ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1024/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Obiectul acțiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești - Secția II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate București, a solicitat:

-anularea Raportului de evaluare Nr. 9454/G/II/10 martie 2014, emis de Inspecția de Integritate din cadrul ANI;

- să se constate încălcarea drepturilor nepatrimoniale, constând în onoare, demnitate, reputație și imagine prin elaborarea, întocmirea și publicarea unui raport de evaluare în dezacord și neconform cu realitatea mincinos, denigrator și defăimător;

-obligarea la plata sumei de 25.000 de euro, reprezentând daune morale, pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale constând în onoare, demnitate, reputație și imagine prin emiterea unui comunicat de presă, urmat de publicarea imediată a unui raport de evaluare neconform cu realitatea, nefiind definitiv;

-obligarea autorității publice sus-menționate de a emite și publica un comunicat de presă, în cazul admiterii acțiunii, pe prima pagină oficială a instituției și totodată publicarea pe prima pagină a comunicatului în trei ziare la nivel național - Jurnalul B, ziarul C și ziarul D -, precum și două la nivel județean -          Ziarul E și ziarul F -pe cheltuiala sa, pe o perioadă de 10 de zile lucrătoare, de la data rămânerii definitive a hotărârii sub sancțiunea plații unei penalități, în cuantum de 100 lei/zi întârziere.

2.Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 158/23 iunie 2014, Curtea de Apel Ploiești a admis în parte  acțiunea, a dispus anularea  raportului  de evaluare și a respins capătul de cerere  privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiat.

Ulterior, prin sentința nr. 46 CC/21 august 2014, Curtea de apel a respins, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare/lămurire/completare a sentinței nr. 158/23 iunie 2014, formulată de reclamant cu privire la soluția dată capetelor de cerere accesorii.

3.Recursurile exercitate în cauză

Ambele părți au atacat cu recurs sentința nr. 158/23 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești.

Recurentul – reclamant a criticat sentința pentru motive care pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, arătând că, în ceea ce privește capetele de cerere accesorii, hotărârea primei instanțe cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, nu a dat o dezlegare unitară tuturor cererilor formulate și a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material și a jurisprudenței CEDO cu privire la  antrenarea răspunderii civile delictuale și acordarea daunelor morale.

Recurenta – pârâtă Agenția Națională de Integritate și-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, arătând că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 5 alin.(2) din Legea nr.26/1990, potrivit cărora „

persoana care are obligația de a cere o înregistrare nu poate opune terților actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceștia

".

De asemenea, prima instanță a pronunțat o hotărâre care nu ține seama de prevederile art. 96 alin.(l) din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora „

Funcționarii publici parlamentari și funcționarii publici  cu statut special pot exercita  funcții în alte  domenii de activitate din sectorul privat care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, funcționar public parlamentar sau funcționar public cu statut special, potrivit fișei postului

".

Recurentul – reclamant a formulat recurs și împotriva sentinței nr. 46CC/21 august 2014, cu o motivare care constituie copia fidelă a recursului vizând sentința nr. 158/23 iunie 2014.

4.Apărările părților

Prin întâmpinarea depusă la dosar, Agenția Națională de Integritate, a invocat excepția nulității recursului declarat împotriva sentinței nr.46CC/21.08.2014, arătând că motivele formulate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute în art. 488 Cod procedură civilă, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că instanța de fond a aplicat corect normele privind  antrenarea răspunderii civile delictuale, reținând că în speță nu s-a făcut dovada prejudiciului moral produs prin actul administrativ anulat.

Recurentul – reclamant a formulat întâmpinare față de recursul pârâtei, prin care a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a persoanei care a semnat recursul și a formulat apărări de fond, cu referire la elementele de fapt și de drept ale cauzei.

Ambele părți au depus la dosar răspunsuri la întâmpinări și înscrisuri în dovedirea susținerilor lor.

5.Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 alin.(2) și (3) Cod procedură civilă, pe baza recursului, a întâmpinării și a înscrisurilor depuse la dosar, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, comunicat părților în baza încheierii din data de 23 octombrie 2015, conform alin. (4) al aceluiași articol.

Prin încheierea din data de 22 ianuarie 2016, completul de filtru a admis recursurile în principiu și a stabilit termen pentru judecarea acestora în ședință publică, conform art. 493 alin. (7) Cod procedură civilă.

