liceul

Tehnologic Agricol "E.". Ulterior, prin Hotărârea Consiliului E.

al Municipiului Timișoara nr. 65 din 13 februarie 2015 s-a aprobat

fuziunea prin absorbție dintre Colegiul Silvic "D." și

Liceul Tehnologic Agricol "E.", acesta din urmă dizolvându-se în

urma fuziunii.

Prin

Sentința civilă nr. 56 din 20 ianuarie 2016, Tribunalul Timiș a

respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A.

În motivarea

sentinței, în raport de considerentele Deciziei de casare nr. 128 din 9

octombrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, obligatorie

potrivit dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a

constatat că antecesorii reclamantului, cetățeni străini,

nu au uzat niciodată de procedura de restituire a imobilelor în temeiul

dispozițiilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr.

1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole

și a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului

funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997.

Astfel de

demersuri pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor nu

au fost făcute de antecesorii reclamantului nici după modificarea

dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 18/1991, care, în noua formă,

dispunea că "Cetățenii români cu domiciliul în

străinătate, precum și foștii cetățeni români

care și-au redobândit cetățenia română, indiferent

dacă și-au stabilit sau nu domiciliul în țară, pot face

cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafețele de

terenuri agricole sau terenuri cu destinație forestieră,

prevăzute la art. 45, care le-au aparținut în proprietate, dar numai

până la limita prevăzută la art. 3 lit. h) din Legea nr.

187/1945, de familie, pentru terenurile agricole, și nu mai mult de 30 ha

de familie, pentru terenurile cu destinație forestieră, în termenul,

cu procedura și în condițiile prevăzute la art. 9 alin. (3) -

(9)".

Demersul

judiciar din prezenta cauză a fost întemeiat încă de la bun început

pe dispozițiile art. 480 C. civ. din 1864, iar reclamantul a susținut

întotdeauna că această acțiune este una în revendicare

întemeiată pe dreptul comun.

Având în

vedere întreaga procedură judiciară parcursă de acest dosar din

data de 12 februarie 2010, când s-a înregistrat cererea de chemare în

judecată pe rolul Tribunalului Timiș, faptul că dosarul se

află pentru a treia oară în rejudecare pe fond și deciziile

instanțelor superioare de control judiciar prin care s-a statuat că o

asemenea acțiune este admisibilă pe fond, tribunalul a apreciat

că în acest moment reclamantului i s-ar încălca dreptul la un proces

echitabil garantat de art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor

Omului dacă cererea sa de chemare în judecată nu ar fi analizată

pe dispozițiile prevăzute de Codul civil care reglementează

acțiunea în revendicare de drept comun.

Pentru aceste

considerente, tribunalul a constatat, ținând cont de dispozițiile din

Decizia civilă nr. 128/A din 09 octombrie 2014 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, că în cauză prevalează norma

generală prevăzută de art. 480 C. civ. din 1864, care

urmează a fi analizate în cadrul acțiunii în revendicare titlul

reclamantului și titlul Statului asupra terenurilor în litigiu.

Toate aceste

terenuri agricole extravilane s-au aflat în proprietatea lui F. și au

intrat în proprietatea Statului Român în anul 1966 prin expropriere. Din acel

moment, nici domnul F. și nici moștenitorii acestuia nu s-au mai

considerat proprietarii acestor terenuri și nu au mai acționat ca

și când ar fi fost proprietarii terenurilor.

La momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, moștenitorii lui F. (decedat

la data de 16 august 1974), și anume G., soția supraviețuitoare,

și H. și I., cei doi copii ai fostului proprietar tabular, erau

cetățeni străini și nu li se putea reconstitui dreptul de

proprietate asupra terenurilor. Nici după modificările aduse legilor

fondului funciar care permiteau cetățenilor români cu domiciliul în

străinătate, precum și foștii cetățeni români

care și-au redobândit cetățenia română, să facă

cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, antecesorii reclamantului

nu au formulat astfel de cereri (care în prealabil necesitau problema

soluționării situației referitoare la cetățenia română).

În

jurisprudența sa constantă Curtea europeană a Drepturilor Omului

a arătat că un stat nu este obligat să adopte măsuri

legislative de restituire a bunurilor confiscate în perioada regimului

comunist, iar în cazul în care adoptă astfel de măsuri, statul

beneficiază de o marjă mare de apreciere cu privire la

condițiile în care astfel de proceduri de restituire operează.

În fapt,

situația terenurilor revendicate de reclamant este următoarea:

A. Terenurile

cu nr. top. x/1 și x/2/1 se suprapun în prezent peste nr. cadastrale CC

x/1, A x/1, A x/1 și HB x/2 și se află în prezent în

proprietatea privată a Statului Român prin Agenția Domeniilor

Statului, Colegiul Silvic D. având un drept de concesionare asupra acestor

terenuri.

