ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1846/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad sub nr. 2642/ 55 din 05 martie 2009, reclamanții B.G.C. și B.M.C. au chemat în judecată pârâtele Primăria Municipiului Arad și Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și au solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.036.792 RON, cu titlul de despăgubiri, reprezentând contravaloarea imobilelor înscrise în CF Arad. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilele, care s-au aflat în proprietatea antecesoarei reclamantei, au trecut abuziv în proprietatea Statului Român, fără despăgubiri. S-au adresat în baza Legii nr. 10/2001 Primăriei Arad, unde s-au format două dosare administrative, însă cererile nu au fost soluționate până în prezent.

Prin sentința civilă nr. 6300 din 29 iunie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 2642/55/2009, Judecătoria Arad a declinat competența soluționării acțiunii reclamanților B.G.C. și B.M.C. în favoarea Tribunalului Arad, reținând că valoarea pretențiilor depășește suma de 100.000 lei și aplicabilitatea în această situație a art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Arad sub același număr, la 28 iulie 2009. Prin precizarea de acțiune depusă la dosar la 22 aprilie 2010, reclamanții au chemat în judecată în calitate de pârâtă și A.V.A.S. Prin sentința civilă nr. 636 din 30 septembrie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții B.G.C.

și B.M.C. împotriva pârâtei A.V.A.S. București și a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 822.000 RON, cu titlul de despăgubiri. A respins acțiunea reclamanților formulată împotriva pârâtelor Primăria Municipiului Arad și Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 26 noiembrie 2001, antecesorii reclamanților, al căror drept de proprietate este dovedit cu copiile CF, au înaintat la Primăria Municipiului Arad un înscris prin care au solicitat aplicarea Legii nr. 10/2001 în privința imobilului proprietatea lor situat în Arad, Calei A.R.

Este adevărat că nu au depus notificare prin executorul judecătoresc, dar pârâta nu le-a dat nici un răspuns în legătură cu acest înscris, deși s-a format Dosarul nr. 28998 din 26 noiembrie 2001. Antecesorii reclamanților au depus înscrisuri cu același conținut, formându-se și Dosarul 35324 din 14 septembrie 2005, dar la data de 22 februarie 2007 li s-a răspuns că nu s-au adresat Comisiei de aplicare a Legii 10/2001 în termen, astfel că sunt decăzuți din drepturi. Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a efectuat expertiză tehnică judiciară, stabilindu-se valoarea despăgubirilor ca fiind de 822.000 lei. Potrivit art. II din Legea nr. 302/2009 Primăria Municipiului Arad și Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad nu au calitate procesuală pasivă astfel că a fost respinsă acțiunea față de aceste pârâte.

Prima instanță a admis acțiunea față de pârâta A.V.A.S. Împotriva sentinței civile nr. 636 din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Arad, a declarat apel în termenul legal pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Apelul nu a fost motivat nici prin declarația de apel și nici ulterior prin înscris separat. Prin decizia civilă nr. 584 din 16 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de pârâta A.V.A.S., împotriva sentinței civile nr. 636 din 30 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 2642/55/2009. A obligat pârâta apelantă la plata în favoarea reclamanților intimați B.G.C. și B.M., a sumei de 200 lei, reprezentând cheltuielile de judecată în apel.

Curtea de Apel a reținut următoarele: În conformitate cu art. 287 alin. (1) pct. 3 și 4 C. proc. civ., cererea de apel trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul (pct. 3) și dovezile invocate în susținerea apelului (pct. 4). Cerințele motivării apelului și indicării dovezilor pe care se sprijină sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii, așa cum rezultă din art. 287 alin. (2) C. proc. civ. Pârâta apelantă nu a motivat apelul nici prin cererea de apel și nici ulterior până la prima zi de înfățișare. Este adevărat că art. 292 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „în cazul în care apelul nu se motivează … instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță”, avându-se astfel în vedere caracterul devolutiv al apelului.

Cu toate acestea, apelantul nu este scutit de a arăta care sunt motivele de fapt și de drept pentru care a atacat hotărârea primei instanțe și în considerarea cărora apreciază că această hotărâre trebuie reformată. Obligația apelantului de a motiva apelul este justificată și de dreptul la apărare al intimatului, care trebuie să cunoască motivele de apel pentru a-și pregăti apărarea. Pe de altă parte, efectul devolutiv al apelului este limitat prin două reguli, exprimate prin adagiile: tantum devolutum quantum appellantum, adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat; tantum devolutum quantum iudicatum, adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat. În speța de față este valabilă prima limită din cele prezentate anterior.

