ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1155/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2010 pe rolul Tribunalului Arad, reclamanții P.V.G.A. și P.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să se constate că sunt proprietarii unui bun (imobil situat în Municipiul Arad, județul Arad), în accepțiunea art. 1 din Protocolul Adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului; să se constate încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional 1 la C.E.D.O., ca urmare a neacordării unei despăgubiri efective pentru imobilul preluat de stat; obligarea pârâtului la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilului în sumă de 902.115 lei, la plata de daune morale și la plata cheltuielilor de judecată în caz de opunere.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea pretențiilor reclamanților și cerere de chemare în garanție a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, a Municipiului Arad, precum și a Primăriei Municipiului Arad, în vederea obligării acestora la plata a despăgubirilor acordate. Prin sentința civilă nr. 751 din 3 noiembrie 2010, Tribunalul Arad a respins acțiunea, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârât împotriva chemaților în garanție A.N.R.P., Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București, Municipiul Arad, prin primar, și Primăria Municipiului Arad. Instanța de fond a reținut că, potrivit art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G.

nr. 34/2009, M.F.P. reprezintă Statul Român, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor de judecată, dacă legea nu stabilește în acest sens un alt organ, iar în cauză nu se poate reține calitatea procesuală nici a Municipiului Arad și nici a A.N.R.P., sau a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, câtă vreme reclamanții s-au îndreptat împotriva Statului Român, pe calea dreptului comun, urmărind chiar neaplicarea, în ceea ce îi privește, a tuturor dispozițiilor legale ce reglementează stabilirea despăgubirilor de către aceste autorități.

Instanța de fond a mai reținut că, admisibilitatea acțiunilor pe calea dreptului comun privind revendicarea imobilelor naționalizate ori plata despăgubirilor cuvenite în echivalent, a fost recunoscută ca principiu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cazul în care există neconcordanțe între dreptul intern și Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, astfel încât problematica în discuție este legată nu de inadmisibilitatea acțiunii, ci de stabilirea împrejurării dacă între Convenție și dreptul intern ce a fost aplicat reclamanților există neconcordanțe de natură a conduce la înfrângerea principiilor fundamentale consacrate de Convenție.

În aceste condiții, tribunalul a constatat că în cauza de față, nu există o neconcordanță între normele dreptului național și principiul consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel că acțiunea reclamanților prin care aceștia solicită plata unor despăgubiri bănești, fără un temei de drept consacrat în legislația națională și cu ocolirea procedurii special reglementată în vederea realizării efective a dreptului lor la despăgubiri, este nefondată. În consecință, a fost respinsă și cererea de chemare în garanție. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții P.V.G.A. și P.I., precum și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. Reclamanții au arătat că în mod greșit s-a reținut respectarea art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

și inexistența neconcordanței între dreptul intern și Convenție, câtă vreme Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauzele Tudor contra României și Radu contra României, că legile reparatorii (Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005) nu țin seama de prejudiciul suferit ca urmare a lipsei prelungite de despăgubiri și nici de împrejurarea că tot Curtea consideră că privarea persoanelor de dreptul de proprietate asupra bunurilor lor coroborare cu lipsa totală de despăgubiri este incompatibilă cu dreptul la respectarea drepturilor lor.

Reclamanții au mai arătat că instanțele din județul Brașov au admis o cerere de natura celei formulate în cauză reținând, în acord cu practica instanței de la Strasbourg, că Fondul Proprietatea nu se constituie într-o reparație efectivă; totodată au invocat dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție cu trimitere la practica instanțelor din Județul Timiș și au arătat că, dată fiind neconcordanța dintre Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și a art. 6 din C.E.D.O. se impune aplicarea directă a prevederilor Convenției, astfel executarea hotărârii judecătorești obținute se realizează printr-un mecanism ineficient. Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a arătat că, față de dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G.