6.Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentințelor atacate prin prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate de ambele părți, Înalta Curte constată fondat numai recursul declarat de recurentul – reclamant împotriva sentinței nr. 158/23 iunie 2014, în limitele și pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.

Din considerentele legate de logica motivării, va fi analizat mai întâi recursul Agenției Naționale de Integritate, care vizează soluția dată capătului principal de cerere, având ca obiect anularea raportului de evaluare nr. 9454/G/II/10 martie 2014.

Prin actul administrativ supus controlului de legalitate potrivit prevederilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, Agenția  Națională de Integritate a constatat că, în perioada 15 martie 2010 – 23 martie 2012, recurentul – reclamant s-a aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, prin deținerea concomitentă a funcției publice de execuție de consilier juridic în cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția Generală Juridică și în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Dâmbovița  și a calității de asociat unic și administrator al Societății Profesionale X SRL.

Pe baza probei cu înscrisuri administrate în cauză, instanța de fond a reținut că, în cursul lunii martie 2010, recurentul – reclamant și-a cesionat toate părțile sociale din cadrul Societății profesionale cu răspundere limitată X și s-a retras din calitatea de administrator, dar cererea de efectuare a mențiunilor corespunzătoare, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița cu nr. 8769/18 martie 2010, a fost respinsă prin rezoluția nr. 2091/7 aprilie 2010, emisă de directorul  Oficiului Registrului Comerțului.

Plângerea formulată împotriva acestei rezoluții a fost admisă în mod irevocabil prin decizia nr. 784/15 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (dosar nr. 1901/120/2010), Oficiul Tribunalului Comerțului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița fiind obligat să efectueze înscrierile de mențiuni privind modificarea asociaților și administratorului și actualizarea actului constitutiv, conform cererii nr. 8769/18 martie 2010.

Aceasta a fost situația de fapt pe care s-a fondat concluzia instanței de fond, în sensul că recurentul – reclamant nu s-a aflat în stare de incompatibilitate, manifestarea sa de voință în vederea retragerii din calitatea de asociat și de administrator, buna credință și promptitudinea demersurilor pentru înlăturarea situației de incompatibilitate excluzând incidența prevederilor legale reținute de Agenția Națională de Integritate.

Contrar susținerilor din recursul pârâtei, această interpretare a art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 este  împărtășită și de instanța de control judiciar, în speță nefiind identificate elemente din care să rezulte că recurentul – reclamant ar fi încălcat prevederile menționate, conform cărora „

Funcționarii publici, funcționarii publici parlamentari și funcționarii publici cu statut special pot exercita funcții în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuțiile exercitate ca funcționar public, funcționar public parlamentar sau funcționar public cu statut special, potrivit fișei postului.”

Abordarea autorității publice emitente este excesivă față de scopul reglementărilor cuprinse în Legea nr. 161/2003 și Legea nr. 176/2010, acela de asigurare a unui climat de integritate și de transparență în exercitarea funcțiilor și demnităților publice și de prevenire a corupției, urmărindu-se ca persoanele în cauză să adopte o conduită de natură să împiedice deturnarea atribuțiilor  specifice funcției sau demnității publice în scop personal, prin influențarea deciziilor pe care oficialul le are de adoptat în exercitarea acestora.

Practica Secției de contencios administrativ fiscal a Înaltei Curți este unitară și constantă în sensul că incompatibilitatea atrasă de calitatea de administrator la o societate comercială încetează de la data înregistrării manifestării de voință la organul competent să ia act de aceasta, iar art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 se referă la exercitarea unor funcții, scopul lui nefiind acela de a sancționa o situație pur formală, cum este aceasta din cauza de față.

De aceea, sentința nu este susceptibilă de critici privind  încălcarea art. 5 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, referitoare la efectul de opozabilitate față de terți a înregistrărilor în registrul comerțului.

În ceea ce privește recursurile formulate de reclamant împotriva sentințelor nr. 158/23 iunie 2014 și nr. 46 CC/21 august 2014, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut greșit și fără legătură cu natura pricinii că recurentul – reclamant nu a dovedit efectuarea cheltuielilor de judecată și că „astfel de cereri sunt scutite de plata taxei de timbru”, deși acțiunea în contencios administrativ este supusă taxei de timbru prevăzute de art. 16 din OUG nr. 80/2013, Legea nr. 176/2010 nu conține o exceptare în acest sens, iar la fila 27 a dosarului de fond se află chitanța de plată a taxei de timbru în sumă totală de 150 lei.

