ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1991/2016

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală (APDRP), a solicitat (i) anularea Deciziei nr. 3867 din 30 iulie 2013, emisă de APDRP în soluționarea contestației reclamantei din 5 iulie 2013, (ii) a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilirea creanțelor bugetare emis de autoritatea pârâtă, nr. 16751 din 05 iunie 2013, (iii) anularea măsurii de retragere a ajutorului financiar nerambursabil acordat reclamantei în calitate de beneficiar al contractului de finanțare C 312C0110129 00029 din 6 aprilie 2011, (iv) anularea măsurii de reziliere a contractului, ca și (v) anularea măsurii de stabilire în sarcina reclamantei a creanței de 616.037,71 lei, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1219 din data de 14 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea introductivă, formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta APDRP.

Cererea de recurs și motivele înfățișate. Împotriva sentinței civile nr. 1219 din data de 14 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în termen legal a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, în contextul reiterării succinte a situației de fapt generatoare a prezentului litigiu, au fost înfățișate următoarele critici ale sentinței atacate: • instanța de fond a omis să analizeze efectiv criticile privind nemotivarea actului administrativ, cu referire la incorectitudinea derulării procedurii de achiziție a utilajelor, actele atacate fiind emise prin încălcarea flagrantă a unor dispoziții legale aplicabile în materie, printre care și dispozițiile privind obligativitatea motivării actului administrativ; • decizia de soluționare a contestației este un act administrativ supus motivării, astfel cum se arată și în art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, astfel că emiterea acesteia fără a fi fost prezentate în concret motivele pentru care nu au fost primite susținerile recurentei-reclamante cu privire la achiziția utilajelor, impunea ca instanța de contencios administrativ să constate nelegalitatea actului emis de autoritatea pârâtă, pe acest aspect; • la rândul său, prima instanță a încălcat dispozițiile procedurale prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., referitor la motivarea hotărârii încălcând și garanțiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motivarea hotărârii fiind extrem de sumară și evaziv argumentată în raport de unele susțineri, altele fiind omise cu desăvârșire; • instanța de fond nu a luat în considerare, deși avea obligația, împrejurările care contrazic nerecunoașterea ofertei formulată de ofertantul SC B. SRL, amplu prezentate de către recurentă atât prin ceea de chemare în judecată cât și prin răspunsul la întâmpinare formulat, respectivele argumente fiind reluate și prin cererea de recurs; • instanța de fond nu a analizat și nici nu s-a pronunțat asupra susținerilor recurentei privind suportul probator existent în cauză, respectiv a ignorat argumentele ce demonstrează caracterul general și îndoielnic al adresei emise de SC B. SRL, și care conduceau la concluzia că adresa acestui ofertant nu este suficientă pentru a fi reținută neparticiparea la licitația organizată de recurentă; • prima instanță nu a analizat critica recurentei privind nerelevanta actelor depuse de către pârâtă ca mijloace de probă în susținerea legalității actelor atacate; actele atașate de către autoritatea pârâtă la întâmpinarea formulată în litigiu privesc aspecte ce depășesc sfera împrejurărilor dezbătute prin procesul-verbal, nefiind concludente, pertinente și utile cauzei, întrucât nu relevă vreo neregulă care ulterior să fie regăsită și-n cuprinsul procesului-verbal contestat; • prima instanță a omis să analizeze critica privind lipsa oricărei culpe a recurentei-reclamante, în condițiile în care entitatea organizatoare a licitației nu avea posibilitatea de a verifica decât în aparență legalitatea actelor primite; toate aceste împrejurări exclud culpa societății reclamante cu privire la aspectele invocate de intimata pârâtă; • sentința fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, raportat la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în cauză fiind greșit interpretate dispozițiile art. 8 