ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1644/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1644/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul A.D. a

solicitat în contradictoriu cu pârâții Guvernul României reprezentat prin

Secretariatul General, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și

Casa Naționala de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale:

- anularea Ordinului

nr. 405 din 23 aprilie 2009 emis de președintele Casa Naționala de Pensii și

Alte Drepturi de Asigurări Sociale prin care a fost eliberat din funcție;

- suspendarea

executării Ordinului nr. 405 din 23 aprilie 2009 până la soluționarea

definitiva și irevocabila a cauzei.

- plata unei

despăgubiri egale cu drepturile salariale indexate, majorate și recalculate și

cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de director executiv

al Casa Județeană de Pensii Sibiu.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a susținut că a ocupat funcția publică de director

executiv al Casei Județene de Pensii Sibiu începând cu data de 16 iunie 2005

iar prin Ordinul nr. 405 din 23 aprilie 2009, emis în aplicarea O.U.G. nr.

37/2009 a fost eliberat din această funcție.

Guvernul României a depus

întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive

întrucât actul atacat - Ordinul nr. 405/2009 a fost emis de o altă autoritate centrală,

respectiv Casa Națională de Pensii și alte drepturi de Asigurări Sociale.

Casa Națională de Pensii

și alte Drepturi de Asigurări Sociale a depus întâmpinare prin care a invocat excepția

autorității de lucru judecat față de împrejurarea că o acțiune identică a fost soluționată

irevocabil prin sentința 228/F/CA din 03 noiembrie 2009 pronunțată în Dosar nr.

1655/85/2009, excepția netimbrării, excepția inadmisibilității și prematurității

întrucât nu au fost respectate prevederile art. 7 alin. (1) Legea nr. 544/2004 și

excepția prescripției justificată de depășirea termenului prevăzut de art. 11 Legea

nr. 544/2004, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare pârâtul

Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale a invocat excepțiile netimbrării,

inadmisibilității deoarece nu au fost respectate prevederile art. 7 alin. (1) Legea

nr. 544/2004 și lipsei calității procesuale pasive.

Prin notele de ședință

din 03 noiembrie 2010 reclamantul a solicitat și reintegrarea sa pe funcția deținută

ca efect al anulării ordinului atacat și nu a mai susținut cererea de suspendare

a executării acestuia.

La aceeași dată reclamantul

a depus o cerere prin care a arătat că renunță la judecată în contradictoriu cu

de Guvernul României și Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale sens în

care instanța de fond a luat act de această manifestare a dreptului de dispoziție

procesuală potrivit art. 246 C.proc. civ., reținând totodată că excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Muncii Familiei și Protecției Sociale

a rămas fără obiect.

De asemenea, instanța

de fond a respins excepția netimbrării invocată de pârâții Ministerul Muncii, Familiei

și Protecției Sociale și Casa Națională de Pensii și alte drepturi de Asigurări

Sociale - prin încheierea din 13 octombrie 2010 - constatând că prezentul litigiu

are în vedere un raport asimilat raporturilor de muncă, fiind incidente prevederile

art. 15 lit. a) Legea nr. 146/1997.

Analizând excepția autorității

de lucru judecat Curtea de apel a constatat că aceasta este neîntemeiată deoarece

sentința 228/F/CA din 03 noiembrie 2009 instanța a respins acțiunea ca inadmisibilă,

pentru neîndeplinirea obligației prevăzute de art. 7 Legea nr. 554/2004, astfel

că nu a dat o dezlegare pe fond conflictului dedus judecății. Ca atare, instanța

de fond a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 166 C. proc. civ. raportat

la art. 1201 C. civ..

Excepțiile inadmisibilității,

prematurității și a prescripției acțiunii au fost respinse instanța de fond constatând

că față de dispozițiile art. 7 alin. (5) coroborat cu art. 9 alin. (4) Legea

nr. 554/2004, nu este necesară procedura prealabilă iar sesizarea instanței s-a

făcut în termenul special de 1 an prevăzut de art. 9 alin. (4) Legea nr. 554/2004,

dispozițiile generale ale art. 11 Legea nr. 544/2004 nefiind incidente.

