ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3414/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultura, anularea răspunsului nr. x/15.07.2016 formulat de Agenție la plângerile înregistrate sub nr. x/1.07.2016 și nr. y/1.07.2016 și anularea răspunsului la plângerea prealabilă nr. x/14 septembrie 2016.

Totodată, a solicitat anularea tuturor actelor administrative care au stat la baza masurilor de suspendare a subvențiilor/ajutoarelor acordate în sectorul agricol, ca fiind netemeinice și nelegale, raportat la prevederile art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011, cu consecința acordării, în mod retroactiv, a tuturor subvențiilor suspendate/blocate, începând cu anul 2014 și până la data de 21 septembrie 2016, în termen de o lună de la rămânerea definitivă a hotărârii instanței de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 2475 din 20 iunie 2017, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca nefondată.

Împotriva Sentinței nr. 2475 din 20 iunie 2017 a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, solicitând casarea hotărârii, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii sale, așa cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurenta susține că hotărârea atacată este nelegală, fiind afectată de motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., în contextul celor ce se vor menționa în continuare.

Reiterând situația de fapt dedusă judecății, recurenta reclamantă arată că în prezenta cauză a contestat măsura suspendării subvențiilor acordate în sectorul agricol, măsură dispusă ca urmare a trimiterii în judecată a administratorului societății pentru accesarea fără drept a fondurilor nerambursabile, solicitând totodată obligarea pârâtei la acordarea tuturor subvențiilor suspendate începând cu data de 2014 și în continuare.

Prin Sentința civilă nr. 2475 din 20 iunie 2017 Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei și un prim motiv de casare invocat de recurentă este nemotivarea hotărârii, apreciind recurenta că judecătorul fondului nu a dat curs obligației de examinare efectivă a tuturor aspectelor invocate prin cererea de chemare în judecată, prin procedura prealabilă precum și cu prilejul concluziilor pe fond.

Maniera extrem de succintă în care se exprimă considerentele soluției face criticabilă hotărârea din perspectiva legalității, susține recurenta, apreciind aceasta că judecătorul fondului nu a cercetat efectiv motivele de nelegalitate invocate și probele administrate, concluziile instanței nereprezentând altceva decât o preluare necritică a susținerilor pârâtei.

Cel de al doilea motiv de casare privește greșita aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, susținând recurenta reclamantă că instanța fondului a aplicat greșit dispozițiile art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011.

Astfel, recurenta reclamantă arată că la momentul blocării subvențiilor nu avea calitatea de parte în procesul penal, SC A. devenind parte responsabilă civilmente la data de 21 septembrie 2016. Cu toate acestea, anterior dobândirii calității de parte în procesul penal, intimata pârâtă a procedat, în cursul lunii iunie 2016, la blocarea subvențiilor cuvenite recurentei reclamante, cu încălcarea, așadar, a prevederilor art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011.

În al doilea rând, recurenta reclamantă arată că nu există nicio decizie de suspendare a plăților emisă de către instituția pârâtă, motiv de nelegalitate asupra căruia instanța fondului nu s-a pronunțat.

Consideră recurenta reclamantă că instituția pârâtă avea obligația de a emite o decizie, conform dispozițiilor Legii nr. 554/2004 coroborate cu cele ale Legii nr. 1/2004 precum și cu prevederile art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011, astfel că în lipsa unui act administrativ valabil, prin care să fie dispusă măsura suspendării plăților, neacordarea la timp a tuturor subvențiilor cuvenite societății reprezintă un abuz al intimatei.

În fine, recurenta reclamantă susține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011, cu referire la faptul că nu există o sesizare penală formulată de APIA în cauză, lipsind astfel condiția sesizării făcute de intimata APIA cu privire la existența unor indicii de fraudă sau tentativă de fraudă. Acest motiv de nelegalitate a fost considerat de prima instanță ca fiind irelevant, fără o justificare plauzibilă a acestei constatări, criticând recurenta reclamantă și din această perspectivă sentința atacată.

față de aceste considerente recurenta- reclamantă solicită casarea Sentinței civile nr. 2475 din 20 iunie 2017, rejudecarea cauzei și admiterea acțiunii sale, așa cum a fost formulată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința civilă criticată în raport de motivele de casare invocate de recurenta reclamantă, Înalta Curte, cu majoritate, constată nefondat recursul, urmând a-l respinge ca atare.

În ceea ce privește primul motiv de casare, recurenta reclamantă a susținut că instanța fondului nu a dat curs obligației de motivare a hotărârii, încălcarea fiind sancționată cu casarea hotărârii, în condițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că hotărârea criticată răspunde exigențelor impuse de dispozițiile art. 425 C. proc. civ. în privința conținutului hotărârilor judecătorești.

