ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1644/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamantul A.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Guvernul României reprezentat prin Secretariatul General, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Casa Naționala de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale: - anularea Ordinului nr. 405 din 23 aprilie 2009 emis de președintele Casa Naționala de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale prin care a fost eliberat din funcție; - suspendarea executării Ordinului nr. 405 din 23 aprilie 2009 până la soluționarea definitiva și irevocabila a cauzei. - plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de director executiv al Casa Județeană de Pensii Sibiu.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că a ocupat funcția publică de director executiv al Casei Județene de Pensii Sibiu începând cu data de 16 iunie 2005 iar prin Ordinul nr. 405 din 23 aprilie 2009, emis în aplicarea O.U.G. nr. 37/2009 a fost eliberat din această funcție. Guvernul României a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive întrucât actul atacat - Ordinul nr. 405/2009 a fost emis de o altă autoritate centrală, respectiv Casa Națională de Pensii și alte drepturi de Asigurări Sociale.

Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale a depus întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat față de împrejurarea că o acțiune identică a fost soluționată irevocabil prin sentința 228/F/CA din 03 noiembrie 2009 pronunțată în Dosar nr. 1655/85/2009, excepția netimbrării, excepția inadmisibilității și prematurității întrucât nu au fost respectate prevederile art. 7 alin. (1) Legea nr. 544/2004 și excepția prescripției justificată de depășirea termenului prevăzut de art. 11 Legea nr. 544/2004, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Prin întâmpinare pârâtul Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale a invocat excepțiile netimbrării, inadmisibilității deoarece nu au fost respectate prevederile art. 7 alin. (1) Legea nr. 544/2004 și lipsei calității procesuale pasive.

Prin notele de ședință din 03 noiembrie 2010 reclamantul a solicitat și reintegrarea sa pe funcția deținută ca efect al anulării ordinului atacat și nu a mai susținut cererea de suspendare a executării acestuia. La aceeași dată reclamantul a depus o cerere prin care a arătat că renunță la judecată în contradictoriu cu de Guvernul României și Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale sens în care instanța de fond a luat act de această manifestare a dreptului de dispoziție procesuală potrivit art. 246 C.proc. civ., reținând totodată că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Muncii Familiei și Protecției Sociale a rămas fără obiect.

De asemenea, instanța de fond a respins excepția netimbrării invocată de pârâții Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Casa Națională de Pensii și alte drepturi de Asigurări Sociale - prin încheierea din 13 octombrie 2010 - constatând că prezentul litigiu are în vedere un raport asimilat raporturilor de muncă, fiind incidente prevederile art. 15 lit. a) Legea nr. 146/1997. Analizând excepția autorității de lucru judecat Curtea de apel a constatat că aceasta este neîntemeiată deoarece sentința 228/F/CA din 03 noiembrie 2009 instanța a respins acțiunea ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea obligației prevăzute de art. 7 Legea nr. 554/2004, astfel că nu a dat o dezlegare pe fond conflictului dedus judecății.

Ca atare, instanța de fond a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 166 C. proc. civ. raportat la art. 1201 C. civ.. Excepțiile inadmisibilității, prematurității și a prescripției acțiunii au fost respinse instanța de fond constatând că față de dispozițiile art. 7 alin. (5) coroborat cu art. 9 alin. (4) Legea nr. 554/2004, nu este necesară procedura prealabilă iar sesizarea instanței s-a făcut în termenul special de 1 an prevăzut de art. 9 alin. (4) Legea nr. 554/2004, dispozițiile generale ale art. 11 Legea nr. 544/2004 nefiind incidente. Prin sentința civilă nr. 267/F/CA din 8 noiembrie 2010 Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, în baza art. 246 din C. proc.