B. Terenul cu

nr. top. x/1 se suprapune în prezent peste nr. cadastral LL 472 parțial,

DE 476 parțial și Vn 424 parțial; terenul cu nr. top. x/2 se

suprapune în prezent peste nr. cadastral LL 474 parțial; terenul cu nr.

top. x/3 se suprapune în prezent peste nr. cadastral LL 474 parțial, De

476 parțial, Vn 422 parțial, De 423 parțial și Vn 424

parțial; terenul cu nr. top. x/4 se suprapune în prezent peste nr.

cadastral Vn 422 parțial; terenul cu nr. top. x/5 se suprapune în prezent

peste nr. cadastral Vn 422 parțial.

În prezent,

toate aceste terenuri se află în proprietatea publică a Statului

Român și în administrarea Universității B. Timișoara.

Aceste

terenuri se află într-o regiune în care, în anul 1966, funcționa

regimul de carte funciară reglementat de dispozițiile Decretului-lege

nr. 115/1938. Potrivit acestui act normativ, înscrierea în cartea funciară

avea efect constitutiv de drepturi, însă dreptul de proprietate dobândit

prin expropriere se dobândea fără înscriere în cartea funciară,

titularul fiind obligat să înscrie dreptul în cartea funciară în

cazul în care dorea să dispună de el (art. 17 și 26).

Așadar,

chiar dacă nu și-a înscris dreptul de proprietate în cartea

funciară, fiind vorba de expropriere, dreptul real a intrat în patrimoniul

Statului Român în temeiul dispozițiilor art. 26 din Decretul-lege nr.

115/1938.

Tribunalul a

constatat, în privința terenurilor de la punctul B, care în prezent se

află în domeniul public al Statului Român, că sunt aplicabile

dispozițiile art. 136 alin. (4) din Constituția României potrivit

cărora "Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În

condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor

autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate;

de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită

instituțiilor de utilitate publică".

Fiind

inalienabile, bunurile care fac parte din domeniul public al statului nu pot fi

înstrăinate sub nicio formă, prin urmare ele nu pot trece în

patrimoniul altei persoane nici ca efect al admiterii unei acțiuni în

revendicare.

În ceea ce

privește terenurile de la punctul A, aflate în prezent în proprietatea

privată a Statului Român prin Agenția Domeniilor Statului, Colegiul

Silvic D. având un drept de concesionare asupra acestor terenuri, tribunalul a

constatat că au ieșit din patrimoniul antecesorilor reclamantului

acum 50 de ani și nu s-au făcut nici un fel de demersuri pentru

recuperarea lor până în urmă cu 6 ani (acțiunea în revendicare a

fost introdusă după 20 de ani de la înlăturarea regimului

comunist).

Așadar,

terenurile nu reprezintă un "bun" în sensul dispozițiilor

Convenției europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței

sale constante. Prin urmare, reclamantul nu se află sub protecția

dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la

Convenția europeană a Drepturilor Omului, fiind expuse argumente din

motivarea hotărârii pronunțate în cauza Costandache c. României.

Reclamantul

din prezenta acțiune, invocând în drept prevederile art. 480 C. civ,

trebuie să dovedească calitatea de proprietar a sa și a antecesorilor

lor, la data introducerii acțiunii, or acesta nu poate face această

dovadă întrucât antecesorii săi au pierdut dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu prin decretul de expropriere în anul 1966.

Instanța

a constatat că, prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare

drepturi succesorale, reclamantul nu a dobândit calitatea de moștenitor a

fostului proprietar tabular, pentru că nu se poate înstrăina

"calitatea de moștenitor" (moștenirea "se deferă

sau prin lege, sau după voința omului prin testament" - art. 650

C. civ. din 1864), reclamantul a dobândit doar "bunurile" existente

în cadrul succesiunii, sau, eventual, bunurile care vor intra ulterior în

succesiune.

La data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare drepturi succesorale,

reclamantul nu putea dobândi decât ceea ce era în patrimoniul defuncților

la data decesului, iar imobilul în litigiu nu putea fi transmis prin

moștenire atâta timp cât a fost trecut în proprietatea Statului Român în

anul 1966 și nu se mai află în patrimoniul foștilor proprietari

de carte funciară, la data decesului, nici în anul 1974 (data decesului

lui F.), și nici în anul 2009 (data decesului lui G.).

Pe de

altă parte, în ceea ce privește titlul Statului asupra acestor

terenuri (atât cele de la punctul A, cât și cele de la punctul B),

tribunalul a apreciat că prin neurmărirea procedurii speciale de

reconstituire a dreptului de proprietate asupra acestor terenuri de către

antecesorii reclamantului, titlul Statului s-a consolidat și eventualele

vicii ale acestui titlu determinate de neconcordanța actului normativ de

expropriere cu Constituția României din acel moment și actele

internaționale la care România era parte în acel an, au fost

înlăturate.