Astfel, dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. sunt incidente atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, fiind de sesizat faptul că recurenta reclamantă invocă, în prezenta cale de atac, prima teză a articolului citat, respectiv cea a nemotivării hotărârii judecătorești.

Așa cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motivul de casare avut în vedere de legiuitor privește lipsa considerentelor în baza cărora instanța de fond a soluționat cauza, ori situația în care deși considerentele sunt menționate formal în corpul hotărârii, acestea sunt contradictorii ori străine în tot pricinii, fiind imposibil de verificat raționamentul ce a condus la pronunțarea soluției.

În mod evident, niciuna din ipotezele vizate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu este incidentă în cauza de față, motivarea expusă de judecătorul fondului demonstrând o examinare efectivă a criticilor reclamantei la adresa legalității măsurilor dispuse de pârâtă, însoțită de expunerea clară a considerentelor pentru care instanța fondului a apreciat netemeinică acțiunea reclamantei.

Este adevărat că sentința civilă nu cuprinde referiri în legătură cu argumentul suplimentar formulat de reclamantă prin cererea completatoare, respectiv lipsa deciziei de suspendare a plăților, însă o atare omisiune nu poate conduce la casarea hotărârii, cât timp lipsa răspunsului la un argument invocat în susținerea critici la adresa legalității actului administrativ nu echivalează cu lipsa considerentelor hotărârii judecătorești.

Mai mult, omisiunea de emitere a unui act de suspendare a plăților, materializat fizic, urmează a fi examinată de instanța de control judiciar în cadrul analizei celui de al doilea motiv de casare, grefat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În această ordine de idei, o primă critică a recurentei reclamante vizează modalitatea în care prima instanță a tratat problema calității procesuale a societății reclamante în procesul penal, arătând reclamanta că nu avea calitatea de parte la data blocării subvențiilor cuvenite, calitate dobândită ulterior.

Achiesând la concluzia judecătorului fondului în legătură cu această critică a reclamantei, Înalta Curte subliniază și faptul că dispozițiile art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011 nici nu impun condiția ca trimiterea în judecată să vizeze persoana ce are calitatea de beneficiar al finanțării nerambursabile, concluzie ce rezultă explicit din cuprinsul prevederilor legale în discuție.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene au obligația să sesizeze de îndată DLAF și organele de urmărire penală în cazul constatării unor indicii de fraudă sau de tentativă de fraudă.

(2) În cazul în care, ca urmare a sesizării menționate la alin. (1), organul de urmărire penală transmite cazul spre soluționare instanțelor de judecată, autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene are obligația luării următoarelor măsuri până la pronunțarea deciziei definitive a instanței privind caracterul penal sau nepenal al faptei încriminate:

a)pentru beneficiarii privați suspendă aplicarea prevederilor contractului/deciziei/ordinului/acordului de finanțare și în mod subsecvent suspendă plata/rambursarea tuturor sumelor solicitate de beneficiar.

Prin fraudă, în accepțiunea O.U.G. nr. 66/2011, se înțelege infracțiunea săvârșită în legătură cu obținerea ori utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, încriminată de C. pen. ori de alte legi speciale.

Prin urmare, argumentele recurentei reclamante, potrivit cărora măsura suspendării plății este nelegală întrucât a dobândit calitatea de parte în procesul penal ulterior dispunerii măsurii sunt lipsite de relevanță, din moment ce legiuitorul a prevăzut obligativitatea, în sarcina autorităților cu competențe de gestionare a fondurilor europene, de a suspenda plățile ori de câte ori este confirmată suspiciunea săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu obținerea ori utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, indiferent de cine a săvârșit faptele prevăzute de lege ca infracțiuni.

Referitor la condiția sesizării organelor competente, trebuie subliniat faptul că nu aceasta este condiția esențială pentru a se dispune suspendarea plăților reprezentând finanțarea nerambursabilă ci constatarea, de către organul de cercetare penală, a existenței probelor care confirmă săvârșirea infracțiunii de accesare fără drept a fondurilor nerambursabile.

Altfel spus, nu constatarea, de către autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene, a existenței indiciilor de fraudă sau tentativă de fraudă îndreptățesc autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene să procedeze la suspendarea plăților pentru acest motiv ci confirmarea, de către autoritatea judiciară, a temeiniciei suspiciunii de fraudă.

