ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3888/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și B. București, - anularea Hotărârii nr. 13 din 24.03.2010 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul MAI și, implicit, a actelor administrative emise cu privire la acțiunea sa, inclusiv Decizia de imputare nr. 251542 din 12 octombrie 2009 emisă de B. București a Jandarmeriei Române, cu exonerarea sa de la plata sumei de 21.034,18 RON care i-a fost imputată, - repararea prejudiciului material și moral cauzat prin emiterea și executarea actului administrativ atacat.

În fapt, reclamantul a arătat că în perioada 1999-2003 a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul Academiei de Poliție "Alexandru Ioan Cuza" București. După absolvire, în anul 2003, a fost încadrat în cadrul unităților Ministerului Administrației și Internelor, Jandarmeria Română.

Prin Decizia de imputare nr. 231542 din 12 octombrie 2009, Comisia de cercetare administrativă din cadrul B. București a stabilit că a cauzat MAI, prin trecerea în rezervă prin demisie, o pagubă materiala de 21.034,18 RON și a decis angajarea răspunderii sale materiale și imputarea acestei sume.

A apreciat că nu s-a făcut dovada întrunirii condițiilor de angajare a răspunderii materiale în sarcina sa, în sensul de a se stabili vinovăția și legătura de cauzalitate dintre aceasta și îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu.

Demisia nu poate fi considerată factor declanșator al răspunderii materiale în condițiile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor. Nu s-a făcut dovada privind calitatea de subiect circumstanțiat, existența vinovăției, legătura de cauzalitate dintre vina și îndeplinirea serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu și existența unui prejudiciu pentru a îi putea imputa paguba menționată în Decizia de imputare.

A apreciat reclamantul că Hotărârea nr. 13 din 24 martie 2010 pronunțată în Dosar nr. x/2010 de către Comisia de jurisdicție a imputațiilor este netemeinică și nelegală, întrucât face aplicare și referire la reglementări legale despre care nu a avut cunoștință și care nu au fost invocate de către părți în cadrul procedurii jurisdicționale, anume OMAI nr. 1122/2006, IMAI nr. 830/1999. Aceste reglementari nu i-au fost aduse la cunoștință, drept pentru care a fost privat de dreptul la apărare și de un proces echitabil.

Suma imputată conține inclusiv cheltuielile efectuate în anul I de studiu, care se constituia ca stagiu militar obligatoriu și gratuit. De asemenea, adresele folosite drept documente justificative nu arată proveniența sumelor de bani care au fost cheltuite, neavând posibilitatea de a stabili daca paguba se regăsește într-adevăr in patrimoniul M.A.I.

2.1. Pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a solicitat respingerea acțiunii. A arătat că reclamantul, la finalizarea cursurilor Academiei de Poliție "Alexandru Ioan Cuza" din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și-a desfășurat activitatea în calitate de ofițer, în structurile subordonate Inspectoratului General al Jandarmeriei Române. La data de 15.05.2009, prin Raportul înregistrat în evidențele I.G.J.R. sub nr. 237993, reclamantul a solicitat "trecerea în rezervă ... din motive personale", iar, potrivit Raportului înregistrat sub nr. x din 15 mai 2009, se obliga, "odată cu aprobarea raportului de trecere în rezervă, să restituie sumele corespunzătoare perioadei restante din angajamentul încheiat cu Ministerul Administrației și Internelor".

Prin Angajamentul nr. 7364 semnat de reclamant la data de 13.09.1999, și-a asumat obligația ca, "în cazul în care nu-și va respecta obligația de a îndeplini serviciul, timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Administrației și Internelor, să restituie cheltuielile de întreținere efectuate cu acesta pe timpul cât a fost școlarizat". De asemenea, la data de 02.06.2009, în cuprinsul Raportului înregistrat în evidențele I.G.J.R. sub nr. 238075, reclamantul "își asumă responsabilitatea de a suporta cheltuielile financiare pentru cursurile și stagiile de pregătire efectuate de către acesta și suportate financiar de către Jandarmeria Română".