Această

interpretare este în acord cu jurisprudența constantă a

instanțelor naționale din ultimii ani, inclusiv jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în cazurile în care

foștii proprietari nu au utilizat procedurile speciale de restituire a

bunurilor preluate sub diferite forme sub regimul comunist, titlul Statului s-a

consolidat, aceste bunuri rămânând în mod valabil în proprietatea Statului

Român.

Având în

vedere motivele expuse anterior, instanța a constatat că în acest

moment titlul de proprietate al Statului asupra terenurilor în litigiu este

unul valabil, acțiunea în revendicare promovată de reclamant fiind

neîntemeiată.

Prin Decizia

nr. 116 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I

civilă, în majoritate, a fost respins ca nefondat apelul declarat de

către reclamant împotriva sentinței menționate.

Opinia

separată a fost exprimată în sensul admiterii apelului reclamantului,

al admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată și

precizată, al constatării lipsei titlului Statului Român asupra

terenurilor extravilane în suprafață totală de 232.418 mp,

identificate prin cererea introductivă și prin expertiza

topografică, precum și al obligării pârâților de a

lăsa reclamantului, în deplină posesie proprietate și liniștită

posesie, terenurile extravilane în suprafață totală de 232.418

mp.

Pentru a

decide astfel, în opinie majoritară s-a reținut că reclamantul a

solicitat instanței ca, în cadrul acțiunii în revendicare întemeiate

pe dispozițiile art. 480 C. civ. din 1864 și art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998, să compare titlurile exhibate de fiecare parte

și, ca urmare a stabilirii calității sale de proprietar, să

oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie terenul în suprafață totală de 232.418

mp.

În

considerentele sentinței, tribunalul a arătat că prin deciziile

instanțelor superioare de control judiciar s-a statuat că o asemenea

acțiune este admisibilă pe fond și că în acest moment

reclamantului i s-ar încălca dreptul la un proces echitabil garantat de

art. 6 din Convenția europeană a Drepturilor Omului dacă cererea

sa de chemare în judecată nu ar fi analizată pe dispozițiile

prevăzute de codul civil care reglementează acțiunea în

revendicare de drept comun.

Instanța

de apel a apreciat că susținerea reclamantului apelant referitoare la

compararea titlurilor nu este întemeiată, deoarece ar fi trebuit să

dovedească faptul că la data introducerii acțiunii avea calitate

de proprietar asupra imobilelor în litigiu.

Or, potrivit

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat

fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau

de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație, iar cererea de revendicare formulată de reclamant se

supune acestor dispoziții legale. Acțiunea în revendicare tinde

să stabilească direct existența dreptului de proprietate al

reclamantului, redobândirea posesiei ca urmare a revendicării fiind numai

un efect accesoriu al acestei acțiuni.

Este

nefondată critica reclamantului potrivit căreia prima

instanță s-ar fi contrazis reținând, pe de o parte, caracterul

admisibil al acțiunii, iar, pe de alta parte, constatând că

reclamantul nu are în patrimoniu un bun care să-l îndreptățească

la admiterea acțiunii în revendicare și statuând că Statul Român

este singurul care deține un titlu asupra imobilului reprezentat de

decretele de naționalizare.

Astfel, în

concret, în prezenta speță nu se poate proceda la o comparare de

titluri, deoarece reclamantul nu a făcut dovada că dreptul de proprietate

asupra imobilelor terenuri i-a fost transmis de către vânzătorii de

drepturi succesorale. Reclamantul a invocat că autorii săi au

dobândit dreptul de proprietate prin moștenire, însă nu a prezentat

nici certificat de moștenitor și nici o hotărâre judecătorească

irevocabilă în acest sens, premisă indispensabilă pentru a se

stabili că acesta deține un bun în înțelesul art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenție, așa cum rezultă din jurisprudența

din ultima perioadă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Este

adevărat că certificatul de moștenitor nu poate constitui prin

sine însuși titlul de proprietate al reclamantului, însă ar fi fost o

eventuală probă în sensul susținerii că deține un bun

actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului transmis de către vânzătorii de drepturi

succesorale sau o speranță legitimă de a obține acest bun.

Bunurile asupra cărora se pretinde în prezent proprietar reclamantul au

fost preluate de Statul Român în perioada comunistă.

Chiar și

în ipoteza bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil (așa

cum reclamantul apelant susține că ar fi cazul în speță),

conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, pentru formularea

acțiunii în revendicare este necesară dovedirea propriului titlu

asupra bunului, în acest sens fiind jurisprudența constantă în

materia revendicării bunurilor preluate de stat în perioada

comunistă.

Tocmai

și pentru motivul că certificatul de calitate de moștenitor nu

poate constitui un titlu de proprietate care să stea la baza

comparației de titluri invocate de reclamant și nici dovada

existenței unei speranțe legitime de a obține bunurile

revendicate, s-a constatat că în speță nu sunt îndeplinite

condițiile de admitere a acțiunii în revendicare, nefiind necesară

analizarea celorlalte aspecte invocate de reclamant privind nelegalitatea

actelor de preluare și, implicit, lipsa unui titlu valabil al Statului

Român care să stea la baza includerii bunurilor în domeniul public sau

privat al acestuia.