Prin sentința civilă

nr. 267/F/CA din 8 noiembrie 2010 Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ

și fiscal, în baza art. 246 din C. proc. civ. a luat act de renunțarea reclamantului

A.D. la judecarea acțiunii în contencios administrativ formulată împotriva pârâților

Guvernul României prin Secretariatul General, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale cu, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Muncii Familiei și Protecției Sociale ca rămasă fără obiect, a respins excepția

autorității de lucru judecat și excepțiile inadmisibilității, prematurității și

a prescripției acțiunii ca neîntemeiate, a admis acțiunea împotriva pârâtei Casa

Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale și, în consecință, a anulat

Ordinul nr. 405 din 23 aprilie 2009 emis de președintele Casei Naționale de Pensii

și alte Drepturi de Asigurări Sociale, a dispus reintegrarea reclamantului pe funcția

publică de director executiv al Casei Județene de Pensii Sibiu, a obligat pârâta

la plata

unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și

recalculate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat

reclamantul începând

cu data de 24 mai 2009 și până la reintegrarea în funcție precum și la plata sumei

de 500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului și a luat

act de faptul că nu se mai susține cererea de suspendare a executării Ordinului

nr. 405 din 23 aprilie 2009

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că reclamantul a înțeles să uzeze de dispozițiile

art. 9 alin. (1) din textul suscitat având în vedere că prin Decizia nr. 1257/2009

emisă de Curtea Constituțională s-a stabilit că dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009

sunt neconstituționale

astfel că urmează a se constata că actul normativ

respectiv nu își mai produce efectele.

Raportat

la motivele de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 9 alin. (5) Legea nr. 554/2004

și art. 106 alin. (1) Legea nr. 188/1999

instanța a dispus anularea ordinului contestat,

emis în aplicarea în concret a unui act normativ lipsit de temei constituțional.

În atare situație instanța

de fond a considerat că reclamantul poate fi și trebuie reintegrat, potrivit

art. 106 alin. (2) Legea nr. 188/1999, pe o funcție care există din 28

februarie 2010.

Reținând culpa autorității

privitoare la imposibilitatea realizării, începând din 24 mai 2009 a atribuțiilor

manageriale specifice funcției de director executiv și de aplicare a principiului

reparării integrale a prejudiciului instanța de fond a constatat că cererea privind

acordarea drepturilor salariale restante, în cuantum integral, actualizate, indexate,

majorate și recalculate la data plății este întemeiată.

Pârâta a fost obligată

la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON.

Împotriva hotărârii instanței

de fond pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale a

declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de recurs

se invocă excepția autorității de lucru judecat.

Recurenta susține că în

cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 1655/85/2009, având același obiect ca în

cauza de față, instanța Curții de Apel Alba, s-a pronunțat prin sentința civilă

nr. 228/F/CA/2009 din 03 noiembrie 2009, în sensul respingerii acțiunii introduse

de reclamant, sentință ce a rămas definitivă și irevocabilă prin nerecurarea ei.

Astfel, recurenta consideră

că instanța de fond în mod greșit a respins excepția autorității de lucru judecat

pe motiv că litigiul a fost soluționat doar pe cale de excepție, fără a se da o

dezlegare pe fond conflictului dedus judecății.

Recurenta invocă excepția

de netimbrare susținând că Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru,

prevede la art. 20 alin. (3), sancțiunea în cazul neachitării taxelor judiciare

de timbru. Astfel, „neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit

se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii".

De asemenea, recurenta

mai invocă excepția prematurității cererii de chemate în judecată și excepția prescripției

acțiunii.