În urma acestor demersuri, prin OMAI nr. S/II/4154 din 16 iunie 2009, reclamantul a fost trecut în rezervă în baza dispozițiilor exprese ale art. 85 alin. (1) lit. (h) și celor ale art. 91 Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare.

Deci, ulterior absolvirii cursurilor Academiei de Poliție, reclamantul și-a desfășurat activitatea în cadrul unităților MAI, fără, însă, a respecta perioada minimă de 10 ani, stabilită conform dispozițiilor art. 9 din H.G. nr. 137/1991, act normativ în vigoare la data semnării angajamentului, întrucât, la data de 16.06.2009, i-au încetat raporturile de serviciu cu IGJR, prin demisie.

Așadar, temeiul stabilirii răspunderii materiale în sarcina reclamantului l-a constituit nerespectarea obligației impuse de art. 91 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare și de art. 17 din H.G. nr. 294/2007 privind organizarea și funcționarea Academiei de Poliție "Alexandru Ioan Cuza" din cadrul Ministerului Administrației și Internelor prin care s-a abrogat H.G. nr. 137/1991 privind înființarea Academiei de Poliție a Ministerului Administrației și Internelor (act normativ aflat în vigoare la data admiterii reclamantului la cursurile Academiei de Poliție).

Conform acestor prevederi legale, la admiterea unui candidat în cadrul Academiei de Poliție, acesta încheie un angajament prin care se obligă să îndeplinească serviciul în unitățile M.A.I. timp de 10 ani.

Nerespectarea acestui angajament atrage obligația de restituire a cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani în cazul în care încetarea raporturilor de serviciu s-a făcut din motive imputabile ofițerului.

Având în vedere aceste aspecte, conform prevederilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse, act normativ în aplicarea căruia au fost emise Instrucțiunile MAI nr. 830/1999, la nivelul unității din care a tăcut parte reclamantul, respectiv B. din cadrul IGJR, s-a dispus efectuarea cercetării administrative în vederea stabilirii și recuperării sumelor reprezentând cheltuieli de școlarizare.

În vederea recuperării pagubei produse prin nerespectarea perioadei minime de activitate, pe numele reclamantului a fost emisă de către IGJR Decizia de imputare nr. 231542 din 12 octombrie 2009, pentru suma de 21.034,18 RON cu titlu de "cheltuieli de întreținere suportate de către Ministerul Administrației și Internelor pe timpul școlarizării, în perioada în care a urmat cursurile Academiei de Poliție "Alexandru Ioan Cuza" și perioada în care a urmat cursul de la Ilea - Ungaria".

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestație la Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul IGJR, care, prin Hotărârea nr. 268757 din 10 decembrie 2009, s-a pronunțat în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii sus-menționate reclamantul a formulat plângere la Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul MAI, care, prin Hotărârea nr. 13 din 24 martie 2010, a respins plângerea și a menținut dispozițiile Hotărârii Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul IGJR și pe cele ale deciziei de imputare.

Totodată, raportat la afirmațiile reclamantului, conform cărora decizia de imputare precum și hotărârile jurisdicționale ar "face aplicare și referire la reglementări legale (OMAI 1122/2006 și IMAI nr. 830/1999) despre care nu am avut cunoștință", a arătat pârâtul că art. 8 lit. b) din Legea nr. 80/1995, cu modificările și completările ulterioare, statuează în sarcina cadrelor militare - categorie din care acesta a făcut parte - obligația de a cunoaște și respecta actele normative care le sunt aplicabile și că, pe cale de consecință, în situația de față, reclamantul nu se poate prevala, invocând propria culpă, de o așa-zisă necunoaștere a acestui cadru normativ.

2.2. Pârâta B. București (Brigada Specială de Intervenție a Jandarmeriei) a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată.