Cu alte

cuvinte, chiar dacă nu este titlu de proprietate care să poată

fi opus terților, certificatul de moștenitor face dovada bunurilor

care se cuvin fiecărui moștenitor în parte.

Certificatele

de calitate de moștenitor depuse la dosar și menționate în

contractul de vânzare a drepturilor succesorale consemnează calitatea de

moștenitori legali ai proprietarului inițial ai terenurilor,

fără să se facă vreo mențiune despre masa

succesorală în compunerea pe care aceasta a avut-o la deschiderea

fiecăreia din cele două succesiuni care au intervenit între decesul

lui F. și încheierea contractului de vânzare-cumpărare, mai mult se

arată în mod expres că în nicio succesiune nu au fost declarate

bunuri sau imobile. În cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare se

menționează că are ca obiect drepturile succesorale născute

în urma deschiderii succesiunii domnului F., decedat la 1974. Reclamantul

apelant nu putea dobândi prin contractul menționat decât drepturile pe

care le aveau vânzătorii în patrimoniul lor în acel moment, conform principiului

de drept nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are

el însuși.

În ceea ce

privește calitatea de cetățeni străini ai succesorilor lui

F., respectiv J. (cunoscută sub numele de G.), în calitate de soție

supraviețuitoare și H. și I., în calitate de descendenți,

instanța constată că aceștia nu mai aveau

cetățenia română anterior anului 1989. După căderea

regimului comunist, când aveau deschisă calea acțiunii în revendicare

prin invocarea titlului de moștenitori legali ai fostului proprietar

tabular, nu ar fi putut dobândi în patrimoniul lor dreptul de proprietate

asupra terenurilor în litigiu tocmai din cauză că data deschiderii

succesiunii lui F. se plasează temporal anterior revizuirii din 2003 a

Constituției României. Este evident că lipsa cetățeniei

române la data revendicării bunurilor imobile este motivul pentru care nu

s-ar fi putut constata existența în patrimoniul lor a dreptului de

proprietate. Împrejurarea că, după decesul succesoarei soție

supraviețuitoare G., ceilalți succesori au înstrăinat drepturile

succesorale după defunctul F. unui cetățean român nu poate

schimba conținutul drepturilor pe care le aveau în patrimoniu deoarece

nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el

însuși.

Ei înșiși

nu puteau într-o acțiune în revendicare să facă dovada titlului

lor de proprietate în cadrul comparației de titluri. Aceasta deoarece,

așa cum se arata chiar în cauza Morariu și alții împotriva

României, soluționată de către Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, invocată chiar de către reclamantul apelant, nu se pot

prevala de prevederile art. 44 parag. 2 din Constituție, deoarece, în

interpretarea constantă a Curții Constituționale, acest articol

nu conferă cetățenilor străini dreptul de a dobândi terenuri

prin moștenire legală decât în cazul moștenirilor deschise

după data revizuirii Constituției, adică după data de 29

octombrie 2003. Și în această speță, reclamanții

pretindeau dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care le avuseseră

în proprietate antecesorii lor decedați înainte de 1989, iar Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere neîndeplinirea

condiției de a fi cetățean român la data formulării

cererilor de restituire. În prezentul litigiu, drepturile succesorale invocate

de reclamant sunt cele născute în urma deschiderii succesiunii fostului

proprietar F. Există o dată a decesului care este data deschiderii

moștenirii, dar nu numai acest element are relevanță pentru a

stabili legea aplicabilă, deoarece la data deschiderii moștenirii

terenul nu era în masa succesorală, nici în circuitul civil (căruia i

se aplică dreptul comun). Abia după căderea regimului comunist

se poate vorbi despre dobândirea dreptului de proprietate, așadar, pe

lângă elementul deschiderii moștenirii, mai există și

elementul redobândirii dreptului de proprietate.

Prin urmare,

reclamantul nu are un bun actual, vânzătorii de drepturi succesorale

neavând calitatea de proprietari, dar nici o speranță legitimă

de obținere a bunului.

Pentru toate

considerentele arătate, instanța de apel, cu opinie majoritară,

a considerat că Tribunalul Timiș a constatat în mod corect că,

potrivit jurisprudenței Curții europene a Drepturilor Omului,

reclamantul nu se bucură de un bun în înțelesul art. 1 din Primul

Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și astfel, a respins acțiunea.

Având în

vedere soluția pronunțată, precum și faptul că

intimații pârâți nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel,

instanța de apel nu a acordat astfel de cheltuieli.

Împotriva

deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

solicitându-se, în principal, modificarea deciziei, admiterea apelului și

admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost

formulată, iar, în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei

spre rejudecare la instanța de apel.