civ. a luat act de renunțarea reclamantului A.D. la judecarea acțiunii în contencios administrativ formulată împotriva pârâților Guvernul României prin Secretariatul General, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale cu, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Muncii Familiei și Protecției Sociale ca rămasă fără obiect, a respins excepția autorității de lucru judecat și excepțiile inadmisibilității, prematurității și a prescripției acțiunii ca neîntemeiate, a admis acțiunea împotriva pârâtei Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale și, în consecință, a anulat Ordinul nr. 405 din 23 aprilie 2009 emis de președintele Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, a dispus reintegrarea reclamantului pe funcția publică de director executiv al Casei Județene de Pensii Sibiu, a obligat pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate,

majorate și recalculate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul începând cu data de 24 mai 2009 și până la reintegrarea în funcție precum și la plata sumei de 500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului și a luat act de faptul că nu se mai susține cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 405 din 23 aprilie 2009 Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că reclamantul a înțeles să uzeze de dispozițiile art. 9 alin. (1) din textul suscitat având în vedere că prin Decizia nr. 1257/2009 emisă de Curtea Constituțională s-a stabilit că dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009 sunt neconstituționale astfel că urmează a se constata că actul normativ respectiv nu își mai produce efectele.

Raportat la motivele de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 9 alin. (5) Legea nr. 554/2004 și art. 106 alin. (1) Legea nr. 188/1999 instanța a dispus anularea ordinului contestat, emis în aplicarea în concret a unui act normativ lipsit de temei constituțional. În atare situație instanța de fond a considerat că reclamantul poate fi și trebuie reintegrat, potrivit art. 106 alin. (2) Legea nr. 188/1999, pe o funcție care există din 28 februarie 2010. Reținând culpa autorității privitoare la imposibilitatea realizării, începând din 24 mai 2009 a atribuțiilor manageriale specifice funcției de director executiv și de aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului instanța de fond a constatat că cererea privind acordarea drepturilor salariale restante, în cuantum integral, actualizate, indexate, majorate și recalculate la data plății este întemeiată.

Pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON. Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivele de recurs se invocă excepția autorității de lucru judecat. Recurenta susține că în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 1655/85/2009, având același obiect ca în cauza de față, instanța Curții de Apel Alba, s-a pronunțat prin sentința civilă nr. 228/F/CA/2009 din 03 noiembrie 2009, în sensul respingerii acțiunii introduse de reclamant, sentință ce a rămas definitivă și irevocabilă prin nerecurarea ei. Astfel, recurenta consideră că instanța de fond în mod greșit a respins excepția autorității de lucru judecat pe motiv că litigiul a fost soluționat doar pe cale de excepție, fără a se da o dezlegare pe fond conflictului dedus judecății.

Recurenta invocă excepția de netimbrare susținând că Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, prevede la art. 20 alin. (3), sancțiunea în cazul neachitării taxelor judiciare de timbru. Astfel, „neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii". De asemenea, recurenta mai invocă excepția prematurității cererii de chemate în judecată și excepția prescripției acțiunii.

În raport de acțiunea dedusă judecății, respectiv anularea ordinului nr. 405 din 23 aprilie 2009 emis de Casa Naționala de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, se invocă excepția de prematuritate a cererii de chemare în judecată motivat de faptul că reclamantul a înțeles să introducă acțiune în contencios fără să se adreseze cu o plângere prealabilă, pentru ca în termen de 30 de zile să primească un răspuns, termen de prescripție expres prevăzut de dispozițiile în materie și legislația în vigoare . Întrucât dreptul nu este actual, neîndeplinirea acestei condiții atrage prematuritatea acțiunii. Recurenta consideră că având în vedere data înregistrării cauzei ce formează obiectul prezentului dosar (24 septembrie 2010) se poate constata cu ușurință că termenul de 6 luni prevăzut de dispozițiile legale în vigoare a fost depășit.