A arătat pârâta că, în conformitate cu art. 9 din H.G. nr. 137/1991 privind înființarea Academiei de Politie din cadrul Ministerului de Interne (în vigoare la data admiterii reclamantului la cursurile Academiei de Poliție), "Candidații admiși în Academia de Politie sunt considerați încorporați. Studenții vor încheia angajamente scrise prin care se obliga ca, după terminarea cursurilor, să îndeplinească serviciul militar activ pe o durata de minimum 10 ani.

În cazul nerespectării angajamentului, precum și în cazul în care este îndepărtat din scoală ori trecut în rezervă pentru comiterea unor infracțiuni ori săvârșirea unor abateri disciplinare grave, care îl fac incapabil cu calitatea de militar, studentul sau absolventul este obligat să restituie cheltuieli de școlarizare și intreținere, tinandu-se seama de timpul servit.

Prin cheltuieli de școlarizare și întreținere se înțeleg cheltuielile efectuate cu hranirea, echiparea, cazarea și alte drepturi primate de studenți".

Nerespectarea angajamentului sus-menționat atrage obligația de restituire a cheltuielilor efectuate cu pregătirea sa proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani în cazul în care încetarea raporturilor de muncă s-a făcut din motive imputabile ofițerului.

Urmare a acestor aspecte, în conformitate cu prevederile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor și a Instrucțiunilor OMAI nr. 830/1999 pentru punerea în aplicare a actului normativ mai sus menționat, la nivelul B. București s-a dispus constituirea unei Comisii de cercetare - administrativă în vederea stabilirii și recuperării cheltuielilor de școlarizare corespunzătoare părții de angajament neexecutată de către reclamant.

În urma activității desfășurate de Comisia de cercetare administrativă a fost emisă Decizia de imputare nr. 231542 din 12.10.2009, pentru suma de 21.034,18 RON cu titlu de "cheltuieli de întreținere suportate de către Ministerul Administrației și Internelor pe timpul școlarizării, în perioada în care a urmat cursurile Academiei de Politie Al. I. Cuza și perioada în care a urmat cursul de la Ilea - Ungaria".

Referitor la invocarea necunoașterii legislației care reglementează modul de stabilire și recuperare a cheltuielilor de școlarizare, reclamantul a avut acces la actele invocate pe toată perioada cât a avut calitatea de angajat al Ministerul Administrației și Internelor, necunoașterea acestor acte normative datorându-se culpei exclusive a acestuia și lipsei sale de interes față de actele normative care îi erau aplicabile.

Cu privire la susținerea reclamantului că acesta nu a fost nici un moment trecut în rezervă fiind imediat încadrat în Serviciul de Protecție și Pază, acesta se contrazice singur, el solicitând expres trecerea sa în rezervă prin raportul nr. 237.993 din data de 15.05.2009, lucru care s-a și materializat, structura unde s-a angajat ulterior nefăcând parte din acest minister.

La data de 29 noiembrie 2011, reclamantul a formulat, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 excepția de nelegalitate a următoarelor acte:

- Ordinul MAI nr. 1122 din 05 ianuarie 2006 pentru aprobarea normelor metodologice privind stabilirea cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării, a cheltuielilor efectuate pe perioada cursurilor/programelor de specializare, perfecționare, stagii de practică, în țară și străinătate și modul de recuperare a acestora de la persoanele care nu-și respectă angajamentele încheiate, nepublicat

- Instrucțiunile MAI nr. 830 din 20 ianuarie 1999 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagube produse, nepublicate

- Ordinul Ministerului Apărării nr. 117 din 3 decembrie 2008, nepublicat

- Ordinul MAI nr. 533/2003 pentru aprobarea regulamentului privind măsurile metodologice, organizatorice, termenele și circulația proiectelor de acte normative în MAI, nepublicat

În motivarea excepției de nelegalitate, reclamantul a arătat, în esență, că aceste ordine au fost emise cu nerespectarea obligațiilor prevăzute de art. 79 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care prevede ca "ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de organele administrației publice centrale de specialitate se publica in Monitorul Oficial".

În afara normelor cu caracter secret, acestea trebuiau aduse la cunoștința celor vizați de aceste norme, în acest sens statuând și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1418/2009.

