AFFAIRE BONE c. ROUMANIE

AFFAIRE BONE c. ROUMANIE (CtEDO, 2008)

ROMÂNIA (solicitarea nr. 12776/06) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 noiembrie 2008 DEFINITIVF 04/02/2009 Această hotărâre poate suferi modificări de formă. În cauza Bone c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 14 octombrie 2008, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La data la care cauza este inițiată se află o cerere (n 12776/06) îndreptată împotriva României de către doi resortisanți germani, Mihai Bone și soția sa, M Florica Bone ( În conformitate cu art. 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care au sesizat Curtea la martie 2006 (în temeiul articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 29 ianuarie 2007, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Guvernul german, căruia i-a fost comunicată o copie a cererii în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură, nu a dorit să își prezinte punctul de vedere cu privire la cauză. Reclamanții sunt proprietari ai unui apartament situat în Constanța, care a fost naționalizat în 1983 și vândut de stat unor terți, foști chiriași, printr-un contract din 13 decembrie 1996. Prin hotărârea definitivă din 4 septembrie 2000, tribunalul județean din Constanța a constatat, la cererea reclamanților, caracterul abuziv al naționalizării și a anulat titlul de stat. August 2002, reclamanții au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Constanța cu o cerere de anulare a contractului de vânzare din 13 decembrie 1996. Prin hotărârea din 27 noiembrie 2003, Tribunalul de Primă Instanță instanța le-a decăzut. Deși recunoaște dreptul lor de proprietate, instanța a considerat că cumpărătorii achiziționaseră apartamentul în cauză de bună-credință și că, prin urmare, aveau dreptul să-l păstreze. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă din 28 noiembrie 2005 a instanței de apel din Constanța. După adoptarea legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind restituirea bunurilor naționalizate în mod abuziv, reclamanții au cerut să fie compensați pentru pierderea proprietății lor la valoarea de piață a acesteia, în conformitate cu prevederile legii menționate anterior. Până în prezent, ei nu au fost despăgubiți. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 10. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, § 31-33), Strain și altele România 57001/00, CEDH 2005-VII, § 19 26), Peduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Tudor c. România 29035/05, § 15 Observațiile guvernului român prezentate Curții la 8 iulie 2008 în alte două cauze pendinte ale rolului Curții (n 26694/06 și 47091/06) privind bunurile imobile scoase din patrimoniul foștilor proprietari prin decrete de naționalizare, care au fost luate recent de autoritățile naționale în temeiul ordonanței de urgență a guvernului nr. 81/2007, în special în temeiul ordonanței de urgență a guvernului nr. 81/2007. Guvernul face trimitere, în special, la o scrisoare din partea autorităților care conduc fondul menționat, subliniind că fondul funcționează acum sub forma unei societăți de investiții de tip închis și va fi înregistrată la Comisia națională de valori mobiliare ca organism de plasament colectiv, după evaluarea activelor aflate în patrimoniul fondului. Guvernul susține că persoanele care dețin acțiuni la fond au acum două opțiuni, și anume menținerea investițiilor în acțiuni la fond și obținerea unui venit sub formă de dividende, sau solicitarea conversiei lor în numerar, sume pe care este acum posibil să le încaseze. În februarie 2008, au fost înregistrate 2440 de cereri care exprimă astfel de opțiuni, dintre care 855 au fost soluționate, suma despăgubirilor plătite de acest fond de investiții în valoare de 72 000 000 de lei românești noi (RON), adică aproximativ 20 400 000 de euro (EUR). În plus, începând cu 1 noiembrie 2007, fondul a început distribuirea dividendelor. 1 ÎN CONVENȚIA 12. Reclamanții declară o încălcare a dreptului la respectarea proprietății lor din cauza faptului că dreptul de a se bucura de apartamentul de care au fost recunoscuți proprietari printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă. Ei Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 13. Curtea constată că nu există niciun motiv întemeiat în mod vădit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea observă, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun motiv de refuz și, prin urmare, îl declară admisibil. Pe fond 14. Guvernul își reiterează argumentele prezentate anterior în cauze similare. 15. Reclamanții contestă caracterul real și efectiv al sistemului de compensare instituit prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 244/2005, subliniind faptul că fondul Proprietata nu funcționează în mod efectiv și că, în orice caz, ar fi prea riscant pentru ei să accepte, prin compensarea unei valori imobiliare sigure, acțiuni emise pe o piață a valorilor mobiliare în curs de formare și instabilă, cum ar fi cea a României. 16. Curtea a afirmat deja în numeroase cazuri că punerea în practică a valorilor mobiliare în cauză nu este o practică eficientă. eșecul dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de la .. ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În speță, Curtea nu are motive să se asigure că nu se apropie de cauzele menționate anterior. Vânzarea de către statul membru al binelui reclamanților îi împiedică, chiar și în prezent, pe aceștia să se bucure de dreptul lor de proprietate recunoscut printr-o decizie definitivă. Curtea consideră că o astfel de situație echivalează cu o privare de proprietate de facto, în lipsa oricărei despăgubiri. 