nr. 34/2009, M.F.P. București reprezintă Statul în fața instanțelor dacă legea nu stabilește în acest scop alt organ. Or, în cauză, Statul Român este reprezentat de Municipiul Arad și A.N.R.P. - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București față de dispozițiile H.G. 1068/2007 și de împrejurarea că ministerul nu ar putea să pună în executare cererea reclamanților în situația în care ar fi obligat în acest sens. Pârâtul a mai arătat că în mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilitătii acțiunii, în condițiile în care reclamanții au la îndemână o cale specială (reglementată de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005), cale ce a și fost urmată, dispozițiile art. 44 alin. (1) Teza II, art. 136 alin. (5) din Constituție, ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București fiind incidente.

Pârâtul a precizat că Fondul Proprietatea este funcțional, făcând referire la normele legale ce reglementează această instituție, a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. și practica instanței europene sunt respectate de dispozițiile legale interne și a făcut trimitere la principiul electa una via non datur recursus ad alteram. Prin Decizia civilă nr. 915 din 26 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins ambele apeluri, ca nefondate. Referitor la admisibilitatea acțiunii, instanța de apel a reținut că în cazul în care se invocă neconcordanțe între dreptul intern și C.E.D.O., acțiunea de drept comun pentru plata despăgubirilor cuvenite pentru imobile abuziv preluate este admisibilă, aspect stabilit și prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București.

Pe de altă parte, pe calea prezentei cereri, reclamanții nu formulează pretenții ce s-ar putea circumscrie dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (pentru a se putea invoca încălcarea principiului electa una via), ci, susținând lipsa unei despăgubiri efective, solicită ca pârâtul să fie obligat să le plătească integral în numerar contravaloarea imobilului naționalizat. În consecință, în cauză nu se identifică vreo încălcare a normelor interne ori a celor europene, cum neîntemeiat susține pârâtul. Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtului, având în vedere că reclamanții au formulat o cerere de drept comun în despăgubiri, admisibilă conform celor mai sus arătate, pârâtul - Statul Român este reprezentat de M.F.P., prima instanță făcând corecta aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G.

nr. 34/2009 și ale art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 51/1954, legea nestabilind un alt organ care să reprezinte Statul. Referitor la apelul reclamanților, instanța de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată, aceștia au invocat că, dată fiind calitatea lor de proprietari ai unui bun în sensul Convenției și față de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, se impune obligarea Statului la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea acestui bun și, respectiv, la plata de daune morale. Respingând cererea, tribunalul a reținut, în esență, că Protocolul nu a fost încălcat, că Fondul Proprietatea a devenit funcțional și că nu există neconcordanțe între normele dreptului național și principiul consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Instanța de apel a constatat că, așa cum în mod corect a reținut tribunalul, Fondul Proprietatea a devenit funcțional, iar contrar susținerilor reclamanților, stabilirea și acordarea despăgubirilor este o chestiune de timp; în consecință, mecanismul dezdăunării a devenit eficient, măsurile instituționale adoptate în acest sens fiind de natură a asigura efectivitatea asigurării reparațiilor cuvenite persoanelor îndreptățite la acestea. Prima instanță a făcut astfel în mod legal aplicarea și interpretarea Hotărârii Atanasiu ș.a. contra România reținând că și din această perspectivă pretențiile reclamanților nu sunt întemeiate.

De observat este că și deciziile Curții Europene la care reclamanții fac trimitere nu sunt incidente în cauză, situațiile cu care instanța europeană a fost investită fiind diferite de cea dedusă aici judecății(existența unor hotărâri judecătorești anterioare referitoare la imobile, neacordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001, nefuncționalitatea Fondului Proprietatea), iar practica instanțelor interne nu constituie izvor de drept. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții P.V.G.A. și P.I., precum și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. Reclamanții P.V.G.A. și P.I. au reiterat apărările formulate cu privire la greșita interpretare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.