De asemenea, niciuna dintre reglementările de mai sus nu au fost publicate și nu i-au fost comunicate.

A apreciat reclamantul că exista obligația instituției de a comunica personalului reglementările secrete de serviciu și/sau nepublicate, întrucât salariatul nu poate avea obligația de a se informa cu privire la o reglementare juridica nepublicată, despre care nici nu știe ca s-a emis. Existența unor biblioteci în cadrul instituțiilor nu poate complini obligația de comunicare către angajați, pentru a fi în deplina cunoștință de cauză asupra actelor semnate.

4.1. Pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a arătat că momentul în raport cu care se apreciază asupra conformității actului administrativ a cărui legalitate se cercetează este cel al emiterii acestuia, astfel încât cauzele de nelegalitate nu pot fi decât anterioare sau concomitente momentului de referință. Or, în situația de față, reclamantul nu a indicat niciun considerent pentru care actul administrativ cu caracter normativ contestat ar putea fi considerat nelegal, prin prisma neconformității cu actele normative în virtutea cărora a fost emis.

Actele administrative cu caracter normativ contestate se află în perfectă concordanță cu actele normative cu forță superioară în temeiul cărora au fost emise și că, astfel cum rezultă din cuprinsul excepției de nelegalitate formulate în cauză, reclamantul nu a înțeles să raporteze prevederile actelor vizate la cele ale actelor normative în baza cărora au fost emise.

Practic, reclamantul nu face altceva decât să pună în discuție o interpretare personală și eronată asupra cadrului normativ incident în materia regimului răspunderii materiale a militarilor.

A solicitat pârâtul a se constata, așa cum a apreciat și Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei civile nr. 449 din 29 ianuarie 2009, faptul că "instituirea obligației de publicare a actelor normative, pentru ca acestea să fie cunoscute de toți cetățenii nu se justifică decât atunci când actul normativ are aplicabilitate generală, vizând o problemă de interes public". Astfel, nepublicarea OMAI nr. 1122/2006, IMAI nr. 830/1999 și a OMAI nr. 533/2003 în Monitorul Oficial al României nu atrage nelegalitatea acestora având în vedere că dispozițiile art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G. nr. 555/2001, prevedeau că nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă legea nu dispune altfel, ordinele, instrucțiunile și alte acte cu caracter normativ care au ca obiect reglementări în sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională.

Or, având în vedere faptul că actele normativ în discuție, așa cum s-a arătat, vizează o anumită categorie profesională și activitatea desfășurată de aceasta și deci nu are o aplicabilitate generală, nu se poate pune problema inexistenței acestora, pe motiv că nu au fost publicate în Monitorul Oficial, întrucât la momentul emiterii acestora existau prevederi care reglementau posibilitatea exceptării actelor normative care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională de la publicarea lor în Monitorul Oficial.

4.2. Pârâta Brigada Specială de Intervenție a Jandarmeriei - B. București a arătat că, înainte de publicarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 194/2007 pentru modificarea și completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, nu exista obligativitatea publicării în Monitorul Oficial al României a ordinelor, instrucțiunilor și a altor acte normative care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță națională.

Astfel, deși Ordinele de ministru criticate de reclamant au fost emise după apariția Legii nr. 24/2000 și Instrucțiuni nr. 830 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagube produse au fost emise înainte de apariția Legii nr. 24/2000, obligativitatea publicării în Monitorul Oficial a actelor normative emise de către conducătorii instituțiilor centrale a fost instituită ulterior prin apariția Legii nr. 194/2007.

Prin sentința civilă nr. 1162 din 6 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepția de nelegalitate a Ordinului MAI nr. 1122 din 05 ianuarie 2006, Instrucțiunilor MAI nr. 830 din 20 ianuarie 1999, Ordinului MAI nr. 117 din 03 decembrie 2008, Ordinului MAI nr. 553/2003, ca nefondată.