18. Curtea amintește că, la momentul faptelor, nu exista în dreptul intern o cale de atac eficientă care să le ofere reclamanților o despăgubire pentru această privare (Strain sus-menționat, §§ 23, 26 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, în conformitate cu o procedură și un calendar previzibile, o compensație în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost privați. 19. Această concluzie este fără a aduce atingere oricărei evoluții pozitive pe viitor a mecanismelor de finanțare prevăzute de această lege specială pentru persoanele care, cum ar fi reclamanții, au fost recunoscute ca proprietari printr-o decizie judecătorească definitivă. În această privință, Curtea ia notă cu satisfacția evoluției recente, care pare să se afle în practică și care merge în direcția corectă în această privință (punctul 11 de mai sus). 20. Prin urmare, a existat și a continuat să se fi încălcat art. 1 din Protocolul nr. II. PE LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 21. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 000 de euro (EUR) reprezentând valoarea de piață actuală a apartamentului. În plus, aceștia solicită 90 000 EUR pentru pierderea de venituri ca urmare a privării de apartamentul lor și prezintă Curții un calcul bazat pe chiriile pe care le-ar fi putut încasa. De asemenea, solicită 18 În ceea ce privește lipsa de câștig, guvernul consideră că valoarea de piață a apartamentului este de 57 210 EUR și furnizează avizul unui expert, stabilit în august 2007. 24. În ceea ce privește lipsa de câștig, guvernul face trimitere la cauzele Sofletea c. România 48179/99, Hotărârea din 25 noiembrie 2003) și Buzatu România 34642/97, Hotărârea (satisfacție echitabilă) din 27 ianuarie 2005 și consideră că pretențiile reclamanților ar putea fi luate în considerare la determinarea prejudiciului moral. 25. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu moral, guvernul susține că Öil n Õy nu are nicio legătură de cauzalitate între suma solicitată în acest sens și presupusa încălcare a convenției. Õ consideră că această sumă este, în orice caz, excesivă în raport cu jurisprudența Curții în această privință. 26. Curtea reamintește că o hotărâre în care se soluționează o încălcare atrage după sine obligația juridică, în temeiul Convenției, de a pune capăt încălcării și de a anula consecințele acesteia. art. 41 din Convenție conferă Curții competența de a acorda o despăgubire părții care a fost acuzată de actul sau de omisiune cu privire la care s-a constatat o încălcare a Convenției 27. Printre elementele luate în considerare de Curte atunci când se pronunță în acest sens se numără prejudiciul material, adică pierderile efectiv suportate ca urmare directă a încălcării respective, și prejudiciul moral, și anume repararea stării de chin, a neplăcerilor și a incertitudinilor care rezultă din această încălcare, precum și a altor daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo Italia , n 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 28. În speță, în ceea ce privește stabilirea valorii prejudiciului material, Curtea constată că numai guvernul a prezentat o evaluare a apartamentului. 29. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile de pe piața imobiliară locală și care acționează în echitate, Curtea apreciază valoarea În ceea ce privește sumele solicitate pentru neplata bunului, calculate în raport cu prețul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate aloca o sumă în acest sens, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a dispus restituirea bunului ca reparație în temeiul articolului 41 din Convenția și, pe de altă parte, din cauza faptului că acordarea unei sume în acest sens ar avea, în speță, un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei închirieri fiind în funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, aceasta va ține seama de privarea de proprietate suferită de reclamanți în momentul reparării prejudiciului moral (a se vedea Isar c. România, nr. 42212/04, § 34). 31. În ceea ce privește cererea reclamanților pentru prejudiciul moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la neplăceri și incertitudini pentru aceștia și că suma de 4 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. 33. Guvernul observă că instanțele nu au furnizat nici o justificare pentru a demonstra cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate. Acesta nu se referă la rambursarea acestora, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și să aibă o legătură cu cauza. 34. Curtea amintește că, în ceea ce privește art. 41 din Convenție, numai cheltuielile de care este stabilit că au fost efectiv suportate, că sunt în conformitate cu o necesitate și că sunt de o valoare rezonabilă (a se vedea, printre altele, Nikolova Bulgaria [GC], nr 3119′′′, § 79, CEDH 1999-II). 35. Având în vedere faptul că instanțele nu au justificat cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu le aloce nici o sumă în acest scop. Interese moratorii 36. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Declară cererea admisibilă A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție A se spune că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 2 din Convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului 000 EUR (60 000 EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale (ii. 000 EUR (patru mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 4 noiembrie 2008 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