coroborate cu art. 10 din O.U.G. nr. 66/2011; intimata pârâtă în mod evident nu face parte din categoria organelor competente să constate caracterul fals al actelor depuse de participanții la licitațiile organizate de recurentă și avea obligația să sesizeze organele abilitate să se pronunțe asupra veridicității sau a neveridicității ofertei emise de SC B. SRL, oferta aparținând acestei societăți bucurându-se de prezumția de autenticitate; prima instanță prin măsurile luate a validat însă în mod nelegal măsurile dispuse de pârâtă, cu încălcarea atribuțiunilor ce i-au fost conferite de către legiuitor, încălcând astfel prevederile legale imperative; • instanța de fond a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 2 alin (1) lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011, privind principiul proporționalității; intimata pârâtă nu a reușit să facă dovada în cauză a unei nereguli imputabile recurentei reclamante, aceasta făcând referire, de fapt, la conduită culpabilă a unei terțe persoane; instanța a reținut în mod greșit că s-a respectat principiul proporționalității în contextul în care procentul cheltuielilor afectate de nereguli este de cca 65,79%, iar nu de 69,25% cum s-a reținut prin decizia atacată, iar autoritatea pârâtă a dispus retragerea finanțării în proporție de 100%.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă AFIR (prin reorganizarea fostei Agenții de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit) a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În esență, răspunzând motivelor de recurs, în contextul succintei reiterări a circumstanțelor cauzei, intimata AFIR a arătat că nu sunt fondate criticile recurentei, emiterea procesului-verbal de constatare din 5 iunie 2013, titlu de creanță executoriu, potrivit O.U.G. nr. 66/2011 și Normelor metodologice de aplicare, ca și a Deciziei nr. 23867 din 30 iulie 2013, realizându-se în mod legal și corect, astfel cum a reținut și prima instanță, printr-o hotărâre, în detaliu și bine motivată.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din data de 11 martie 2015 s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. La termenul din 17 iunie 2015, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, s-a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentei-reclamante și a apărărilor intimatei, fată de reverificarea și reevaluarea ansamblului probator administrat în cauză și a cadrului normativ aplicabil, Înalta Curte reține că nu este fondat recursul de față, pentru motivele în continuare expuse. Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 23867 din 30 iulie 2013, prin care intimata pârâtă AFIR a soluționat contestația administrativă formulată împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din 5 iunie 2013, prin care s-a stabilit în sarcina recurentei reclamante o creanță bugetară în cuantum de 616.037,71 lei, urmare a măsurii de recuperare a ajutorului financiar nerambursabil acordat în baza contractului de finanțare din 06 aprilie 2011, având ca obiect acordarea ajutorului financiar nerambursabil în cuantum de 622.410 lei, pentru realizarea proiectului "Achiziție de utilaje pentru activități auxiliare producției vegetale la SC A. SRL județul Neamț", finanțarea nerambursabilă fiind asigurată în proporție de 80% din Uniunea Europeană și 20% din contribuția publică națională. De asemenea, ținând seama de gravitatea neregulii, și de împrejurarea că valoarea sumei rezultate din neregula la această achiziție reprezintă cca 69,25% din valoarea plaților efectuate pentru reclamanta beneficiar, autoritatea intimată a dispus și încetarea valabilității contractului de finanțare. Prin hotărârea instanței de fond, ce formează obiectul prezentului recurs, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea recurentei-reclamante. Prima instanță a arătat în cuprinsul sentinței atacate, că prin actele administrative contestate, emise în contextul controalelor efectuate de diferite autorități pe parcursul derulării contractului de finanțare (Direcția Control și Antifraudă din cadrul autorității pârâte, Autoritatea de Audit a Curții de Conturi a României precum și Comisia din partea UE - OLAF) dar și a controlului ex-post, și în urma Raportului Final transmis de OLAF, cu adresa nr. 27444 din 27 noiembrie 2012, neregula ce a fost reținută vizează conduita intimatei- reclamante în implementarea proiectului finanțat, constând în încălcarea prevederilor cuprinse în art. 1(2) și 1(4) din Anexa I și în art. 4 și 4.1 din Anexa IV a contractului de finanțare, prin folosirea unei oferte neautentice (este vorba despre oferta prezentată de SC B. S.R.L) în procedura de achiziție a unui utilaj agricol (semănătoare). Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță, cu încălcarea dispozițiilor art. 425 alin (1) lit. b) C. proc. civ., nu a analizat în mod efectiv criticile sale privitoare la nelegalitatea deciziei de soluționare, emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, în sensul că, în cuprinsul acesteia din urmă, nu sunt analizate și nici verificate toate susținerile recurentei inserate în contestația administrativă, respectiv cele referitoare la derularea procedurii de achiziție a utilajelor. Nu este întemeiată această critică. Înalta Curte apreciază, raportat la considerentele sentinței atacate, respectiv la argumentația primei instanțe în susținerea soluției adoptate, că judecătorul fondului a avut în vedere și a analizat toate criticile de nelegalitate înfățișate de recurenta-reclamantă prin acțiunea introductivă. Împrejurarea că în cuprinsul sentinței se fac referiri la temeinicia "argumentelor reclamantei învederate în cuprinsul cererii de chemare în judecată" la conținutul contestației administrative ca și al Deciziei nr. 23867 din 30 iulie 2013, demonstrează, în opinia Înaltei Curți, că, aspectele indicate de reclamanta recurentă au fost analizate și avute în vedere. În doctrina de specialitate, dar și în jurisprudența dezvoltată în materie, în mod constant s-a stabilit în sensul că, pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, judecătorul nu trebuie să răspundă în concret și în parte fiecăruia dintre argumentele invocate de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestora chiar în mod implicit. În prezenta cauză, considerentele elaborate, cuprinse în sentința atacată demonstrează tocmai că au fost avute în vedere și aceste critici ale recurentei. Instanța a analizat neregula reținută în procesul verbal de constatare, prin raportare la probele administrate în cauză, la prevederile legale incidente ce definesc neregula, dar și la reglementările europene, concluzia fiind în sensul că faptele constatate cu privire la incorecta derulare a procedurilor de achiziție pentru utilajul agricol în discuție (semănătoare) reprezintă abatere de la legalitate, conformitate și regularitate care justifică retragerea întregului ajutor financiar nerambursabil acordat. Raportat la prevederile art. 50 alin. (5) din O.U.G. nr. 66/2011, ce vizează "decizia motivată", emisă de autoritatea publică emitentă a titlului de creanță în soluționarea contestațiilor administrative, Înalta Curte reține că nu poate fi primită nici susținerea recurentei vizând nulitatea acestei decizii derivând din pretinsa nemotivare a actului în discuție. Fără a nega justețea considerațiunilor principial teoretice cuprinse în cererea de recurs cu referire la necesitatea motivării actului administrativ, Înalta Curte reține că, în cauză, pe de o parte, nu se poate susține că decizia în discuție nu este motivată astfel încât nu ar fi posibilă exercitarea controlului de legalitate. Pe de altă parte, sancțiunea nulității, care nici nu este expres prevăzută în textul de lege evocat, nu poate interveni câtă vreme instanța de contencios administrativ, exercitând un control de plină jurisdicție asupra actelor administrative contestate, a examinat și verificat nemijlocit motivele de nelegalitate invocate de partea reclamantă care, astfel, nu poate invoca o vătămare întrucât și-a făcut toate apărările apreciate ca fiind necesare, în fața instanței de contencios administrativ. În plus, instanța de recurs, în urma propriului demers de analiză, în concret, a deciziei în discuție constată că autoritatea de soluționare a contestație a arătat motivele în fapt și în drept pe care le-a avut în vedere în soluționare, indicând raționamentul pe care l-a urmat în stabilirea chestiunilor esențiale ridicate de cauza dată, respectiv premisele care susțineau existența neregulii imputate și argumentația sancțiunii aplicate. În