Se mai arată că reclamantul nu a invocat motive temeinice pentru a se putea depăși acest termen de 6 luni potrivit art. 11 alin. (2) Legea nr. 554/2004 republicată a contenciosului administrativ și chiar în astfel de situație termenul de 1 an a fost depășit. Se mai invocă excepția inadmisibilității acțiunii, susținând că reclamantul nu a respectat procedura prealabilă instituită de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu toate că, în cuprinsul ordinului contestat se specifică în mod clar că acesta poate fi contestat la instanța de contencios administrativ, dar în condițiile și termenele prevăzute de către Legea nr. 554/2004, astfel încât acțiunea introdusă este inadmisibilă. Pe fond, recurenta a susținut că modificarea raportului de serviciu al reclamantului cu CJP Sibiu, s-a realizat în baza dispozițiilor O.U.G.

nr. 37/2009, potrivit cărora funcțiile publice ce conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale, se desființează în termen de 32 de zile de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, în care nu este reglementată și obligația angajatorului de a asigura pentru persoanele eliberate din funcție un post vacant și plata drepturilor salariale avute anterior mutării definitive, iar faptul că în prezent O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 105/2009 și declarată neconstituțională de Curtea Constituțională, nu are nici o relevanță, deoarece la momentul modificării raportului de serviciu dintre părți, conform Ordinului nr. 405 din 23 aprilie 2009, au fost respectate aceste dispoziții legale, imperative, ce erau în vigoare la acel moment.

S-a menționat în acest sens, faptul că solicitarea reclamantului cu privire la repunerea sa în funcția publică de conducere, este neîntemeiată, întrucât postul de director executiv s-a desființat, conform dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 37/2009. Astfel, actele administrative se bucură de o puternică prezumție de legalitate, fiind emise pe baza și pentru organizarea executării legii. În ceea ce privește dispunerea plații drepturilor salariale ale reclamantului cuvenite de la data încetării raporturilor de serviciu până la reintegrarea efectivă, lipsirea reclamantului de plata drepturilor salariale este o consecință legală a eliberării acestuia din funcția publică de conducere și nu o „pagubă iminentă" în sensul Legii nr. 554/2004.

Din actele dosarului nu rezultă care este cazul bine justificat și nici în ce ar consta paguba ireparabilă de natură a justifica anularea Ordinului nr. 405 din 23 aprilie 2009. În fine, recurenta susține că având în vedere că O.U.G. nr. 37/2009, care a constituit temeiul legal pentru încheierea raportului de serviciu între reclamant și Casa Naționala de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, a fost abrogată, temeiul legal, începând cu data de 16.10.2009, pentru încheierea și derularea contractelor de management pentru posturile de directori coordonatori ai caselor județene de pensii l-a constituit Ordonanța nr. 105/2009. Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins această excepție. Astfel cum este reținut în doctrină, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, astfel că ea nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res indicato pro veritate habetur). Se bucură de puterea de lucru judecat numai hotărârea prin care acțiunea a fost judecată în fond respectiv a fost examinată temeinicia cererilor cuprinse în acțiunea de chemare în judecată nu și atunci când a fost soluționată în temeiul unei excepții procesuale.

Cum excepția neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzută de art. 7 Legea nr. 554/2004, este un incident procedural, asupra căruia instanța se pronunță prin hotărâre judecătorească, fără a mai intra însă în examinarea fondului cererii, rezultă că, în cauză, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, în condițiile art. 1201 C. civ., raportat la o hotărâre anterior pronunțată în temeiul unei excepții procesuale. În ceea ce privește excepția netimbrării Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a calificat obiectul acțiunii și a apreciat că în raport cu dispozițiile art. 15 lit. a) Legea nr. 146/1997 aceasta este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Cu privire la excepțiile inadmisibilității, prematurității și a prescripției acțiunii, Înalta Curte și de această dată constată că instanța de fond în mod corect a reținut că acestea sunt neîntemeiate, fiind respinse față de dispozițiile art. 7 alin. (5), coroborat cu art. 9 alin. (4). În acord cu instanța de fond, Înalta Curte apreciază că, în litigiul dedus judecății, dispozițiile art. 9 alin. (4) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că „În situația în care decizia de declarare a neconstituționalității este urmarea unei excepții ridicate în altă cauză (cum este cazul în speță - n.n.), acțiunea (care potrivit art. 9 alin. (5) Legea nr. 554/2004 poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative - n.n) poate fi introdusă direct la instanța de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of.". În aceste condiții, este indiscutabil că, utilizând sintagma „direct la instanța de contencios administrativ competentă",

