ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 639/2015

Decizia nr. 639/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 3118 din 3 iulie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de A. împotriva Încheierii din 17 aprilie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, a admis recursul declarat de A. împotriva Sentinței nr. 131/F-CONT din 22 mai 2013 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a modificat sentința recurată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul A. privind Raportul de evaluare nr. 128018/G/II din 14 decembrie 2011, ca inadmisibilă, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței recurate, a respins cererile de intervenție accesorie în interesul recurentului-reclamant formulate de B., C., D., E. și F..

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele aspecte:

Recursul formulat împotriva Încheierii din 17 aprilie 2013 este nefondat, fiind respins ca atare.

Prin Încheierea din 17 aprilie 2013, Curtea de Apel Pitești a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 80 și 77 din Regulamentul de organizare și funcționare al A.N.I.

În cauză, instanța de control judiciar a considerat că încheierea recurată îndeplinește cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - 1865, întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au dus la formarea convingerii sale și la adoptarea soluției.

În ceea ce privește criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - 1865, au fost apreciate ca neîntemeiate de instanța de recurs.

Recursul formulat împotriva Sentinței nr. 131 din 22 mai 2013 este întemeiat în ceea ce privește soluția dată de instanța de fond cu privire la capătul de cerere care a vizat anularea Raportului de evaluare nr. 128018/G/II din 14 decembrie 2011.

Astfel fiind, rezultă că Raportul de evaluare nr. 128018/G/II din 14 decembrie 2011 reprezintă un act juridic ale cărui efecte - sesizarea organelor de urmărire penale, se produc în cadrul unui raport juridic de drept procesual penal, a cărui legalitate va fi verificată în raport cu regimul juridic de drept procesual penal.

Deci, cu alte cuvinte, raportul de evaluare prin care se realizează sesizarea organelor de urmărire penale, în condițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, nu reprezintă un act juridic guvernat de regimul juridic de drept administrativ potrivit Legii nr. 554/2004, ci un act juridic guvernat de regimul juridic de drept procesual penal, potrivit Codului de procedură penală.

De altfel, la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se precizează în mod expres că numai raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității poate fi contestat de persoana evaluată la instanța de contencios administrativ, rezultând că legiuitorul a înțeles să reglementeze două forme autonome ale conflictului de interese: conflictul de interese penal și separat, conflictul de interese administrativ.

Având în vedere că soluția instanței de fond, de respingere ca neîntemeiată a acțiunii care are ca obiect Raportul de evaluare nr. 128018/G/II din 14 decembrie 2011, este mai nefavorabilă, instanța de recurs a apreciat că recurentul-reclamant justifică un interes procesual ca acest capăt al acțiunii să fie calificat ca fiind inadmisibil.

În concluzie, pentru aceste considerente, recursul a fost admis, iar sentința instanței de fond a fost modificată în sensul că acțiunea/capătul de acțiune privind raportul de evaluare menționat a fost respins ca inadmisibil.

Soluția instanței de fond cu privire la cererea de anulare a Raportului de evaluare nr. 129633/G/II din 19 decembrie 2011 este legală și temeinică, iar criticile recurentului-reclamant referitoare la această soluție sunt neîntemeiate.

În cauza de față, instanța de control judiciar a considerat că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.

Astfel, judecătorul fondului a analizat în mod corespunzător susținerile părților, în raport cu dispozițiile legale invocate de acestea și cu materialul probator administrat în cauză.

Referitor la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la Raportul de evaluare nr. 129633/G/II din 19 decembrie 2011, instanța de recurs a reținut că sunt, de asemenea, neîntemeiate.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate a raportului de evaluare mai sus menționat, acestea se referă la nelegalitatea sesizării autorității publice, precum și la nelegalitatea repartizării dosarului de evaluare.

Din actele și lucrările dosarului a rezultat că autoritatea publică intimată s-a sesizat din oficiu, în condițiile art. 12 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 176/2010 și, respectiv, art. 80 alin. (2) lit. b) din Regulamentul de organizare și funcționare a A.N.I., astfel încât, așa cum a reținut și instanța de fond, sesizarea A.N.I. s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

De asemenea, a rezultat că repartizarea lucrării s-a realizat în mod aleatoriu, în sistem electronic, potrivit Raportului nr. 115763/ G/II din 25 octombrie 2011, aflat la dosar, deci, cu respectarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, neexistând niciun element care să justifice afirmația că ar fi fost încălcat principiul imparțialității.

De asemenea, recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 70 și 72 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, pe care le-a considerat aplicabile situației de fapt care a fost reținută în Raportul de evaluare nr. 129633/G/II din 19 decembrie 2011, susțineri neîntemeiate, în opinia instanței de recurs.