A admis, în parte, acțiunea reclamantului, a anulat Decizia de imputare nr. 231542 din 12 octombrie 2009 emisă de B. București și Hotărârea nr. 13 din 24 martie 2010 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, exonerând reclamantul de plata sumei imputate, și a respins pretențiile reclamantului privind plata de daune, ca nefondat.

A obligat pârâții, în solidar, să achite reclamantului suma de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert și onorariu avocațial redus de instanță.

În ceea ce privește excepția de nelegalitate invocat de reclamant, a reținut instanța că nepublicarea actelor în Monitorul Oficial al României, operațiune administrativă post factum emiterii acestora, nu are ca efect nelegalitatea actelor, ci, eventual, inopozabilitatea/inaplicabilitatea acestora, desigur în situațiile în care nu este vorba despre acte care nesupuse publicării.

Or, excepția de nelegalitate constituie un mijloc procedural la îndemână pentru cauze de nelegalitate, adică pentru nerespectarea condițiilor de legalitate la momentul adoptării acestuia, iar nu și pentru eventuala lipsă de efecte urmare a nepublicării, în situațiile în care se impunea publicarea, desigur. Chiar dacă finalitatea este aceeași, adică înlăturarea actelor respective din raționamentul juridic al cauzei, cauzele de ineficacitate nu pot fi confundate.

Pe fondul acțiunii, instanța a apreciat că problema de lămurit în cauză este întrunirea sau nu a condițiilor angajării răspunderii materiale a reclamantului.

A reținut Curtea că art. 9 din H.G. nr. 137/1991 privind înființarea Academiei de Poliție a Ministerului de Interne, unicul temei juridic al invocatului angajament, vizează obligația de a îndeplini "serviciul militar activ" pe o durată de minimum 10 ani, neexistând absolut nicio referire la unitățile MAI. Mai mult decât atât, faptul că nu avea fundament nici legal nici logic referirea exclusiv la unitățile Ministerului de Interne rezultă din regimul și natura Academiei de Poliție la acea vreme, consacrat în art. 2 al aceleiași H.G. nr. 137/1991, potrivit căruia "Academia de Poliție are sediul în municipiul București, este instituție militară de învățământ superior, cu autonomie universitară și este subordonată ministrului de interne, care ii stabilește structura organizatorică. În cadrul academiei se pregătesc ofițeri activi necesari acestui minister, Serviciului Roman de Informații, Ministerului Justiției, Ministerului Apărării Naționale, precum și altor beneficiari interni și externi".

Față de această prevedere expresă din finalul articolului, împrejurarea că Academia de Poliție este subordonată ministrului de interne este irelevantă în economia discuției, apreciind instanța că sensul reglementării este obligativitatea de a îndeplini serviciul militar activ pe o durată de minimum 10 ani în structurile oricăruia dintre Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informații, Ministerul Justiției, Ministerul Apărării Naționale sau ale altor beneficiari interni sau externi, beneficiari în rândul cărora se poate include și Serviciul de Protecție și Pază, potrivit art. 1, art. 16 alin. (1) și art. 19 din Legea nr. 191/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază.

Astfel, a reclamantul nu a încălcat obligația legală, îndeplinind serviciul militar activ minimum 10 ani, chiar dacă nu doar în structurile MAI, ci și, ulterior, ale SPP.

De asemenea, H.G. nr. 294/2007 privind organizarea și funcționarea Academiei de Poliție "Alexandru Ioan Cuza", la care face trimitere pârâta B. București când analizează conținutul angajamentul, este inaplicabilă în prezenta cauză, angajamentul reclamantul fiind asumat și semnat în anul 1999, sub imperiul reglementării mai sus redate, în raport de care s-a făcut întreaga analiză a obligațiilor reclamantului.

A mai constatat instanța, în ceea ce privește modalitatea în care reclamantul a plecat din cadrul pârâtei Brigada Specială de Intervenție a Jandarmeriei, că, în tot acest interval, reclamantul a rămas în serviciul militar activ.