legiuitorul a înțeles să deroge de la dispozițiile din legea contenciosului administrativ care reglementează obligativitatea procedurii prealabile, condițiile de admisibilitate a acțiunii întemeiate pe prevederile art. 9 alin. (4) Legea nr. 554/2004 - ce se cer a fi întrunite cumulativ - fiind existența unei decizii de declarare a neconstituționalității unei ordonanțe sau dispoziții dintr-o ordonanță care sunt vătămătoare ale unui drept sau unui interes legitim al unei persoane și introducerea acțiunii în contencios administrativ într-un termen de decădere de un an de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of.. Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a constatat nelegalitatea ordinului și a dispus anularea acestuia.

Astfel, prin Ordinul nr. 405 din 23 aprilie 2009 emis de președintele Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, intimatul-reclamant, după un preaviz de 30 de zile, a fost eliberat din funcția publică de conducere de director executiv al Casei Județene de Pensii Sibiu. Temeiul juridic al acestei măsuri administrative l-a constituit art. III alin. (1) O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice locale, art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3)-(7) Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, precum și art. 7 alin. (6) H.G. nr. 8/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.

Înalta Curte apreciază că pentru argumentarea soluției adoptate în legătură cu problema de drept dedusă judecății se impune prezentarea unor scurte considerații cu privire la excepția de neconstituționalitate și efectele acesteia. Controlul de constituționalitate exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate este un control de conformitate și conformare a legii sau ordonanțelor guvernamentale cu dispozițiile Constituției, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Potrivit art. 147 alin. (1) Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform alin. (4) din articolul aflat în discuție, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Ca atare, deciziile Curții Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate sunt de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei declarate neconstituționale din sistemul normativ. Cu alte cuvinte, în situația în care soluția Curții Constituționale nu ar avea aplicare directă și imediată, întreaga procedură de control a constituționalității legilor și ordonanțelor ar fi lipsită de finalitate. Pe acest aspect, poate fi amintită și Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea directă a dispozițiilor constituționale relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.

Plenul Curții Constituționale, în temeiul art. 146 lit. a) Constituție și art. 15 și următoarele Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de constituționale a priori asupra legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și, totodată, asupra ordonanței respective, care constituie conținutul normativ al legii. Prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituționalității afectează însuși actul normativ aprobat prin această lege. De asemenea, prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională și O.U.G.

nr. 105/2009. În considerentele deciziilor anterior enunțate, Curtea Constituțională a arătat, în esență, că modalitatea de reglementare a funcției publice, respectiv „actul administrativ” de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator și a naturii juridice a contractului de management. În plus, instanța constituțională a precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art. 15 din Constituție, statutul juridic al funcției publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competență materială.

Potrivit art. 9 alin. (1) și (5) Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operațiuni administrative. Același text de lege reglementează, în alin. (4), situația acțiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituțională ordonanța prin admiterea unei excepții într-o altă cauză.

Din analiza acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a ordonanței într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepției, și în cauze similare, care au ca temei juridic aceleași prevederi declarate neconstituționale. În speța de față, intimatul-reclamant a solicitat anularea ordinului de eliberare din funcție, temeiul juridic fiind art. 1 și art. 9 Legea nr. 554/2004. După cum s-a relevat anterior, această măsură a avut la bază aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 care a fost declarată neconstituțională, prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009. Ca atare, în temeiul art. 9 alin. (4) Legea contenciosului administrativ, efectele acestei decizii a instanței constituționale se extind și asupra celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în temeiul O.U.G.

nr. 37/2009. În altă ordine de idei, Înalta Curte reține că eliberarea intimatului-reclamant din funcția publică pe care o deținea, în alte situații decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de securitate socială, protejată prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și actele comunitare, precum și prin alte tratate internaționale la care România este parte și a căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 și art. 20 din Constituția României. Înalta Curte constată că actul și măsura adoptată în baza acestei ordonanțe sunt afectate de viciul de neconstituționalitate al ordonanței și, în consecință, corect au fost anulate de instanța de fond.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt nefondate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și 28 Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinței civile nr. 267/F/CA/2010 din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 martie 2011.