În raport de acțiunea

dedusă judecății, respectiv anularea ordinului nr. 405 din 23 aprilie 2009 emis

de Casa Naționala de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, se invocă excepția

de prematuritate a cererii de chemare în judecată motivat de faptul că reclamantul

a înțeles să introducă acțiune în contencios fără să se adreseze cu o plângere prealabilă,

pentru ca în termen de 30 de zile să primească un răspuns, termen de prescripție

expres prevăzut de dispozițiile în materie și legislația în vigoare .

Întrucât dreptul nu este

actual, neîndeplinirea acestei condiții atrage prematuritatea acțiunii.

Recurenta consideră că

având în vedere data înregistrării cauzei ce formează obiectul prezentului dosar

(24 septembrie 2010) se poate constata cu ușurință că termenul de 6 luni prevăzut

de dispozițiile legale în vigoare a fost depășit.

Se mai arată că reclamantul

nu a invocat motive temeinice pentru a se putea depăși acest termen de 6 luni potrivit

art. 11 alin. (2) Legea nr. 554/2004 republicată a contenciosului administrativ

și chiar în astfel de situație termenul de 1 an a fost depășit.

Se mai invocă excepția

inadmisibilității acțiunii, susținând că reclamantul nu a respectat procedura prealabilă

instituită de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu toate că, în

cuprinsul ordinului contestat se specifică în mod clar că acesta poate fi contestat

la instanța de contencios administrativ, dar în condițiile și termenele prevăzute

de către Legea nr. 554/2004, astfel încât acțiunea introdusă este inadmisibilă.

Pe fond, recurenta a susținut

că modificarea raportului de serviciu al reclamantului cu CJP Sibiu, s-a realizat

în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009, potrivit cărora funcțiile publice ce conferă

calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și

ale celorlalte organe ale administrației publice centrale, se desființează în termen

de 32 de zile de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, în care nu

este reglementată și obligația angajatorului de a asigura pentru persoanele eliberate

din funcție un post vacant și plata drepturilor salariale avute anterior mutării

definitive, iar faptul că în prezent O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată prin O.U.G.

nr. 105/2009 și declarată neconstituțională de Curtea Constituțională, nu are nici

o relevanță, deoarece la momentul modificării raportului de serviciu dintre părți,

conform Ordinului nr. 405 din 23 aprilie 2009, au fost respectate aceste dispoziții

legale, imperative, ce erau în vigoare la acel moment.

S-a menționat în acest

sens, faptul că solicitarea reclamantului cu privire la repunerea sa în funcția

publică de conducere, este neîntemeiată, întrucât postul de director executiv s-a

desființat, conform dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 37/2009.

Astfel, actele administrative

se bucură de o puternică prezumție de legalitate, fiind emise pe baza și pentru

organizarea executării legii.

În ceea ce privește dispunerea

plații drepturilor salariale ale reclamantului cuvenite de la data încetării raporturilor

de serviciu până la reintegrarea efectivă, lipsirea reclamantului de plata drepturilor

salariale este o consecință legală a eliberării acestuia din funcția publică de

conducere și nu o „pagubă iminentă" în sensul Legii nr. 554/2004. Din actele

dosarului nu rezultă care este cazul bine justificat și nici în ce ar consta paguba

ireparabilă de natură a justifica anularea Ordinului nr. 405 din 23 aprilie 2009.

În fine, recurenta susține

că având în vedere că O.U.G. nr. 37/2009, care a constituit temeiul legal pentru

încheierea raportului de serviciu între reclamant și Casa Naționala de Pensii

și alte Drepturi de Asigurări Sociale, a fost abrogată, temeiul legal, începând

cu data de 16.10.2009, pentru încheierea și derularea contractelor de management

pentru posturile de directori coordonatori ai caselor județene de pensii l-a constituit

Ordonanța nr. 105/2009.

Examinând cauza și sentința

recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente

pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește excepția

autorității de lucru judecat

Înalta Curte constată

că instanța de fond în mod corect a respins această excepție.