În cauză, a fost necontestat că în perioada supusă evaluării, recurentul-reclamant a deținut funcția de rector la Universitatea de Medicină și Farmacie "G." Iași, având și calitatea de ordonator de credite, perioadă în care au fost derulate 3 proiecte cu finanțare europeană, în cadrul cărora s-a implicat și a deținut funcția/poziția de expert învățământ, manager de proiect și, respectiv, director de programe, împrejurări în care a încheiat cu sine însuși un număr de 4 contracte de muncă, în calitate de rector, pe de o parte și în calitate de angajat, pe de altă parte, realizând venituri de 44.678 lei.

Astfel fiind, având în vedere că recurentul-reclamant, în calitate de rector și reprezentant al UMF Iași a participat la luarea deciziei în care era interesat personal, a semnat contractele respective cu sine însuși în calitate de angajat, dobândind un folos material direct, instanța de recurs a reținut că dispozițiile art. 70 și art. 72 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 sunt pe deplin aplicabile, existând un conflict de interese.

De asemenea, a fost necontestat că în aceeași perioadă, recurentul-reclamant a deținut și funcția de conducere de director al Instituției de Medicină Legală Iași, iar în perioada 2010 - 2013 s-a derulat Proiectul și Contractul cu finanțare europeană POSDRU 89/1.5/S/64123 "Standarde europene pentru programe postdoctorale competitive de formare în domeniul managementului cercetării avansate și expertizei psihiatrice medico-legale" încheiat de MMFPS și recurentul-reclamant, în calitate de reprezentant legal al IML Iași, ca beneficiar.

Din echipa proiectului a făcut parte și fiica recurentului-reclamant, H., ca asistent comunicare-promovare, relații publice, parteneriate și mass-media.

În această situație, recurentul-reclamant a încheiat cu fiica sa un contract de prestări servicii, urmat de un contract de muncă și un act adițional pentru perioada totală 01 aprilie 2010 - 31 martie 2012, fiica recurentului-reclamant realizând venituri de 76.160 lei.

Având în vedere că fiica recurentului-reclamant reprezintă o rudă de grad I, iar urmare a încheierii actelor respective, aceasta a realizat un folos material, instanța de recurs a reținut că prevederile art. 70 și 72 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 sunt pe deplin aplicabile, existând conflictul de interese evaluat prin Raportul nr. 129633/G/II din 19 decembrie 2011.

În fine, având în vedere că soluția instanței de fond este legală și temeinică în ceea ce privește excepția de nelegalitate și cererea de anulare a Raportului nr. 129633/G/II din 19 decembrie 2011, cererile de intervenție în interesul recurentului-reclamant formulate în fața instanței de recurs sunt neîntemeiate, fiind respinse ca atare.

2.Contestația formulată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 3188 din 3 iulie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat contestație în anulare recurentul-reclamant A., invocând ca temei legal dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea contestației în anulare, recurentul-reclamant susține că instanța de recurs a soluționat recursul ca urmare a unor greșeli materiale, fiind incident motivul de contestație în anulare specială prevăzut de art. 318 prima teză C. proc. civ.

Instanța a înlăturat raționamentul recurentului privitor la conflictul de interese, pornind de la o greșeală materială, respectiv neobservarea unor înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

Greșeala materială a instanței de recurs rezultă în mod evident din considerentele deciziei de recurs, premisa pe care instanța și-a întemeiat soluția cu privire la înlăturarea argumentelor și a înscrisurilor prezentate de către recurent cu privire la lipsa conflictului de interese fiind una greșită.

Potrivit înscrisurilor existente la dosar rezultă fără putere de tăgadă că nu există conflict de interese, față de modalitatea de încheierea a contractelor de muncă, de procedura parcursă în vedere atingerii acestui scop.

În acest sens existau suficiente înscrisuri ce conduceau la concluzia firească privind lipsa conflictului de interese.

Referitor la conflictul de interese privind contractele încheiate în calitate de director al IML Iași, instanța de recurs a ignorat din nou înscrisurile relevante ce dovedeau lipsa conflictului de interese, susține contestatorul.

Astfel, dacă instanța nu ar fi comis această greșeală materială și ar fi observat concluziile OIPOSDRU MEN precum și pe cele ale autorității de management privind implementarea programelor european, ar fi observat în mod indubitabil că nu există conflict de interese și ar fi anulat raportul contestat.

Or, instanța ignoră/nu observă că în cadrul probatoriul administrat la dosarul cauzei se aflau concluziile rapoartelor instituțiilor îndrituite să verifice legalitatea programelor europene, situație care a condus la motivarea contrară realității care a stat la baza soluției pronunțate.