și a jurisprudenței C.E.D.O. în materie, la existența neconcordanțelor dintre Legea nr. 247/2005 și art. 6 C.E.D.O. și la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea. Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2011, recurenții-reclamanți au arătat că renunță la judecata cauzei în temeiul dispozițiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ., atașând declarație notarială în acest sens (filele 21-22 dosar I.C.C.J.). Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a reiterat apărările privind excepția calității procesuale pasive și a inadmisibilitătii acțiunii. Recursurile vor fi admise în considerarea următoarelor argumente comune: Principiul disponibilității procesuale conferă reclamantului dreptul de a se desista de judecată ori de a renunța la dreptul subiectiv.

Desistarea reclamantului poate îmbrăca două forme, respectiv, renunțarea la judecată și renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății. Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2011, recurenții-reclamanți P.V.G.A. și P.I. au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ., ca instanța să ia act de renunțarea acestora la judecata cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 1730/108/2010, conform declarației notariale autentificată sub nr. 2435 din 31 octombrie 2011, atașată în original la cererea de renunțare. Față de modalitatea de formulare a actului de dispoziție, rezultă că este vorba nu de renunțarea la judecata recursului, ci de renunțarea la judecata cererii care a învestit prima instanță.

Potrivit art. 246 C. proc. civ. (la care dispozițiile art. 316 coroborat cu art. 298 C. proc. civ. fac trimitere), renunțarea reclamantului se poate produce în orice moment procesual, însă dacă părțile au intrat în cercetarea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu acordul celeilalte părți. În speță, prin concluziile orale formulate cu prilejul soluționării cauzei în recurs, reprezentantul recurentului-pârât Statul Român, prin M.F.P., a solicitat a se lua act de cererea de renunțare la judecată formulată de către recurenții-reclamanți prin declarația autentică aflată la fila 22 dosar I.C.C.J., astfel încât condiția acordului părții potrivnice este îndeplinită, urmând ca renunțarea, ca manifestare unilaterală de voință, să-și producă efectele corespunzătoare, respectiv, stingerea procesului civil față de toate părțile.

În atare situație, având în vedere că pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a formulat, cu prilejul cercetării în fond a cauzei, cerere de chemare în garanție a A.N.R.P. - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a Municipiului Arad, prin primar, cerere determinată de eventuala obligare a acestuia la plata, către reclamanți, a despăgubirilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, urmează ca și această cerere să fie respinsă, ca rămasă tară obiect, în contextul renunțării la judecata cauzei ea nemaigăsindu-și justificarea. Aceasta întrucât prin cererea de chemare în garanție se reglementează posibilitatea uneia dintre părțile în litigiul de fond, în speță, pârâtul Statul Român, de a chema în judecată o altă persoană, în cauză A.N.R.P.

- Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Municipiul Arad, prin primar, împotriva căreia ar putea să se îndrepte în ipoteza în care ar cădea în pretenții. Cum reclamanții, prin cererea formulată în cadrul prezentei căi de atac, au renunțat la judecata cauzei, deci, implicit, la pretențiile împotriva Statului Român din cadrul acestui proces, cererea de chemare în garanție formulată de acest pârât devine lipsită de obiect, urmând a fi respinsă ca atare. Față de cererea de renunțare la judecată formulată de recurenții-reclamanți în temeiul art. 246 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) din același cod, va admite recursurile ambelor părți împotriva Deciziei nr. 915 din 26 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă; va casa decizia recurată și sentința nr. 751 din 3 noiembrie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă; va lua act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții P.V.G.A. și P.I. și va respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M.F.P. împotriva A.N.R.P. și Municipiului Arad, ca rămasă fără obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții P.V.G.A. și P.I., și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva Deciziei nr. 915 din 26 mai 2011a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia recurată și sentința nr. 751 din 3 noiembrie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă. Ia act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții P.V.G.A. și P.I. Respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M.F.P. împotriva A.N.R.P. și Municipiului Arad, ca rămasă fără obiect. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2012.