Astfel cum este reținut

în doctrină, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul

că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, astfel că

ea nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res indicato pro veritate habetur).

Se bucură de puterea de

lucru judecat numai hotărârea prin care acțiunea a fost judecată în fond respectiv

a fost examinată temeinicia cererilor cuprinse în acțiunea de chemare în judecată

nu și atunci când a fost soluționată în temeiul unei excepții procesuale.

Cum excepția neîndeplinirii

procedurii prealabile prevăzută de art. 7 Legea nr. 554/2004, este un incident procedural,

asupra căruia instanța se pronunță prin hotărâre judecătorească, fără a mai intra

însă în examinarea fondului cererii, rezultă că, în cauză, nu se poate reține autoritatea

de lucru judecat, în condițiile art. 1201 C. civ., raportat la o hotărâre anterior

pronunțată în temeiul unei excepții procesuale.

În ceea ce privește excepția

netimbrării

Înalta Curte constată

că instanța de fond în mod corect a calificat obiectul acțiunii și a apreciat că

în raport cu dispozițiile art. 15 lit. a) Legea nr. 146/1997 aceasta este scutită

de plata taxei judiciare de timbru.

Cu privire la excepțiile

inadmisibilității, prematurității și a prescripției acțiunii, Înalta Curte și de

această dată constată că instanța de fond în mod corect a reținut că acestea sunt

neîntemeiate, fiind respinse față de dispozițiile art. 7 alin. (5), coroborat cu

art. 9 alin. (4).

În acord cu instanța de

fond, Înalta Curte apreciază că, în litigiul dedus judecății, dispozițiile art.

9 alin. (4) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și

completările ulterioare, care prevăd că „În situația în care decizia de declarare

a neconstituționalității este urmarea unei excepții ridicate în altă cauză (cum

este cazul în speță - n.n.), acțiunea (care potrivit art. 9 alin. (5) Legea nr.

554/2004 poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate

prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora,

precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ

sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative - n.n) poate fi introdusă

direct la instanța de contencios administrativ competentă, în limitele unui termen

de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale

în M. Of.".

În aceste condiții, este

indiscutabil că, utilizând sintagma „direct la instanța de contencios administrativ

competentă", legiuitorul a înțeles să deroge de la dispozițiile din legea contenciosului

administrativ care reglementează obligativitatea procedurii prealabile, condițiile

de admisibilitate a acțiunii întemeiate pe prevederile art. 9 alin. (4) Legea nr.

554/2004 - ce se cer a fi întrunite cumulativ - fiind existența unei decizii de

declarare a neconstituționalității unei ordonanțe sau dispoziții dintr-o ordonanță

care sunt vătămătoare ale unui drept sau unui interes legitim al unei persoane și

introducerea acțiunii în contencios administrativ într-un termen de decădere de

un an de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of..

Pe fondul cauzei, Înalta

Curte constată că instanța de fond în mod corect a constatat nelegalitatea ordinului

și a dispus anularea acestuia.

Astfel, prin Ordinul

nr. 405 din 23 aprilie 2009 emis de președintele Casei Naționale de Pensii și alte

Drepturi de Asigurări Sociale, intimatul-reclamant, după un preaviz de 30 de zile,

a fost eliberat din funcția publică de conducere de director executiv al Casei Județene

de Pensii Sibiu.

Temeiul juridic al acestei

măsuri administrative l-a constituit art. III alin. (1) O.U.G. nr. 37/2009 privind

unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice locale, art. 99

alin. (1) lit. b), alin. (3)-(7) Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici, republicată, precum și art. 7 alin. (6) H.G. nr. 8/2009 privind organizarea

și funcționarea Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.

Înalta Curte apreciază

că pentru argumentarea soluției adoptate în legătură cu problema de drept dedusă

judecății se impune prezentarea unor scurte considerații cu privire la excepția

de neconstituționalitate și efectele acesteia.

