ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2180/2016

Decizia nr. 2180/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1228 din 20 noiembrie 2006, Tribunalul Olt a admis acțiunea formulată de reclamantele A., B. și C., a dispus anularea deciziei nr. 20 din 28 iunie 2004, emisă de pârâta SC D. SA Slatina, prin lichidator judiciar E. SA Slatina, și a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Apelul declarat de reclamante împotriva sentinței sus-menționate a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 215 din 12 martie 2007. Împotriva deciziei instanței de apel, reclamantele au declarat recurs, iar prin decizia nr. 3713 din 6 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

În rejudecare, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 299 din 11 noiembrie 2009. a admis apelul formulat de reclamante și a schimbat în parte sentința civilă nr. 1228 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului Olt, în sensul că a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la suma de 338.864 lei, reprezentând măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 1 ha teren, situat în municipiul Slatina. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 9 iunie 2010, petenta A. a solicitat lămurirea înțelesului dispozitivului deciziei civile nr. 299/A din 11 noiembrie 2009 a acestei instanțe, în sensul de a se menționa expres numele pârâtei care are obligația să-i achite despăgubirile în sumă de 338.864 lei stabilite de instanță prin decizia sus-menționată.

Prin încheierea nr. 7 din 29 iunie 2016, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins ca nefondată cererea petentei. În considerentele încheierii, instanța a reținut ca decizia nr. 20 din 28 iunie 2004, emisă de către pârâta SC D. SA Slatina, prin lichidator judiciar E. SPRL, contestată în cauză, nu este supusă prevederilor art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, având în vedere dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți, pronunțată în recurs în interesul legii. Această situație a fost avută în vedere și de Înalta Curte prin decizia de casare nr. 3713 din 6 iunie 2008 care a stat la baza rejudecării cauzei și pronunțării deciziei nr. 299 din 11 noiembrie 2009 a cărei lămurire se solicită.

În rejudecare, instanța de apel s-a conformat indicațiilor deciziei de casare și a stabilit cuantumul despăgubirilor tocmai datorită faptului că respectiva contestație avea ca obiect o decizie eliberată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. S-a reținut că instanța de apel a procedat potrivit dispozițiilor legale și a stabilit cuantumul despăgubirilor, situație în care dispozitivul este conform prevederilor legale și deciziei nr. 52 din 4 ianuarie 2007, pronunțară de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, neexistând motive pentru lămurirea acestuia. S-a mai reținut că ulterior stabilirii despăgubirilor bănești ca formă de măsură reparatorie prin echivalent, reclamanta trebuia să se conformeze dispozițiilor procedurii speciale de acordare a acestor despăgubiri, instituită de iege chiar la momentul emiterii deciziei (cap. V) și modificată ulterior prin Legea nr. 247/2005 - Titlul VII.

De asemenea, s-a arătat că la data formulării acestei cereri de lămurire, prin sentința civilă nr. 33 din 17 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Olt, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/104/2002, în baza art. 132 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 a fost închisă procedura insolvenței Societății D. SA, societatea fiind radiată din registrul comerțului de pe lângă Tribunalul Olt, astfel că, în prezent, această societate nu mai există. Împotriva acestei încheieri, petenta A. a formulat recurs, susținând, în esență, că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că nu se impune lămurirea dispozitivului deciziei nr. 299 din 11 noiembrie 2009, cu motivarea că dispozitivul este ciar formulat.

Arată că, întrucât în cauză au fost trei pârâți respectiv SC D. SA. Primăria Municipiului Slatina și Ministerul Finanțelor Publice, dispozitivul hotărârii trebuia să cuprindă mențiuni clare cu privire la entitatea obligată la acordarea despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât s-a constatat că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Mai susține că nu se pune problema să se adreseze pentru despăgubiri Fondului Proprietatea, întrucât cuantumul despăgubirilor a fost stabilit ce către instanță, iar debitorul obligației de plată trebuie stabilit tot de către instanță. Susține că, în opinia sa, instanța, prin încheierea recurată, a făcut mai mult decât era necesar într-o cerere de lămurire dispozitiv, întrucât s-a pronunțat pe fondul cauzei și a reținut alte obligații în sarcina sa decât cele stabilite prin decizia a cărei dispozitiv se solicită a fi lămurit.

Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente. Potrivit dispozițiilor art. 281 1 alin. (1) C. proc. civ., invocate de petentă în cererea adresală instanței de apel, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice, dacă sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice.

Prin decizia nr. 299/A din 11 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de reclamante și a schimbat în parte sentința civilă nr. 1228 din 20 noiembrie 2006 a Tribunalului Olt, în sensul că a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la suma de 338.864 lei reprezentând măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 1 ha teren situat în municipiul Slatina. Contrar susținerilor recurentei-petente, dispozitivul deciziei sus-menționate este explicit și neechivoc, nefiind susceptibil de lămurire în sensul precizării pârâtei obligate la plata despăgubirilor, în condițiile art. 281 1 C. proc. civ., permițând executarea sa în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cum în mod corect a reținut curtea de apel.

Astfel, în condițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii, oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Legea nr. 10/2001 face distincție între procedura jurisdicțională, care se soluționează în contradictoriu cu emitentul dispoziției contestate, și procedura execuțională, cea reglementată de Titlului VIl al Legii nr. 247/2005 (în vigoare la data pronunțării deciziei a cărei lămurire s-a solicitat), care vizează atât regimul stabilirii, cât și pe cel al plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

De altfel, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se referă inclusiv la ipoteza în care se află recurenta din cauza de față, căreia i-au fost stabilite măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, într-un cuantum determinat. Astfel, potrivit art. 16.1.

din Hotărârea nr. 1095 din 15 septembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VIl din Legea nr. 247/2005, „Vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale toate deciziile și dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, în care s-au consemnat (...) despăgubiri bănești”, cu precizarea din art. 16.5 alin. (3) că „Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale, prevăzute la pct. 16.1-16.3, obiect al unor litigii aflate pe rolul instanțelor judecătorești, vor fi predate după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârilor judecătorești.” Prin urmare, și decizia civilă nr. 299/A din 11 noiembrie 2009, care recunoaște în mod irevocabil dreptul recurentei la măsuri reparatorii în echivalent, sub forma despăgubirilor, în cuantumul stabilit de către instanță, urmează să fie executată în condițiile Titlului VIl al Legii nr. 247/2005, care nu permiteau obligarea directă la despăgubiri bănești a entității care a emis dispoziția în baza Legii nr. 10/2001 sau a altor persoane juridice în contradictoriu cu care a fost pronunțată decizia de acordare a despăgubirilor.

Este de reținut că prin Titlul VII al Legii 247 din 22 iulie 2005 s-a reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, în art. 1 arătându-se că această lege reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată. Ca atare, în mod corect curtea de apel a reținut că ulterior stabilirii despăgubirilor, ca formă de măsură reparatorie prin echivalent, reclamanta trebuia să se conformeze dispozițiilor procedurii speciale de plată a acestor despăgubiri, instituită de lege chiar la momentul emiterii deciziei (cap. V) și modificată ulterior prin Titlul VIl din Legea nr. 247/2005, act normativ succedat de Legea nr. 165/2013.

De altfel, se constată că prin solicitarea de a se menționa expres în dispozitivul hotărârii a cărei lămurire o solicită a numelui pârâtei obligată la plata despăgubirilor, petenta tinde să schimbe cele dispuse irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, ceea ce nu este posibil în procedura reglementată de dispozițiile art 281 1 C. proc. civ., întrucât s-ar aduce atingere autorității lucrului judecat. Față de considerentele prezentate, Înalta Curte, constatând că prin încheierea recurată instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 281 1 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de petenta A. împotriva încheierii nr. 7 din 29 iunie 2016 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2016.