Astfel, prin Raportul nr. x din 15 mai 2009, reclamantul a solicitat aprobarea trecerii sale în rezervă prin demisie, din motive personale. Potrivit Adresei nr. 238132 din 16 iunie 2009 a Brigăzii Speciale de Intervenție a Jandarmerie, reclamantului i s-a comunicat că cererea sa de trecere în rezervă prin demisie a fost avizată favorabil, iar, prin Ordinul MAI nr. S/II/4154 din 16.06.2009 (document clasificat), reclamantul a fost trecut în rezervă prin demisie, încetându-i totodată raporturile de muncă cu B. București, conform art. 43 alin. (1) lit. c) și art. 85 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, coroborat cu art. 79 din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii.

Din aceeași zi, 16 iunie 2009, reclamantul figurează cadru activ la Serviciul de Protecție și Pază, potrivit Adresei nr. A/1455 din 24 noiembrie 2011 a Șefului SPP - C. București.

A reținut Curtea de Apel București că împrejurările în care a fost formulată demisia reclamantului sunt conturate de depozițiile martorilor D. și E.

Din declarația martorului D., reiese că martorul însuși se mutase anterior, mai exact în anul 2006, la SPP, plecând din aceeași unitate de jandarmerie, prin transfer. Plecând prin transfer, declară martorul, nu i-au fost imputate cheltuielile de școlarizare, cu toate că nici în situația sa nu se împliniseră încă cei 10 ani. Martorul a mai făcut referire la o altă persoană plecată din unitatea de jandarmerie tot în SPP, tot prin transfer, în cursul anului 2008.

Martorul E., aflat și el într-o situație similară cu a reclamantului, plecând odată cu acesta la SPP în anul 2009, tot prin demisie, a arătat că au procedat de această manieră întrucât în martie 2009 li s-a adus la cunoștință de către comandantul unității că s-a decis ca, din 1 ianuarie 2009, să nu se mai aprobe transferuri în alte structuri. Mai mult, potrivit depoziției martorului, după prelucrarea din martie, au fost chemați la comandantul unității pârâte, colonel F., care le-a spus ca are cunoștință de demersurile lor în vederea plecării la SPP, fiind amenințați că dacă își fac cereri de transfer vor fi sancționați.

A apreciat instanța de fond că reclamantul nu a avut nici măcar posibilitatea de a depune o cerere de transfer (dincolo de modul de soluționare a acesteia), fără a se expune sancționării disciplinare, după cum a declarat martorul E., iar, pe de altă parte, că, și în lipsa unei cereri de transfer, angajarea răspunderii materiale nu poate depinde de practicile de la un anumit moment ale conducerii pârâtei de a aproba sau nu transferuri, în general, iar nu urmare a unei analize de la caz la caz, în raport de nevoile celor două unități implicate în transfer.

Împotriva sentinței civile nr. 1162 din 6 aprilie 2016, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs ambii pârâți, solicitând modificarea în parte a hotărârii, în sensul respingerii în întregime a acțiunii reclamantului.

În motivarea căii de atac, recurenții arată, în esență, că hotărârea primei instanțe este rezultatul greșitei aprecieri a probatoriului administrat în cauză și a actului juridic dedus judecății, reprezentat de angajamentul asumat de reclamantul intimat cu privire la restituirea cheltuielilor de școlarizare, în situația nerespectării acestuia.

Arată recurenții faptul că reclamantul-intimat și-a desfășurat parțial activitatea în unitățile MAI, după absolvirea Academiei de Poliție "Alexandru Ioan Cuza", înțelegând să înceteze raportul de serviciu cu MAI la data de 16.06.2009 prin demisie, context în care devine actuală obligația de restituire a cheltuielilor de școlarizare, proporțional cu perioada de timp rămasă până la împlinirea termenului de 10 ani în care acesta avea obligața de a activa în structurile MAI.

Instanța fondului a ignorat cuprinsul angajamentului nr. 7364 din 13 septembrie 1999, din care rezultă explicit obligația de restituire a cheltuielilor de școlarizare în cazul în care studentul nu-și va respecta obligația de a îndeplini serviciul, timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Administrației și Internelor.