Controlul

de constituționalitate exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate este

un control de conformitate și conformare a legii sau ordonanțelor guvernamentale

cu dispozițiile Constituției, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor

și libertăților cetățenești.

Potrivit

art. 147 alin. (1) Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare,

precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui termen, dispozițiile

constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform

alin. (4) din articolul aflat în discuție, deciziile Curții Constituționale se publică

în M. Of. al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor.

Ca atare,

deciziile Curții Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate

sunt de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei declarate neconstituționale

din sistemul normativ.

Cu alte cuvinte,

în situația în care soluția Curții Constituționale nu ar avea aplicare directă și

imediată, întreaga procedură de control a constituționalității legilor și ordonanțelor

ar fi lipsită de finalitate.

Pe acest aspect,

poate fi amintită și Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999 în care s-a statuat

că instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea directă a dispozițiilor constituționale

relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituționale, dacă legiuitorul

nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.

Plenul Curții

Constituționale, în temeiul art. 146 lit. a) Constituție și art. 15 și următoarele

Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de constituționale a priori asupra legii

de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și, totodată, asupra ordonanței respective, care

constituie conținutul normativ al legii.

Prin decizia

nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională

Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor deciziei

rezultă că viciul neconstituționalității afectează însuși actul normativ aprobat

prin această lege.

De asemenea,

prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanța constituțională a declarat

neconstituțională și O.U.G. nr. 105/2009.

În considerentele

deciziilor anterior enunțate, Curtea Constituțională a arătat, în esență, că modalitatea

de reglementare a funcției publice, respectiv „actul administrativ” de numire reprezintă

construcții juridice deficitare și confuze care ridică problema statutului juridic

al directorului coordonator și a naturii juridice a contractului de management.

În plus, instanța

constituțională a precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, au fost încălcate

prevederile art. 15 din Constituție, statutul juridic al funcției publice de conducere,

reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu

pentru care nu avea competență materială.

Potrivit

art. 9 alin. (1) și (5) Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe

poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care poate

avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste

ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după

caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la

realizarea unei operațiuni administrative.

Același text

de lege reglementează, în alin. (4), situația acțiunilor formulate de o persoană

vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituțională ordonanța prin admiterea

unei excepții într-o altă cauză.

Din analiza

acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul

că, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a ordonanței într-o

altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepției, și în cauze similare,

care au ca temei juridic aceleași prevederi declarate neconstituționale.

În speța de

față, intimatul-reclamant a solicitat anularea ordinului de eliberare din funcție,

temeiul juridic fiind art. 1 și art. 9 Legea nr. 554/2004.

După cum s-a

relevat anterior, această măsură a avut la bază aplicarea prevederilor O.U.G.

nr. 37/2009 care a fost declarată neconstituțională, prin decizia nr. 1257 din 7

octombrie 2009.

Ca atare,

în temeiul art. 9 alin. (4) Legea contenciosului administrativ, efectele acestei

decizii a instanței constituționale se extind și asupra celorlalte cauze având ca

obiect anularea actelor administrative emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

În altă ordine

de idei, Înalta Curte reține că eliberarea intimatului-reclamant din funcția publică

pe care o deținea, în alte situații decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999,

reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor

de funcție, care se circumscrie noțiunii de securitate socială, protejată prin Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și actele comunitare, precum și prin alte tratate

internaționale la care România este parte și a căror îndeplinire este obligată să

o asigure, potrivit art. 11 și art. 20 din Constituția României.

Înalta Curte

constată că actul și măsura adoptată în baza acestei ordonanțe sunt afectate de

viciul de neconstituționalitate al ordonanței și, în consecință, corect au fost

anulate de instanța de fond.

Astfel fiind,

Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt nefondate, iar

instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.,

coroborat cu art. 20 și 28 Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Națională de

Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinței civile nr. 267/F/CA/2010

din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 martie

2011.