Odată ce organul de cercetare penală a concluzionat, la încheierea urmării penale, că probatoriul administrat în cauza penală confirmă presupunerea săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu accesarea fondurilor nerambursabile și dispune trimiterea în judecată, măsura suspendării plății fondurilor nerambursabile se impune chiar dacă nu autoritatea de management a formulat sesizarea penală, cât timp scopul avut în vedere de legiuitor nu poate fi decât acela al protecției provizorii a bugetului donator, fiind lipsită de sens o prioritizare a sesizărilor penale, în funcție de autorul acestora.

De aceea, îmbrățișarea concluziei conform căreia deși este demonstrată suspiciunea rezonabilă de săvârșire a infracțiunii de accesare fără drept a fondurilor europene, nu pot fi luate măsuri provizorii decât atunci când autorul sesizării este chiar autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor, reflectă o interpretare a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 contrară în mod manifest scopului avut în vedere de legiuitor pentru instituirea măsurii provizorii a suspendării plăților până la pronunțarea deciziei definitive a instanței privind caracterul penal sau nepenal al faptei încriminate.

Cât privește faptul că intimata emitentă nu a emis o decizie de suspendare a plăților, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă nu a indicat care este temeiul juridic al unei atare obligații, nefiind indicată nicio normă de drept material, prin care să fie prevăzută obligația autorității de management de a emite, în condițiile aplicării art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, o decizie de suspendare a plății.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată nefondat recursul de față, urmând a-l respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge recursul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 2475 din 20 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 iunie 2019.

Opinie separată

În dezacord cu opinia majoritară, am considerat că soluția care se impunea a fi dată în cauză, era aceea de admitere a recursului reclamantei societatea A. SRL, casarea hotărârii atacate și rejudecând cauza să fie admisă în parte acțiunea reclamantei cu consecința obligării pârâtei Agenția pentru Plăți și Intervenție pentru Agricultură la verificarea și acordarea subvențiilor suspendate, cu menținerea celorlalte dispoziții ale instanței de fond.

În susținerea punctul de vedere exprimat am avut în vedere următoarele argumente:

Este necontestat în cauză că pârâta a dispus suspendarea acordării reclamantei a subvențiilor pentru agricultură în temeiul art. 8 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, aspect care rezultă din poziția părților și corespondența purtată între acestea.

Însă orice manifestare de voință a autorității publice în scopul producerii de efecte juridice, respectiv de a naște, a modifica sau a stinge raporturi juridice concrete, trebuie să îmbrace forma scrisă, știut fiind faptul că cerința de formă este o condiție de validitate a actului administrativ.

În cauză, măsura suspendării acordării subvențiilor nu este însoțită și susținută de o decizie administrativă, atestată printr-un înscris material corespunzător, înscrisurile pe care le contestă reclamanta constituind în fapt o corespondență între părți, urmare căreia reclamanta a aflat de măsura luată.

Prin urmare, această măsură nu este întemeiată pe un act administrativ, neavând o bază juridică verificabilă, fiind luată discreționar de intimata pârâtă, astfel că se impunea sancționarea acestei conduite prin obligarea la conduita legală contrară.

Pe de altă parte, măsura în sine este nelegală, dispozițiile art. 8 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 fiind aplicate eronat.

Potrivit alin. (1) al acestei norme, autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene au obligația să sesizeze de îndată DLAF și organele de urmărire penală în cazul constatării unor indicii de fraudă sau de tentativă de fraudă.

În acest caz, conform voinței explicite a legiutorului, dacă organul de urmărire penală transmite cazul spre soluționare instanțelor de judecată, autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene are obligația suspendării aplicării prevederilor contractului/deciziei/ordinului/acordului de finanțare și în mod subsecvent a suspendării plății/rambursării tuturor sumelor solicitate de beneficiarul privat până la pronunțarea deciziei definitive a instanței privind caracterul penal sau nepenal al faptei încriminate.

Per a contrario, dacă sesizarea penală nu este făcută de autoritatea de management, în circumstanțele prescrise, nu are obligația și dreptul de a suspenda pe acest temei juridic aplicarea prevederilor deciziei de finanțare și plății tuturor sumelor solicitate, fără a fi afectată posibilitatea suspendării plăților către beneficiari în baza prevederilor cuprinse în decizia sau acordurile de finanțare, conform alin. (3) din norma analizată.

Dispoziția legală este clară și neechivocă, scopul acesteia fiind ușor de identificat, fără a se putea trage concluzia că s-au avut în vedere și alte situații juridice decât cea menționată în ipoteza art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011.

Or, în cauză sesizarea nu a fost făcută de intimată, așa încât suspendarea plăților subvențiilor pentru acest temei, este nelegală și se impunea a fi sancționată.

GGC - CL