Având în vedere că există evidente greșeli materiale a instanței de recurs, se impune admiterea contestației și desființarea deciziei din recurs, urmând ca la rejudecarea recursului să fie avută în vedere situația de fapt reală.

Pe de altă parte, arată contestatorul, instanța, respingând recursul, a omis să cerceteze un motiv de casare sau de modificare.

În speță, potrivit motivelor de recurs invocate de către recurent, s-a criticat, potrivit 304 pct. 9, nelegalitatea sentinței din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor legale privind conflictul de interese.

De asemenea, în același context, recurentul a învederat și modificările legislative intervenite potrivit O.U.G. nr. 49/2014, care la pct. 49 prevăd că se introduce un nou articol:

"(21) Funcțiile de conducere prevăzute la alin. (2) reprezintă funcții în domeniul didactic a căror desfășurare nu presupune prerogative de putere publică", de unde rezultă că nu există conflict de interese de vreme ce funcția de rector nu presupune prerogative de putere publică.

Contestatorul concluzionează că instanța de recurs nu a analizat acest motiv de recurs cu privire la lipsa conflictul de interese, motiv pentru care este admisibilă contestația în anulare.

Analizând decizia a cărei anulare se solicită prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, ținând cont de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Contestatorul își întemeiază în drept contestația pe dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., așa cum era în vigoare la data declanșării prezentului litigiu.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale de atac extraordinară când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Așadar, norma legală invocată de contestator se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi valorificate greșelile de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale.

Noțiunea de "greșeală materială" nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. Categoric, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica "netemeinicia" hotărârii, nu însă și o greșeală materială de natură să justifice contestația în anulare.

Deși afirmă, în mod formal, că "pentru verificarea producerii acestei greșeli materiale nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor", în realitate, din motivarea contestației în anulare, reiese că autorul acesteia urmărește reanalizarea probelor existente la dosar din perspectiva art. 70 și art. 72 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, ceea ce nu mai este posibil prin exercitarea unei căi de atac în retractare.

Practic, prin cererea sa, contestatorul critică soluția instanței de recurs, care a realizat o analiză proprie a materialului probator, prin prisma prevederilor aplicabile și raportându-se la motivele de recurs. Contestatorul consideră că instanța de recurs nu ar fi trebuit să analizeze aplicarea în speță a regimului conflictelor de interese, ci ar fi trebuit să accepte a priori concluziile analizelor OIPOSDRU MEN.

În primul rând, o astfel de solicitare nu mai este posibilă pe calea unei contestații în anulare, întrucât reprezintă, în realitate, o reiterare a motivelor de recurs, ceea ce este inadmisibil.

În al doilea rând, instanța de judecată nu poate fi obligată să țină seama de concluziile la care au ajuns organisme administrative a căror activitate nici măcar nu vizează aplicarea regimului conflictelor de interese, incompatibilităților.

Practic, contestatorul solicită pronunțarea unei hotărâri prin care să se reaprecieze probele și rejudece recursul.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată faptul că se invocă "greșeli de judecată" ce nu pot fi examinate pe calea contestației în anulare, deoarece ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a art. 318 alin. (1) C. proc. civ., invocată, de asemenea, ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, întrucât între ele există o legătură logică, le-a examinat împreună, nefiind necesară examinarea punctuală a tuturor motivelor invocate.

Totodată, textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

Contestatorul pretinde că nu ar fi fost luate în seamă o parte din argumentele sale, iar nu că unul din motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 304 invocat în recurs ar fi rămas necercetat. Sub acest aspect, este evident că recurentul a invocat incidența art. 304 pct. 9, iar instanța de recurs s-a raportat la acest motiv.

Așadar, omisiunile invocate de contestator nu pot fi reținute, întrucât instanța de recurs a cercetat toate criticile recurentului și, mai mult, făcând aplicarea dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.

Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, în pricina de față, contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate, deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate.

În realitate, Înalta Curte constată că nu este vorba de greșeli materiale sau de omisiuni în sensul art. 318 C. proc. civ., contestatorul fiind nemulțumit de modul în care instanța de recurs a procedat la analizarea normelor legale incidente cauzei, în contestația în anulare fiind dezvoltate, de fapt, critici la adresa modului în care instanța de recurs a soluționat cauza, critici care nu pot fi primite în această cale extraordinară de atac, deoarece s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare, pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motivul că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac. În lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestații în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și prin aceasta, o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (Mitrea c. România, nr. 26105 din 03 din 29 iulie 2008 și Stanca Popescu c. România nr. 8727 din 03 din 7 iulie 2009).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 320 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de reclamantul A., ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 3118 din 3 iulie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 februarie 2015.

Procesat de GGC - NN