fine, concluzionând asupra criticilor și susținerilor recurentei reclamante circumscrise motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând nemotivarea hotărârii primei instanțe și în ceea ce privește lipsa suportului probator existent în cauză și cu referire la lipsa de relevanță a actelor depuse de către intimata pârâtă ca mijloace de probă, Înalta Curte constată, în acord cu cele statuate în cauze similare (a se vedea în acest sens, cu titlu de exemplu, Deciziile ICCJ - SCAF nr. 1478 din 12 mai 2016, privitoare la SC C. SRL, Decizia nr. 1845 din 9 iunie 2016, privitoare la SC D. SRL) că recurenta reclamantă nu a prezentat dovezi cu privire la diligențele depuse pentru verificarea autenticității ofertei contestate "cu maximum de profesionalism, eficiență și vigilență", astfel cum se prevede expres în art. 1 din Anexa 1 la contractul de finanțare, limitându-se la a face referire la înscrisurile depuse în dosarul de achiziție, fără precizări legate de modul în care i-a fost transmisă oferta, și la a prezenta un extras de pe site-ul SC B. SRL din 2014. În acest context Înalta Curte reafirma împrejurarea, necontestată de altfel, în sensul că probele pe baza cărora autoritatea emitentă a constatat neregula au constat în Raportul final al cazului OF/2011/1141, întocmit de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) și transmis Agenției prin adresa nr. 7/284/2012 a Departamentului pentru Lupta Antifraudă (DLAF) și adresa din 18 februarie 2013, emisă de SC B. S.R.L., prin care aceasta din urmă a comunicat că oferta folosită în procedura de achiziție nu fost emisă de societatea respectivă, care nu a comercializat și nu comercializează utilajul în discuție, negând în mod efectiv autenticitatea ofertelor care apăreau ca fiind emise în numele său către 12 din cele 19 societăți menționate în raportul OLAF, între care figurează și recurenta-reclamantă. Valoarea probatorie a a constatărilor OLAF în fața autorităților naționale este prevăzută în art. 9 din Regulamentul (CE) nr. 1073/1999, în speță verificările efectuându-se într-un cadru mai larg, care a vizat mai multe proiecte finanțate în Județul Neamț, un număr de 19 societăți fiind suspectate că au creat condiții artificiale pentru a beneficia de finanțare cu depășirea pragului permis de Măsura 312 și au acționat concertat în derularea procedurilor de implementare a proiectelor. Cât privește pretinsa lipsă de culpă a societății recurente, instanța de recurs, reține, în acord cu cele menționate și de autoritatea intimată, că atare susțineri nu sunt întemeiate în raport de prevederile contractului de finanțare. Astfel, în art. 1 din Anexa I a contractului se prevede că beneficiarul finanțării nerambursabile este obligat să respecte regulile privind achizițiile, trebuie să implementeze proiectul cu maximum de profesionalism, eficiență și vigilență, în conformitate cu cele mai bune practici în domeniul vizat și în concordanță cu prevederile contractului de finanțare și este singurul răspunzător pentru implementarea proiectului. Nefondate sunt în opinia Înaltei Curți și criticile recurentei, întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 8 coroborat cu art. 10 din O.U.G. nr. 66/2011, reclamanta recurentă susținând, în esență, că autoritatea intimată și-a depășit atribuțiile atunci când a constatat existența unui fals, întrucât în calitatea sa de autoritate învestită de lege doar cu competențe de gestionarea fondurilor europene, era obligată să sesizeze organele competente pentru a face cercetări în acest sens. În opinia recurentei intimata autoritate trebuia de îndată să sesizează organele competente în materie, care să se pronunțe sub acest aspect, suspendând luarea oricărei măsuri față de reclamantă. Instanța de recurs arată că nu este întemeiată și nici reală susținerea în sensul ca autoritatea intimată a constatat caracterul fals al înscrisurilor, și ca atare actele emise, cu depășirea evidentă a competențelor acesteia, sunt nelegale. Probatoriul administrat în cauză, și în mod efectiv analizat, constând în infirmarea de către una dintre societățile ofertante a participării sale la procedurile derulate, este în mod evident de natură a înlătura prezumția de autenticitate a ofertelor, de care s-a prevalat și pe care a susținut-o recurenta-reclamantă și totodată un element suficient în sensul dovedirii producerii unei nereguli din perspectiva contractului de finanțare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011. În mod evident prezentarea de către beneficiar, cu titlul de documente justificative a unor documente care nu se mai bucură de prezumția de autenticitate reprezintă o neregulă în sensul definiției date neregulii în art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. 