Prin urmare, acest recurs urmează a fi admis, cu consecința casării în parte a sentinței și obligării pârâtei la plata sumei de 50 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în limitele capătului de cerere admis, cu aplicarea art. 453 alin. (2) Cod procedură civilă.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentul – reclamant referitoare la daunele morale și celelalte capete de cerere accesorii, Înalta Curte constată că soluția adoptată de judecătorul fondului este legală în raport cu prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 253 din Codul civil.

Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, demnității, onoarei, imaginii publice ori prejudiciului profesional al persoanei vătămate, scopul lor fiind unul compensatoriu, care să nu constituie nici o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna, nici un venit nejustificat pentru victima acesteia. Spre deosebire de situația despăgubirilor pentru prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, daunele morale nu pot fi cuantificate prin probe materiale certe, luându-se în considerare, pe de o parte, conduita autorității emitente a actului administrativ nelegal și, pe de altă parte, diligențele rezonabile ale persoanei lezate pentru a evita prejudiciul sau pentru a-i limita întinderea.

În măsura în care existența faptei ilicite vătămătoare și existența prejudiciului sunt dovedite, judecătorul are dreptul să aprecieze asupra modalității echitabile de reparare a prejudiciului moral, luând în calcul toate circumstanțele pricinii.

În speță, recurentul – reclamant a invocat încălcarea „drepturilor nepatrimoniale constând în onoare, demnitate, reputație și imagine prin elaborarea, întocmirea și publicarea unui raport de evaluare, cu caracter nedefinitiv, în dezacord și neconform cu realitatea, mincinos, denigrator și defăimător”, dar instanța de control judiciar reține că soluția judecătorului fondului sub acest aspect, chiar dacă nu foarte amplu motivată, nu este susceptibilă de critici prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

În acest sens, Înalta Curte constată, pe de o parte, că derularea  procedurii administrative și emiterea unui raport de evaluare - supus apoi controlului judecătoresc de legalitate – nu pot fi considerate, în sine și în orice condiții, fapte ilicite generatoare de prejudiciu moral, iar probele  cauzei nu oferă elemente  consistente pe baza cărora  să poată fi dedusă o conduită manifest abuzivă, având  ca efect  lezarea, în concret, a unor  valori   fundamentale inerente ființei umane.

Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că însăși constatarea  încălcării unui drept protejat de Convenție constituie o reparație ehitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi putut suferi reclamantul (cauza Cumpănă și Mazăre c.României, cererea nr. 33348/96, hotărârea din 17.12.2004, Monitorul Oficial al României nr. 501/14.06.2005, par. 130).

În consecință, anularea raportului de evaluare care, fiind supus contestării judiciare, nu și-a produs efectele împotriva recurentului – reclamant, asigură prin ea însăși restabilirea drepturilor despre care partea susține că i-au fost încălcate.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 Cod procedură civilă, Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamant împotriva sentinței nr. 158/23 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, pe care o va casa în parte, în ceea ce privește cheltuielile de judecată datorate reclamantului pentru prima fază procesuală, va menține celelalte dispoziții ale  sentinței și va respinge, totodată , celelalte recursuri declarate  în cauză.

În temeiul art. 453 alin. (2) Cod procedură civilă, recurenta - pârâtă va fi obligată să-i plătească recurentului – reclamant și cheltuieli de judecată aferente recursului, proporțional cu măsura în care calea de atac a fost constatată întemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurentul A împotriva sentinței civile nr. 158 din 23 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și rejudecând :

Obligă pârâta Agenția Națională de Integritate să plătească reclamantului suma de 50 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art.453 alin.(2) din Codul de procedură civilă, republicat.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Respinge recursul declarat de recurentul A  împotriva sentinței civile nr. 46CC din 21 august  2014 a Curții de Apel Ploiești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Integritate  împotriva sentinței civile nr. 158 din 23 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta Agenția Națională de Integritate să plătească recurentului A suma de 75 lei, reprezentând cheltuieli de judecată aferente recursului, cu aplicarea art.453 alin.(2) din Codul de procedură civilă, republicat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2016 .