ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1101/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată la 28 noiembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Timișoara, a cărei competență de soluționare a fost declinată, prin sentința civilă nr. 2341 din 21 februarie 2017, în favoarea Tribunalului Timiș, reclamanta S.C. ICM Timiș S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Municipiul Timișoara reprezentat de către Primarul Municipiului și prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca, pe calea acțiunii oblice, reglementate de dispozițiile C. civ., temeiul de drept fiind dat de art. 1558 și următoarele, respectiv art. 555 și următoarele C. civ. pentru acțiunea în revendicare imobiliară a Statului Român și în contradictoriu cu pârâții A., B., C., Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, să se dispună:

1

din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată și completată prin titlul I din Legea nr. 99/1999.

Prin sentința civilă nr. 1511/PI din 24 octombrie 2017, Tribunalul Timiș a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâții A., B. și C..

A respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. ICM Timiș S.A. împotriva pârâților Statul Român prin Municipiul Timișoara, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, A., B., C. și Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri.

Prin decizia civilă nr. 65 din 19 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. ICM Timiș S.A. împotriva sentinței civile nr. 1511/24.10.2017 pronunțată de Tribunalul Timiș împotriva pârâților Statul Român prin Municipiul Timișoara, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, A., B., C. și Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri.

Împotriva deciziei nr. 65 din 19 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, reclamanta S.C. ICM Timiș S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte curți de apel.

Prima critică inserată în cuprinsul motivelor de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea recurată nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar în situația în care se va aprecia că motivarea succintă a hotărârii recurate răspunde motivelor de apel, să se aprecieze că aceasta este contradictorie.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a dat o soluție fiecărui petit în parte, deși în cuprinsul cererii de apel reclamanta a solicitat judecarea întregii cauze în temeiul art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

A susținut că instanța de apel nu a motivat hotărârea sub aspectul calificării cererii de chemare în judecată, pe care nu a pus-o în discuția părților, instanța nemanifestând rol activ.

S-a mai susținut că motivarea hotărârii este contradictorie prin raportare la neanalizare petitelor accesorii, dat fiind soluția cu privire la capătul principal de cerere - respingerea ca inadmisibilă a acțiunii - deși instanța a reținut că au fost invocate și alte temeiuri de drept.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează încălcarea autorității de lucru judecat a considerentelor pentru care s-au pronunțat hotărârile în dosarul nr. x/2010, considerente menținute în decizia civilă nr. 449 din 29 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenta-reclamantă a invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, apreciind că hotărârea recurată relevă o greșită înțelegere a condițiilor în care dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. pot fi valorificate și cuprinde erori grave prin menținerea unui certificat de moștenitor nelegal, obținut împotriva a ceea ce s-a reținut în considerentele deciziei civile nr. 449 din 29 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, în cuprinsul deciziei anterior menționate s-a reținut că dreptul de proprietate al statului a fost dobândit prin expropriere și fără înscrierea în cartea funciară, în baza Decretului-Lege nr. 115/1938, context în care apreciază că terenul se află în patrimoniul de fapt și de drept al Statului Român, nefiind necesară înscrierea în cartea funciară, cum s-a reținut în hotărârea atacată.

Se arată că, prin soluția adoptată, s-a făcut o veritabilă denegare de dreptate întrucât se menține o stare nefirească - recurenta deține construcțiile și terenul, dar nu are dreptul de dispoziție pentru teren, iar moștenitorii terenului au ignorat obligația legală de a-l revendica și a deveni acționari ai societății deținătoare, conform dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 18/1991, și nu au niciun beneficiu asupra acestuia, dat fiind că este indisponibilizat de sarcinile platformei industriale în perimetrul căreia se află.

În cadrul celui de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor în materie succesorală (lipsa bunului din patrimoniul defunctului), cât și a celor prevăzute de art. 430 alin. (2) teza finală C. proc. civ. - ipoteza efectului pozitiv al lucrului judecat, cu privire la acest ultim text de lege considerându-se că prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2010 a fost dezlegată irevocabil problema privind regimul juridic al terenului în litigiu, aspect ce se impune în prezenta cauză.