Ca precizare

prealabilă, recurentul a susținut că ambele instanțe de

fond au constatat în mod corect că acțiunea în revendicare este

admisibilă și că reclamantul are îndreptățirea

legală de a formula, pe temeiul Codului civil, acțiune în revendicare

cu privire la terenurile în litigiu în suprafață totală de

232.418 mp, legile fondului funciar nefiind aplicabile în cauză, întrucât

autorii reclamantului nu aveau cetățenia română pentru a putea

recurge la procedurile prevăzute de aceste acte normative în termenele

stipulate.

De altfel,

așa cum corect se arată în opinia separată, Legea nr. 18/1991 nu

era aplicabilă în speță nu numai pentru că autorii

reclamantului erau cetățeni străini și nu aveau

deschisă calea acestui act normativ, ci și pentru că, prin

ipoteză, acest act normativ nu li se putea aplica. Astfel, Legea nr.

18/1991 prevede că stabilirea dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de

producție se face numai în condițiile prezentei legi, respectiv numai

prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept

(art. 8 din Legea nr. 18/1991).

Or, reconstituirea

dreptului de proprietate presupune că s-a pierdut acest drept de

proprietate în timpul regimului comunist și se reconstituie în temeiul

Legii nr. 18/1991. În speță nu se pune o asemenea problemă,

întrucât dreptul de proprietate nu s-a pierdut, nu a ieșit nici un moment

din patrimoniul autorului F. și moștenitorilor săi, fiind

dobândit de reclamant. La rândul său, constituirea dreptului de

proprietate presupunea că persoana în cauză nu a fost anterior

proprietar, ci devine în cazurile și condițiile expres prevăzute

de Legea nr. 18/1991. Nici această ipoteză nu este aplicabilă în

speță.

În

consecință, procedura reglementată de legile fondului funciar -

de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate - este o

procedură la care reclamantul nu avea acces, acesta având deja în

patrimoniu dreptul de proprietate asupra terenurilor în temeiul unui titlu

valabil. Pentru apărarea acestui drept de proprietate împotriva

preluării abuzive, reclamantul are la dispoziție acțiunea în

revendicare, fiind incidente dispozițiile art. 480 C. civ. Cuza, în

vigoare la momentul introducerii acțiunii.

Prin motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a

susținut că instanța de apel nu a analizat toate motivele de

apel invocate de reclamant, încălcându-se art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Cuza, în conformitate cu care instanța de apel procedează la o

nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticilor formulate

de apelant.

Astfel, nu au

fost cercetate criticile referitoare la următoarele aspecte, analizate

greșit de către prima instanță: autorii reclamantului nu au

pierdut dreptul de proprietate prin expropriere în anul 1966; Decretele nr.

151/1950. 218/1960 și 712/1966 nu constituie un titlu valabil pentru stat,

preluarea având caracter abuziv; preluarea celorlalte două terenuri,

printr-o simplă măsură de fapt, are caracter abuziv; prin

neurmărirea procedurii speciale de reconstituire a dreptului de

proprietate de către autorii reclamantului, titlul statului nu s-a

consolidat și nu au fost înlăturate viciile acestui titlu,

determinate de neconcordanța cu Constituția de la acel moment și

actele internaționale la care România era parte; în aplicarea

dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, terenurile de la

pct. B nu se află în prezent în domeniul public și nu sunt

inalienabile.

Prin motivele

de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc.

civ., s-a susținut că motivarea deciziei este necorespunzătoare,

în condițiile în care nu au fost analizate toate motivele de apel și

nu s-a răspuns criticilor aduse de apelant hotărârii primei

instanțe, relevante pentru soluționarea cauzei, încălcându-se

dreptul reclamantului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția

europeană.

Recurentul-reclamant

a arătat că este incident cazul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ. și în raport de faptul că instanța de apel

nu a analizat în niciun fel dacă statul are un titlu asupra imobilului în

litigiu, cu toate că prima instanță a dat eficiență

titlului pârâtelor, considerând că acesta există, este valabil

și trebuie preferat, astfel încât instanța de apel trebuia să

analizeze, la rândul său, titlurile ambelor părți și

să le compare.

În lipsa unei

astfel de analize, pe care o presupune acțiunea în revendicare,

considerată admisibilă, se încalcă dreptul reclamantului la un

proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția europeană,

constatându-se, totodată, că primul capăt de cerere al

acțiunii reclamantului, vizând lipsa titlului statului, a rămas nesoluționat.

Prin motivele

de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., s-au susținut următoarele:

Instanța

de apel, în mod greșit, a apreciat că nu există o

contradicție în motivarea judecătorului fondului, în condițiile

în care s-a constatat că acțiunea în revendicare este

admisibilă, dar, în același timp, s-a reproșat reclamantului

nerecurgerea la procedurile speciale prevăzute de legile fondului funciar

pentru a se justifica pe fond respingerea acțiunii în revendicare, ca

urmare a consolidării titlului statului.