Prin această limită a caracterului devolutiv al apelului se respectă de fapt principiul disponibilității, specific procesului civil, conform căruia instanța nu poate judeca decât atât cât i s-a cerut. De altfel, art. 295 alin. (1) C. proc. civ. exprimă în mod clar această limită: „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”. Același text legal prevede în partea a doua că „motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu”. În cauza de față însă, instanța nu a identificat asemenea motive de ordine publică ce ar putea determina anularea hotărârii primei instanțe. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs A.V.A.S.

criticând-o ca nelegală - art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanțele au făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005 și O.U.G. nr. 31/2007 atunci când au reținut că există o obligație de plată în sarcina sa, reprezentând contravaloarea bunurilor notificate în baza Legii nr. 10/2001. A arătat recurenta, că în baza Legii nr. 10/2001, are doar obligația de a propune măsuri reparatorii în condițiile art. 29 și de a înainta dispoziția către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Recurenta a invocat lipsa calității procesuale pasive raportat la cadrul procesual al judecății, arătând că nu sunt incidente disp.

art. 31 sau art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001. S-a criticat și modalitatea procedurală de stabilire a cuantumului despăgubirilor, arătându-se că evaluarea imobilelor trebuia făcută conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către Comisia Centrală, instanța de judecată nefiind competentă să se pronunțe cu privire la cuantumul despăgubirilor. Ultima critică a vizat greșita interpretare și aplicare a disp. art. 274 - 275 C. proc. civ., susținându-se că în mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu se poate reține o culpă procesuală pentru nesoluționarea notificării. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Se constată că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a disp.

art. 292 alin. (2) C. proc. civ., neanalizând cererea de apel pe baza celor invocate la prima instanță, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive, raportat la obiectul judecății cu care a fost investită instanța – excepție de ordine publică. Potrivit disp. art. 292 alin. (2), text declarat constituțional prin mai multe decizii ale Curții Constituționale, se statuează că „în cazul în care apelul nu se motivează, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță”. Instanța de apel, în baza efectului devolutiv al apelului, are obligația de a cerceta cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel și numai cu privire asupra ceea ce s-a judecat de către prima instanță, atunci când apelul este motivat, apelantul putând invoca atât motive noi cât și cele invocate la prima instanță.

În cazul nemotivării apelului, legiuitorul a consacrat în mod expres obligația instanței de apel să se pronunțe, totuși, în fond, pe baza celor invocate la prima instanță. În mod nefondat a reținut instanța de apel că există obligația de a se pronunța numai în cazul existenței unor motive de ordine publică și că în cauză nu există astfel de motive de ordine publică. Se constată că la instanța de fond, pârâta A.V.A.S. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu are calitate procesuală pasivă decât în condițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, situație care nu se verifică în speță în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, excepție pe care instanța nu a pus-o în discuția părților și pe care nici nu s-a pronunțat nici prin vreo încheiere și nici în motivarea sentinței, care de altfel este nemotivată în fapt și în drept în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Se constată că în raport de obiectul cererii de chemare în judecată - obligarea de plata contravalorii bunurilor preluate abuziv - de susținerile privind faptul unei notificări legale adresate Primăriei, existența unui refuz de soluționare a notificărilor, existența unui contract de cesiune a drepturilor rezultate din revendicarea bunurilor, instanța de fond nu a intrat în cercetarea fondului cauzei pentru a stabili: cine este titularul acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001; cine este unitatea investită cu soluționarea notificării sau unitatea deținătoare, în sensul cauzei, pentru a stabili calitatea procesuală activă și pasivă; care este temeiul de drept pentru a solicita obligarea la plata directă a contravalorii bunurilor preluate abuziv; cine are obligația acordării măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc și care este procedura de determinare a cuantumului acestei despăgubiri și entitatea competentă, precum și modalitățile de plată și punere în executare.

Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, iar instanța de fond nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, pentru respectarea disp. art. 6 din CEDO și în aplicarea disp. art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva deciziei, va admite apelul declarat de pârâta A.V.A.S., va desființa sentința și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării, instanța va administra probatoriul necesar pentru stabilirea deplină a stării de fapt, invocate prin acțiune, și va analiza toate excepțiile de procedură și mijloacele de apărare invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 584 din 16 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o casează. Admite apelul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva sentinței civile nr. 636 din 30 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă, pe care o desființează și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2012.