Printr-o altă critică, circumscrisă cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a apreciat că instanța de apel a aplicat anumite prezumții în favoarea intimaților-pârâți persoane fizice, fără a aplica un act normativ efectiv care să legitimeze dobândirea succesiunii în baza certificatului de moștenitor apreciat de recurentă ca fiind nelegal și a dat eficiență unor norme generale, în condițiile existenței normelor speciale invocate în cauză, respectiv a dispozițiilor în materie succesorală (lipsa bunului din patrimoniul defunctului), a celor prevăzute de art. 430 alin. (2), teza finală, art. 32

1

din O.U.G. NR. 88/1997, astfel cum a fost modificată și completată prin titlul 1 din Legea nr. 99/1999, a dispozițiilor H.G. nr. 834/1991, Legii nr. 15/1990, precum și a celor prevăzute de art. 1558 și următoarele C. civ., art. 555 și următoarele C. civ.

S-a arătat că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra normelor de drept material invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, îndepărtându-le fără un raționament juridic logic, fiind ignorate dispozițiile art. 37 din Legea nr. 18/1991, ale Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, cu privire la modul în care succesorii, intimați în cauză, aveau dreptul de a moșteni imobilul.

În continuare, recurenta-reclamantă a reluat criticile formulate în faza procesuală anterioară, astfel încât acestea nu vor mai fi menționate în sinteza motivelor de recurs.

Intimații-pârâți A., B., C. au depus întâmpinare, în termen legal, comunicată la 14 septembrie 2018 către recurentă, prin care au invocat excepția insuficientei netimbrări, excepția inadmisibilității recursului prin raportare la Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă și au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește primul motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la faptul că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, se constată că acesta este nefondat.

Curtea de apel, analizând motivele de apel invocate de reclamantă, a concluzionat că sunt neîntemeiate criticile formulate, iar considerentele pentru care nu a analizat petitele 2-4 ale cererii de chemare în judecată au fost expuse de instanță - "dintre cele patru capete de cerere formulate de către reclamanta apelantă, doar primul capăt de cerere este principal, celelalte fiind accesorii, rezolvarea lor depinzând de soluția dată capătului principal de cerere".

Caracterul accesoriu este definit de art. 30 alin. (4) C. proc. civ. - cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal.

Cum soluția pronunțată în cererea principală (vizând anularea parțială a certificatelor de moștenitor pe calea acțiunii oblice) a fost aceea de respingere a acțiunii în temeiul excepției de inadmisibilitate, instanța nu mai putea trece la analizarea capetelor accesorii, chiar dacă în susținerea acestora erau invocate și alte temeiuri de drept, raționamentul fiind cel expus de textul legal anterior redat.

O altă critică formulată de recurenta-reclamantă, încadrată în același motiv de recurs, face referire la faptul că instanța de apel nu a motivat hotărârea sub aspectul calificării cererii de chemare în judecată, pe care nu a pus-o în discuția părților, cu consecința înlăturării primei teze a cererii de chemare în judecată - privind acțiunea oblică -, astfel încât, în aprecierea părții, instanța nu a manifestat rol activ.

Art. 22 C. proc. civ. prevede expres posibilitatea judecătorului de a da sau restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. Instanța este ținută să califice cererea atunci când aceasta nu este întemeiată în drept sau să analizeze calificarea juridică dată de parte, în sensul de încadrare în alt text, în raport cu faptele prezentate și să o schimbe motivat, dacă apreciază acest lucru.

Actele sau faptele deduse judecății pot fi calificate de instanțe, atunci când părțile le oferă acestora încadrări eronate în drept. O astfel de operațiune, aplicată în scopul aflării adevărului, trebuie să rămână întotdeauna una subsumată voinței reclamantului.

Încadrarea în drept a situației de fapt deduse judecății, respectiv calificarea cererii, se realizează de parte la momentul depunerii cererii de chemare în judecată și este distinctă de încadrarea în normă, care presupune invocarea unui anumit text de lege. Determinant în calificarea cererii deduse în justiție nu este titulatura atribuită de parte acesteia, ci obiectul și scopul pretențiilor, conținut al acesteia.

Temeiul de drept derivând din cauza cererii de chemare în judecată nu este lăsat la aprecierea judecătorului și nu se poate modifica decât la momentele și în condițiile prevăzute de lege, respectiv la prima zi de înfățișare, în condițiile art. 204 C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza și obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Or, contrar susținerilor reclamantei (expuse pentru prima dată în cuprinsul cererii de recurs), față de soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, instanța de apel nici nu trebuia să motiveze cu privire la calificarea acțiunii sau să pună în discuția părților calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, cu consecința înlăturării primului petit al cererii - cel privind acțiunea oblică.