Instanța

de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății

și a încălcat dispozițiile art. 480 C. civ., prin aprecierea

că reclamantul nu ar avea un titlu de proprietate pe care să îl

opună pârâților, deoarece nu a prezentat un certificat de

moștenitor în acest sens.

Instanța

de apel face o gravă confuzie în privința titlului de proprietate

(act translativ sau constitutiv de drepturi), reținând că acesta

constă într-un certificat de moștenitor sau o hotărâre judecătorească

irevocabilă prin care autorii reclamantului să fi dobândit dreptul de

proprietate prin moștenire și că în speță nu a fost

prezentat un asemenea act. Opinia majoritară arată că certificatul

de calitate nu este suficient deoarece nu face dovada dreptului de proprietate,

consemnându-se doar calitatea de moștenitori legali, fără

să se facă vreo mențiune despre masa succesorală.

În

speță, titlul de proprietate este reprezentat de contractul de

vânzare-cumpărare din 1909 al autorului K., la care instanța de apel

nu face însă nicio referire. Certificatul de calitate de moștenitor

nu a fost depus ca titlu de proprietate, ci ca înscris care face dovada

drepturilor succesorale ale vânzătorilor reclamantului.

Certificatul

de moștenitor nu constituie titlu de proprietate asupra bunurilor, iar

notarul public nu are căderea să certifice calitatea de proprietar a

celui care lasă moștenirea, ci numai calitatea de moștenitor

și cota sau bunurile împărțite prin bună învoială,

după caz - art. 114 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici

și activității notariale.

După cum

s-a consacrat în literatura de specialitate și s-a statuat în practica

judiciară, certificatul de moștenitor și nu face proba dreptului

de proprietate, ci doar dovada calității de moștenitor a

persoanei în cauză.

În

privința dreptului de proprietate, acesta se transmite în temeiul legii,

fiind vorba de moștenire legală, la persoanele, în ordinea și

cotele determinate de lege.

Tocmai pentru

că certificatul de moștenitor nu reprezintă titlu de

proprietate, mențiunile referitoare la masa succesorală din cuprinsul

certificatului de moștenitor nu sunt absolute, dovadă că, în

cazul în care au fost omise anumite bunuri se poate întocmi ulterior un

certificat de moștenitor suplimentar, iar dacă mai există în

masa succesorală bunuri care nu au fost evidențiate în cuprinsul

certificatului de moștenitor, aceasta nu înseamnă că bunurile

respective rămân înafara succesiunii, dimpotrivă masa

succesorală este întregită cu aceste bunuri și s-a decis că

ele formează obiect al partajului chiar dacă nu au fost

menționate în certificatul de moștenitor.

Ceea ce

interesează în speță este dovada calității de

moștenitor și a cotelor corespunzătoare, iar această

dovadă se poate face atât cu certificatul de moștenitor, cât și

cu cel de calitate, ambele acte având aceeași forță

probantă.

În

consecință, concluzia exprimată în opinia majoritară în

sensul că nu s-a făcut dovada titlului de proprietate, întrucât nu

s-a prezentat certificatul de moștenitor este profund eronată, acesta

nefiind titlu de proprietate.

Recurentul a

mai arătat că Decizia nr. 7530/2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a fost greșit menționată în

considerentele deciziei recurate, întrucât nu statuează că

certificatul de moștenitor este titlu de proprietate (nici nu ar fi

posibil acest lucru, deoarece ar contraveni legii) și vizează o cu

totul altă situație decât cea existentă în speță.

De altfel,

motivarea instanței de apel din în cauză este contradictorie

întrucât, pe de o parte, se menționează că nu s-a făcut

dovada titlului de proprietate, deoarece nu s-a prezentat certificatul de

moștenitor, iar pe de altă parte, se menționează că,

deși certificatul de moștenitor nu poate constitui prin sine însuși

titlul de proprietate al reclamantului, ar fi fost o eventuală probă

în sensul susținerii că deține un bun actual.

Câtă

vreme certificatul de moștenitor nu este titlu de proprietate, iar

mențiunile din cuprinsul său nu sunt absolute, acesta nu poate fi

probă în privința deținerii sau a nedeținerii unui bun

actual.

De altfel, în

speță reclamantul are mai mult decât un bun actual, are chiar dreptul

de proprietate asupra bunului.

După cum

s-a arătat pe larg în apel, prin jurisprudența sa, Curtea

europeană a Drepturilor Omului a căutat să identifice și

să delimiteze sfera drepturilor apărate de textul Convenției, cu

modificări succesive în timp, mai ales în sensul măririi

numărului și extinderii situațiilor în care se poate invoca

garanția prevăzută de art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție. În consecință, s-a extins noțiunea de

"bun" în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, ajungându-se până la noțiunea de "speranță

legitimă". Astfel, noțiunea de "bun" poate desemna

atât "bunurile actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel

puțin o "speranță legitimă" de a obține

exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.