66/2011, ca și raportat la articolul 16 - Neregularități din Anexa I - Prevederi Generale la Contractul de finanțare și respectiv art. 2 pct. 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, iar gravitatea acesteia duce la retragerea ajutorului nerambursabil în conformitate cu prevederile contractului de finanțare, indiferent dacă se dovedește că încălcarea prevederilor legale sau contractuale a fost săvârșită cu intenție și respectiv, indiferent dacă organele de cercetare penală concluzionează că s-a săvârșit sau nu o infracțiune, autoritatea competentă în gestionarea fondurilor europene fiind obligată să ia măsurile prevăzute de lege într-o astfel de situație. De altfel în cuprinsul procesului-verbal de constatare nu se menționează ca ar fi fost săvârșite fraude ci doar că faptele constatate pot întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni, echipa de control identificând clauzele legale și contractuale încălcate de recurenta reclamantă care nu au legătură cu legea penală și care reprezintă o abatere de la legalitate regularitate și conformitate și care impun aplicarea de sancțiuni administrative care să conducă la recuperarea ajutorului nerambursabil acordat. Potrivit art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2988/1995 privind protecția intereselor financiare ale comunităților Europene, ca regulă generală, orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obținut nejustificat, prin obligația de a vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite nejustificat și prin pierderea totală sau parțială a garanției constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj sau în momentul primirii unui avans. Art. 5 alin. (1) lit. c) din același regulament enumeră, printre sancțiunile administrative pe care le pot atrage abaterile intenționate sau săvârșite din neglijență, "retragerea totală sau parțială a unui avantaj acordat prin norme comunitare, chiar dacă agentul economic a beneficiat în mod nejustificat numai de o parte din avantajul respectiv". De asemenea, art. 17 din Anexa I a Contractului de finanțare definește neregularitatea ca fiind orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate, orice nerespectare acordurilor, memorandumurilor și contractelor de finanțare, rezultată dintr-o acțiune sau omisiune de către beneficiar, care prejudiciază Comunitatea Europeană sau România, printr-o cheltuială neeligibilă și prevede că neregularitatea din culpa beneficiarului atrage obligația restituirii integrale a valorii finanțării necuvenite. Drept urmare, recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar și de singur răspunzător în fața autorității intimate, raportat la prevederile contractului de finanțare, nu se poate prevala de această situație pentru a susține că în cauză nu s-a dovedit producerea unei nereguli. Infirmarea clară, explicită, de participare la procedurile de licitație provenind de la una din societățile pretins ofertante, SC B. SRL, ca situație de fapt premisă a neregulii reținute, a fost apreciată ca dovedită, prima instanță considerând, cu justețe și în opinia Înaltei Curți, că justificările recurentei-reclamante sunt nerelevante și neprobate, în raport și de natura raporturilor juridice dintre părți, care nu se încadrează în sfera dreptului privat, ci a dreptului public, caracterizat prin subordonarea interesului privat celui public. Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate, și urmează a fi respinse ca atare și susținerile recurentei reclamante vizând greșita interpretare dată de prima instanță dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011, privind principiul proporționalității. Se susține, în primul rând, ca intimata pârâtă nu a reușit să prezinte dovada unei nereguli imputabile reclamantei făcând doar referire la conduita culpabilă a unei terțe persoane. Pentru argumentele deja pe larg înfățișate mai sus, instanța de recurs arată ca toate aceste susțineri sunt nefondate, în cauză fiind în mod judicios menținute actele administrative atacate care au constatat existenta unei nereguli comise, care a afectat întregul contract de finanțare, în sarcina societății reclamante. Așa fiind, în raport de situația de fapt avuta în vedere la momentul emiterii procesului-verbal de constatare și măsura declarării ca neeligibilă a finanțării aferente achizițiilor realizate de beneficiar este justificată. Principiul de bază al finanțării nerambursabile este acela al rambursării cheltuielilor eligibile efectuate în prealabil de către beneficiar. Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că instanța a dat eficiență principiului proporționalității instituit prin dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011, și prin aprecierea actelor atacate ca fiind emise cu respectarea prevederilor incidente. Conform art. 2 lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011: "principiul proporționalității - orice măsură administrativă adoptată trebuie să fie adecvată, necesară și corespunzătoare scopului urmărit, atât în ceea ce privește resursele angajate în constatarea neregulilor, cât și în ceea ce privește stabilirea creanțelor bugetare rezultate din nereguli, ținând seama de natura și frecvența neregulilor constatate și de impactul financiar al acestora asupra proiectului/programului respectiv." Potrivit art. 17 din același act normativ: "Orice acțiune întreprinsă în sensul constatării unei nereguli și stabilirii creanțelor bugetare rezultate din nereguli se realizează cu aplicarea principiului proporționalității. Rezultă din cuprinsul prevederilor legale sus arătate ca autoritatea competentă are un drept de apreciere asupra măsurilor și sancțiunilor administrative pe care le consideră necesare și adecvate scopului propus, în funcție de variate elemente, precum, gradul de vinovăție al beneficiarului, tipul concret al abaterii - faptă omisivă sau comisivă, efectele concrete asupra bugetului Uniunii, iar în contextul cauzei, având în vedere obiectivele urmărite și clauzele contractuale la care beneficiarul a achiesat, nu se poate reține că acest drept de apreciere ar fi fost exercitat abuziv, cu încălcarea principiului proporționalității, consacrat în legislația națională și europeană și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată în întâmpinare. În condițiile în care utilajul achiziționat reprezintă aproape 70 % din sprijinul financiar acordat, este evident că proiectul pentru care a fost încheiat contractul de finanțare nu își menține utilitatea, funcționalitatea, viabilitatea și profitabilitatea, astfel cum beneficiarul și-a asumat la momentul selectării cererii de finanțare. Din această perspectivă se apreciază că în mod just s-a propus retragerea întregului sprijin financiar acordat, intimata pârâtă precizând și faptul că debitul stabilit în sarcina reclamantei-recurente, prin procesul-verbal de constatare, este prezent achitat în integralitate. În fine, și din perspectiva conținutului adresei din 30 noiembrie 2011 a Comisiei Europene-Direcția Generală pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală, invocată de intimata pârâtă, care se referă, într-adevăr, la finanțarea prin programul SAPARD, se reține că în cauză a fost respectat acest principiu (constituirea unui debit pentru întreaga finanțare nerambursabilă, în cazul în care neregula afectează proiectul în proporție de mai mult de 50% și chiar și într-un procent mai mic în cazul în care se dovedește că s-au creat condiții artificiale pentru a beneficia de finanțare nerambursabilă), întrucât această adresă conține, în mod evident, orientări generale de conduită administrativă în scopul protejării intereselor financiare ale Uniunii, intenția instituțiilor Uniunii fiind să se asigure ca sumele cheltuite de Uniunea Europeană în contextul fondurilor structurale să fie strict limitate la agenții care respectă normele de drept al Uniunii și să nu fie utilizate pentru a finanța activități care sunt contrare acestora. Pentru toate considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 20 din Legea 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul de față.