Excepția de inadmisibilitate se referă la un gen de acțiune care nu poate fi promovată în justiție (dreptul pretins încălcat neregăsindu-și ocrotire în sfera juridicului) și care îl pune pe magistrat în imposibilitatea de a analiza o astfel de cerere dedusă judecății.

Judecătorul nu poate să schimbe faptele care reprezintă cauza acțiunii, numai partea fiind în măsură să le cunoască și să le reclame. Orice schimbare a cauzei pretențiilor formulate de reclamant determină depășirea rolului judecătorului, care este ținut de limitele cererii cu care a fost sesizat, ca limită a rolului său activ.

În speță, acțiunea oblică (capătul principal de cerere) a servit ca fundament al întregului demers juridic al reclamantei, care și-a justificat calitatea de a acționa împotriva pârâților printr-o pretinsă calitate de creditor. Acțiunea oblică a reclamantei împotriva Statului s-a bazat pe o creanță pe care reclamanta ar avea-o împotriva Statului (care nu și-a exercitat dreptul de a-și înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară), creanță având ca obiect soluționarea cererii reclamantei - societate privatizată - de a obține atestarea dreptului de proprietate asupra unui teren.

Astfel, reclamanta a susținut că Statul îi este debitor și are obligația de a-i constitui dreptul de proprietate asupra terenurilor în temeiul H.G. nr. 834/1991, având în vedere că reclamanta deține dreptul de proprietate asupra construcțiilor.

Pentru aspectele anterior evidențiate, nu se poate reține faptul că instanța nu a motivat hotărârea sub aspectul calificării cererii de chemare în judecată și nu ar fi manifestat rol activ, criticile formulate de recurenta-reclamantă fiind nefondate.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată ori neînsușirea de către instanță a argumentelor prezentate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigențelor art. 425 C. proc. civ.

Contrar susținerilor reclamantei, motivarea este una suficientă și necontradictorie, Curtea concluzionând că respectiva creanță de care se prevalează reclamanta nu este exigibilă, fiind o creanță incertă, validând astfel raționamentul primei instanțe. Considerentele hotărârii curții de apel sunt clare și concise, instanța examinând succint motivele de apel și punctând argumentele pentru care a concluzionat că sentința tribunalului este temeinică și legală.

Creanța invocată de reclamantă este condiționată de dreptul Statului asupra terenului - numai în măsura în care ar exista acest drept al Statului, acesta ar putea să emită atestarea dreptului în favoarea reclamantei. Or, dreptul Statului asupra terenului se urmărește a fi recunoscut chiar prin acțiunea de față - acest drept nu este cert, iar creanța reclamantului (fiind condiționată de acest drept) nu este exigibilă, astfel cum se impune pentru promovarea acțiunii oblice.

Altfel spus, creanța (obținerea atestării dreptului de proprietate) depinde, evident, de existența dreptului de proprietate în patrimoniul Statului, pentru că numai astfel acesta l-ar putea transfera asupra reclamantei. Or, existența acestui drept în patrimoniul Statului nu este certă și exigibilă - ea se urmărește în procesul de față.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că prin decizia pronunțată instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 449 din 29 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în ceea ce privește regimul juridic al terenului în litigiu.

Se constată că prin decizia nr. 449/2014 pronunțată de Înalta Curte s-a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de Stat anterior anului 1989, însă în cartea funciară apar foștii proprietari întrucât nu s-a finalizat procedura de preluare. Decizia nu indică titlul cu care a fost preluat imobilul, neexistând actul administrativ de preluare. Se reține doar că imobilul a aparținut socrilor reclamantei A. și a fost preluat de Stat înainte de anul 1989, însă socrii reclamantei nu au finalizat procedura de reconstituire. Se reține, totodată, că în mod greșit a fost emis certificatul de moștenitor pe numele reclamantei, aceasta neavând vocație succesorală la succesiunea socrilor. În baza acestui certificat de moștenitor, reclamanta A. apărea ca proprietar tabular în cartea funciară. Astfel, s-a anulat certificatul de moștenitor și s-a rectificat cartea funciară.

Motivul anulării certificatului de moștenitor de către Înalta Curte a fost lipsa vocației succesorale a reclamantei A., iar nu faptul că Statul ar fi fost proprietar. Nu s-a reținut lipsa dreptului de proprietate al autorilor reclamantei, ci faptul că aceasta nu avea drept de moșteni.