În

speță, reclamantul are mai mult decât o speranță

legitimă și un bun actual, are chiar dreptul de proprietate asupra

terenurilor în litigiu, preluarea de către stat fiind făcută

printr-o simplă măsură de fapt. Doar exercițiul dreptului

de proprietate a fost paralizat prin acțiunea abuzivă a statului,

care are natura unei încălcări continue a dreptului de proprietate,

astfel cum a constatat și Curtea europeană a Drepturilor Omului în

cauzele Vasilescu c. România din 1998, Brumărescu c. România din 2000,

Vlasia Grigore Vasilescu c. România din 2006 și Basacopol c. România din

2002.

Titlul de

proprietate asupra bunului nu poate reprezentat în niciun caz de un certificat

de moștenitor, cum eronat a reținut instanța de apel, ci este un

act translativ sau constitutiv de drepturi. În speță, acest titlu de

proprietate este titlul din anul 1909 al lui K., acesta dobândind terenul în

litigiu prin cumpărare, respectiv prin contract de vânzare-cumpărare,

titlu la care în mod nelegal instanța de apel nu face nici o referire.

Transferul dreptului de proprietate în baza acestui titlu a fost înscris în

Cartea Funciară nr. 50 a localității Timișoara - Mehala, la

poziția nr. B21.

Ulterior,

după decesul lui K., dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu

s-a transmis pe cale de succesiune și partaj succesoral către F., iar

dreptul său astfel dobândit a fost înregistrat în cartea funciară nr.

50 a comunei Timișoara - Mehala, mai întâi la poziția B.24 (în

coproprietate cu fratele său, L. asupra întregii moșteniri

lăsate de tatăl lor), iar ulterior la poziția B.27 (proprietate

individuală urmare a contractului de "ieșire" din indiviziune

din 07 iulie 1944 încheiat între F. și L. prin care autorul F. a dobândit

în proprietate exclusivă Terenul identificat cu nr. top. x/1 în

suprafață de 65 jugare și 1242 stânjeni pătrați (37,64

ha), înregistrat în cartea funciară nr. 50 a comunei Timișoara -

Mehala, poziția 27). La momentul respectiv, în Banat, înregistrarea în

cartea funciară era constitutivă de drepturi reale.

După

decesul lui F. dreptul de proprietate s-a transmis pe cale de succesiune

moștenitorilor acestuia, soția supraviețuitoare G. și cei

doi copii, H. și I., G. a decedat la data de 04 august 2009, având ca

succesori pe H. și I., în calitate de fii, așa cum rezultă din

certificatul de calitate de moștenitori nr. 32 din 09 septembrie 2009. Acești

succesori, respectiv H. și I., au vândut drepturile succesorale

reclamantului A. prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

966 din 28 septembrie 2009. Așa cum corect se arată în opinia

separată, este vorba de o vânzare a moștenirii, reclamantul A. fiind

succesor cu titlu particular al moștenitorilor fostului proprietar și

dobândind bunurile respective aflate în patrimoniul fostului proprietar

tabular.

Recurentul-reclamant

a mai susținut că este nelegală aprecierea instanței de

apel în sensul că, în urma deschiderii succesiunii lui F., decedat în anul

1974, moștenitorii acestuia nu ar fi putut dobândi în patrimoniu dreptul

de proprietate pe motiv că nu mai aveau cetățenia română

anterior anului 1989 și că momentul după căderea regimului

comunist când aveau deschisă calea acțiunii în revendicare se

plasează temporal anterior Constituției din 2003.

În primul

rând, este nejustificată raportarea la anul 1989: în Decizia nr. 7530/2012

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, referința la

anul 1989 era determinată de faptul că data deschiderii succesiunii

era 21 august 1989; în speță, însă, data deschiderii succesiunii

lui F. (care este data decesului acestuia) este la 16 august 1974.

Explicația

instanței de apel că la nivelul anului 1989, după căderea

regimului comunist, când se putea formula acțiunea în revendicare, cei

trei moștenitori ai lui F. nu mai erau cetățeni români, iar

acest moment 1989 este anterior anului 2003 când a fost revizuită

Constituția este o explicație fără fundament juridic

și deci total eronată.

Acțiunea

în revendicare este imprescriptibilă extinctiv, putând fi formulată

oricând, iar nu doar imediat după căderea regimului comunist în 1989.

De asemenea, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz. Prin urmare, este

irelevant că după 1989 putea fi formulată acțiune în

revendicare și că acest moment era anterior momentului revizuirii

Constituției.

În

speță interesează ca la momentul transmisiunii succesorale

să fie îndeplinite condițiile pentru ca dreptul de proprietate

să fie dobândit pe cale de succesiune. În speță acest moment

este 16 august 1974, când a decedat F.

La acea

dată, toți moștenitorii săi, J. (cunoscută sub numele

de G.), în calitate de soție supraviețuitoare și H. și I.,

în calitate de descendenți, așa cum rezultă din Certificatul de

calitate de moștenitor nr. 27 din 09 iunie 2008 emis de BNP M., erau

cetățeni români și locuiau în România, spre deosebire de

situația din speța soluționată prin Decizia nr. 7530/2012.