Astfel, esențială este atât împrejurarea că reclamantul-intimat a încetat raporturile cu MAI prin demisie dar și faptul că, activiând în cadrul Serviciului de Protecție și Pază nu se poate afirma faptul că reclamantul-intimat îndeplinește o activitate în raport de nevoile MAI.

Recurenta B. București critică hotărârea primei instanțe și din perspectiva obligării la plata cheltuielilor de judecată, menționând recurenta faptul că nu poate fi obligată la plata onorariului de expertiză din moment ce aceasta nu numai că nu a fost validată de instanță dar prevede faptul că reclamantul-intimat datorează cheltuielile de școlarizare, MAI fiind îndreptățit la recuperarea prejudiciului cauzat prin încetarea raportului de serviciu la mai puțin de 10 ani de la data absolvirii cursurilor Academiei de Poliție.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca fiind nefondate, apreciind că sentința civilă criticată este legală și temeinică.

Examinând recursurile civile de față, curtea constată că sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În perioada 1999-2003, reclamantul a urmat cursurile Academiei de Poliție Alexandru Ioan Cuza din cadrul Ministerului Administrațieiși Internelor, la finalizarea cărora și-a desfășurat activitatea în calitate de ofițer, în structurile subordonate Inspectoratului General al Jandarmeriei Române.

Este de subliniat faptul că reclamantul, prin Angajamentul nr. 7364 semnat de către acesta la data de 13.09.1999, și-a asumat obligația ca "în cazul în care nu-și va respecta obligația de a îndeplini serviciul, timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Administrației și Internelor, să restituie cheltuielile de întreținere efectuate cu acesta pe timpul cât a fost școlarizat".

La data de 15.05.2009, prin Raportul înregistrat în evidențele I.G.J.R. sub nr. 237993, reclamantul a solicitat "trecerea în rezervă ... din motive personale", iar, potrivit Raportului înregistrat în evidențele unității sus-menționate sub nr. x din 15 mai 2009, acesta se obligă, "odată cu aprobarea raportului de trecere în rezervă, să restituie sumele corespunzătoare perioadei restante din angajamentul încheiat cu Ministerul Administrației și Internelor."

În urma acestor demersuri, prin OMAI nr. S/II/4154 din 16 iunie 2009, reclamantul a fost trecut în rezervă în baza dispozițiilor exprese ale art. 85 alin. (1) lit. (h) și celor ale art. 91 Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare.

Deci, ulterior absolvirii cursurilor Academiei de Poliție, reclamantul și-a desfășurat activitatea în cadrul unităților M.A.I., fără însă a respecta perioada minimă de 10 ani, stabilită conform dispozițiilor art. 9 din H.G. nr. 137/1991, act normativ în vigoare la data semnării angajamentului, întrucât, la data de 16.06.2009, i-au încetat raporturile de serviciu cu I.G.J.R., prin demisie.

Așadar, temeiul stabilirii răspunderii materiale în sarcina reclamantului l-a constituit nerespectarea obligației impuse de art. 91 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare și de art. 17 din H.G. nr. 294/2007 privind organizarea și funcționarea Academiei de Poliție "Alexandru Ioan Cuza" din cadrul Ministerului Administrațieiși Internelor prin care s-a abrogat H.G. nr. 137/1991 privind înființarea Academiei de Poliție a Ministerului Administrațieiși Internelor (act normativ aflat în vigoare la data admiterii reclamantului la cursurile Academiei de Poliție).

În mod greșit a exonerat prima instanță intimatul-reclamant de obligația de restituire a cheltuielilor de școlarizare, proporțional cu perioada de timp rămasă până la expirarea termenului prevăzut prin angajamentul anterior menționat, subliniind Înalta Curte faptul că pretinsa constrângere la care a fost supus intimatul-reclamant pentru a nu depune o cerere de transfer, nedovedită de altfel, nu înlătură semnificația juridică a actului reprezentat de solicitarea încetării raporturilor cu IGJR-Brigada Specială de Intervenție a Jandarmeriei, intimatul-reclamant având opțiunea de a continua activitatea în cadrul IGJR sau de a înceta raporturile în cadrul IGJR și de a se încadra ulterior la Serviciul de Protecție și Pază.