Considerentele legate de preluarea bunului de către Stat au fost expuse de instanța supremă în analiza existenței interesului în promovarea acțiunii, iar nu în argumentare existenței vreunui titlu al Statului. Radierea din cartea funciară a reclamantei A. nu echivalează cu înscrierea Statului în cartea funciară, întrucât acesta nu se poate prevala de un titlu.

Practic este imposibil a se constata nevalabilitatea înscrierilor în cartea funciară pe numele persoanelor fizice și înscrierea pe numele Statului, astfel cum solicită reclamanta, în lipsa unor dovezi de preluare a imobilului.

Pentru considerentele prezentate, se constată că în cauză nu se poate reține o încălcarea a autorității de lucru judecat a deciziei nr. 449/2014 pronunțată de Înalta Curte, iar faptul că instanța a pronunțat o soluție pe excepție, respingând ca inadmisibilă acțiunea oblică, nu înseamnă o denegare de dreptate (noțiune definită ca fiind refuzul nejustificat de a soluționa o pricină - art. 5 C. proc. civ.), astfel cum susține recurenta-reclamantă.

Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a normelor de drept material aplicabile în cauză.

Acțiunea oblică este consacrată ca fiind acel mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile și acțiunile debitorului său, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite.

Creditorul care recurge la calea acțiunii oblice nu o face în temeiul unui drept propriu împotriva terțului care este debitor al debitorului său. Acțiunea oblică îl autorizează pe creditor doar să exercite drepturile și acțiunile debitorului, în locul acestuia. Efectele sale sunt acelea pe care și debitorul le-ar fi obținut, dacă ar fi acționat el însuși.

Printre condițiile pe care trebuie să le îndeplinească dreptul de creanță al creditorului care exercită acțiunea oblică, se enumeră și aceea reținută de instanțele de fond - creanța trebuie să prezinte caracter cert și exigibil (art. 1560 alin. (1) C. proc. civ.).

În speță, instanța de apel a reținut că, invocând obligația Statului ca în temeiul H.G. nr. 834/1991 să soluționeze cererea cu privire la atestarea dreptului de proprietate și asupra terenului pe care se află construcțiile pentru care a achitat prețul privatizării, reclamanta se prevalează de fapt de o creanță condiționată de constatarea dreptului de proprietate în favoarea debitorului său, Statul Român, îndeplinirea condiției fiind urmărită în chiar acțiunea oblică ce face obiectul prezentului dosar. Exigibilitatea creanței reclamantei, de care se prevalează în calitate de creditor în acțiunea oblică, depinde de stabilirea dreptului debitorului pasiv, Statului Român, asupra imobilului în cauză, creanța reclamantei nefiind exigibilă.

Recurenta-reclamantă a susținut și că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor în materie succesorală și a celor prevăzute de art. 430 alin. (2) teza finală C. proc. civ. și a anumitor prezumții în favoarea intimaților-pârâți persoane fizice, dându-se eficiență unor norme generale, în condițiile existenței normelor speciale invocate în cauză.

Se constată că aspectele evidențiate de recurenta-reclamantă nu se verifică în cuprinsul hotărârii, principalul considerent pentru care instanța de apel a respins apelul părții și a menținut hotărârea primei instanțe fiind constatarea neîntrunirii condițiilor acțiunii oblice, mai precis a condiției exigibilității creanței - prevăzută de art. 1560 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, pentru aspectele evidențiate în analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. nu se poate reține că instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 430 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

Susținerile recurentei-reclamante, în sensul că instanța de apel ar fi dat eficiență unor norme legale în condițiile existenței normelor speciale invocate în cauză, nu se justifică având în vedere soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii oblice - instanța a verificat doar măsura în care sunt îndeplinite condițiile promovării acțiunii oblice. Nu se regăsește argumentarea logică pentru care instanța de apel ar fi trebuit să examineze dispozițiile legale enumerate de recurenta-reclamantă.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 6, pct. 7 sau pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere soluția pronunțată, în aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta-reclamantă la plata sumei de 8.104,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-pârâți B., C. și A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. ICM Timiș S.A. împotriva deciziei civile nr. 65 din 19 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 8.104,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații-pârâți B., C. și A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2020.