Prin urmare, moștenitorii lui F. au dobândit dreptul de proprietate asupra

bunurilor pe cale de succesiune, în temeiul legii, prin moștenire

legală. Circulația juridică a terenurilor prin moștenire

legală era permisă expres chiar de legislația comunistă -

art. 44 din Legea nr. 59/1974 prevedea expres că dobândirea de terenuri

agricole se poate face numai prin moștenire legală, fiind

interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor

terenuri.

Abia în anul

1984, deci la 10 ani de la data deschiderii succesiunii, G. a renunțat la

cetățenia Republicii Socialiste România conform Decretului

Consiliului de Stat al RSR nr. 64 din 28 martie 1984, stabilindu-se în

Republica Federală Germană și dobândind cetățenia

germană.

La rândul

sau, N., fiica lui F. (cunoscut și sub numele de F1., conform extrasului

din registrul de naștere din 9 iunie 2008 în care se fac aceste

precizări) a renunțat la cetățenia română conform

Decretului Consiliului de Stat al RSR nr. 146 din 20 iulie 1984. După

căsătorie, aceasta s-a numit I., a dobândit cetățenia

germană și locuiește în Nuernberg.

În fine, H.,

fiul lui F. (cunoscut și sub numele de F1.a renunțat la

cetățenia română prin Decretul Consiliului de Stat al RSR nr.

152 din 7 octombrie 1988, a dobândit cetățenia germană și

locuiește în Nuernberg. Conform Actului de schimbare de nume nr. 42 din 90

din 30 noiembrie 1990 eliberat de autoritățile din Nuernberg,

Republica Federală Germană, lui H. i s-a aprobat schimbarea numelui

patronimic din "(...)" în "(...)".

În

consecință, abia în anul 1984 și respectiv 1988, deci ulterior

deschiderii succesiunii care a avut loc în anul 1974 și dobândirii

dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cei trei

moștenitori, aceștia au renunțat la cetățenia

română și au plecat din România. În speță interesează

situația la nivelul anului 1974 - acesta fiind momentul deschiderii

succesiunii lui F.. Tot ce s-a întâmplat ulterior anului 1974 nu schimbă

situația de la data respectivă întrucât bunul nu a fost preluat de

stat. Or, la nivelul anului 1974 când moștenitorii lui F. erau

cetățeni români și au dobândit dreptul de proprietate asupra

terenurilor pe cale de succesiune, ei nu aveau cetățenie

străină.

În

considerentele opiniei majoritare din hotărârea recurată se

afirmă, fără nici o justificare, că nu doar data

deschiderii succesiunii are relevanță pentru a stabili legea

aplicabilă deoarece la data deschiderii moștenirii terenul nu era în

masa succesorală, nici în circuitul civil căruia i se aplică

dreptul comun.

Această

concluzie este vădit nelegală: data deschiderii succesiunii este cea

care prezintă relevanță în speță întrucât la acel

moment are loc transmisiunea succesorală. Această dată este 16

august 1974 când a decedat F., iar la acel moment terenul era în circuitul

civil și în masa succesorală, preluarea de către stat fiind abuzivă.

Fiind vorba de o deposedare printr-o simplă măsură de fapt,

bunul a rămas în patrimoniul lui F. și s-a transmis pe cale de

succesiune moștenitorilor acestuia, care erau cetățeni români,

locuiau în România și deci nu exista niciun impediment legal pentru

transmisiunea succesorală.

G., soția

supraviețuitoare a lui F. și unul dintre moștenitorii acestuia,

a decedat la data de 04 august 2009, deci după intrarea în vigoare a

Constituției din 2003, având ca succesori pe H. și I., în calitate de

fii, așa cum rezultă din Certificatul de calitate de moștenitori

din 09 septembrie 2009. Decesul ei fiind după intrarea în vigoare a

Constituției din 2003 nu a existat un impediment nici în privința

acesteia ca drepturile succesorale să se transmită celor doi

moștenitori. Acești succesori, respectiv H. și I., au vândut

drepturile succesorale reclamantului A.

În concluzie,

rezultă că nu a existat vreun impediment la transmisiunea dreptului

de proprietate pe cale de succesiune (prin moștenire legală) în

favoarea moștenitorilor lui F. și apoi în favoarea moștenitorilor

lui G., soția supraviețuitoare a lui F.

Prin motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a

susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat

greșit legea, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cuza și

ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, întrucât pârâtele nu au un titlu

valabil asupra terenurilor în litigiu.

Recurentul-reclamant

a reiterat pe larg motivele de apel referitoare la nevalabilitatea titlului

statului, decurgând din preluarea abuzivă a terenurilor prin măsuri

de fapt, context care trebuia să conducă la admiterea acțiunii

în revendicare, deoarece dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul

reclamantului.

S-a

sus