Cu alte cuvinte, singura concluzie ce se poate trage cu privire la împrejurările încetării raporturilor intimatului-reclamant cu Brigada Specială de Intervenție a Jandarmeriei este aceea precizată de pârâți, respectiv faptul că intimatul-reclamant a fost trecut în rezervă la cererea sa, în baza dispozițiilor exprese ale art. 85 alin. (1) lit. (h) și celor ale art. 91 Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare.

De aceea, sunt irelevante declarațiile martorilor audiați de instanța de fond, întrucât decizia conducerii IGJR de a nu mai aproba transferuri nu poate reprezenta un argument pentru a considera că opțiunea intimatului-reclamant de a înceta raporturile prin demisie nu este rezultatul liberei decizii a acestuia din urmă.

În fine, Înalta Curte constată și faptul că argumentele primei instanțe, în sensul că reglementarea conținută de art. 2 din H.G. nr. 137/1991 trebuie interpretată în sensul obligativității de a îndeplini serviciul militar activ pe o durată de minimum 10 ani în structurile oricăruia dintre Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informații, Ministerul Justiției, Ministerul Apărării Naționale sau ale altor beneficiari interni sau externi denaturează conținutul clar și lipsit de echivoc al angajamentului nr. 7364 din 13 septembrie 1999, prin care, așa cum s-a arătat mai sus, intimatul -reclamant și-a asumat obligația de a restitui cheltuielile de școlarizare, printer altele, în ipoteza în care nu va respecta obligația de a îndeplini serviciul, timp de minimum 10 ani în unitățile și garnizoanele în care va fi încadrat sau mutat ulterior, în raport cu nevoile Ministerului Administrației și Internelor.

Față de aceste considerente Înalta Curte constată că în mod greșit a admis instanța fondului acțiunea reclamantului, sentința urmând a fi casată, în parte, cu trimitere spre rejudecare, în vederea cercetării întinderii obligației de restituire angajată în sarcina intimatului-reclamant.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că în cauză au fost administrate probe inclusiv cu privire la întinderea obligației de restituire, reclamantul-intimat contestând cuantumul prejudiciului stabilit prin decizia de imputare criticată în cauza de față.

Astfel, instanța fondului a ordonat efectuarea unei expertise, ale cărei concluzii atestă un alt nivel al obligației de restituire, fiind de notat și faptul că toate părțile contestă concluziile expertului desemnat de instanță, inclusiv expertul consilier al intimatului-reclamant.

În contextual în care hotărârea primei instanțe nu a dezlegat problema întinderii prejudiciului imputat intimatului-reclamant, sentința fondului statuând exclusiv cu privire la inexistența încălcării angajamentului nr. 7364 din 13 septembrie 1999, este necesară casarea în parte a hotărârii, în vederea rezolvării în întregime a fondului cauzei și în scopul asigurării dublului grad de jurisdicție pentru toate părțile din proces.

Totodată, Înalta Curte constată că în mod greșit au fost obligați recurenții-pârâți la plata cheltuielilor de judecată, incluzând onorariul aferent expertizei judiciare contabile, cât timp, așa cum s-a arătat mai sus, concluziile raportului de expertiză nu au fost verificate de prima instanță, astfel că nici caracterul necesar al acestora nu este încă elucidat.

Vor fi menținute dispozițiile sentinței civile cu privire la soluționarea excepției de nelegalitate precum și a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâților la plata despăgubirilor solicitate de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de Ministerul Afacerilor Interne și de B. București împotriva sentinței nr. 1162 din 6 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, hotărârea recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Menține dispozițiile referitoare la soluționarea excepției de nelegalitate și cererii privind plata daunelor solicitate de reclamant.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2017.