BONE c. ROUMANIE

(Requête n

o

12776/06)

ARRÊT

STRASBOURG

4 novembre 2008

DÉFINITIF

04/02/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Bone c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura-Sandström,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Ann Power,

juges

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 14 octobre 2008,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

12776/06) dirigée contre la Roumanie par deux ressortissants allemands, M. Mihai Bone et son

épouse, M

me

Florica Bone («

les requérants

»), qui ont saisi la Cour le

30

mars 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

Roxana Sommer, avocate à Egg, en Suisse. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 29 janvier 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en

outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

4.

Le gouvernement allemand, auquel une copie de la requête a été communiquée par la Cour en vertu de l’article 44 § 1 a) du règlement, n’a pas souhaité présenter son point de vue sur l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Les requérants sont nés respectivement en 1940 et 1945 et résident à

Stuttgart.

6.

Les requérants sont propriétaires d’un appartement situé à Constanța, qui fut nationalisé en 1983 et vendu par l’Etat à des tiers, anciens locataires, par un contrat du 13 décembre 1996.

7.

Par un arrêt définitif du 4 septembre 2000, le tribunal départemental de Constanța constata, à la demande des requérants, le caractère abusif de la nationalisation et annula le titre de l’Etat.

8.

Le 1

er

août 2002, les requérants saisirent le tribunal de première

instance de Constanța d’une demande d’annulation du contrat de vente du 13

décembre 1996. Par un jugement du 27 novembre 2003, le tribunal de première

instance les débouta. Tout en reconnaissant leur droit de propriété, le tribunal jugea que les acheteurs avaient acquis l’appartement en question de bonne foi et que, dès lors, ils étaient en droit de le garder. Ce jugement fut confirmé par un arrêt définitif du 28 novembre 2005 de la cour d’appel de Constanța.

9.

Après l’adoption de la loi n

o

10/2001 du 14 février 2001 sur la restitution des biens nationalisés abusivement, les requérants demandèrent à être indemnisés pour la perte de leur bien à hauteur de la valeur vénale de

celui-ci, conformément aux prescriptions de ladite loi. A ce jour, ils n’ont pas été indemnisés.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

10.

Les dispositions légales et la jurisprudence interne pertinentes sont décrites dans les arrêts

Brumărescu c. Roumanie

([GC], n

o

28342/95, CEDH

1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33),

Străin et autres

c.

Roumanie

(n

o

57001/00, CEDH 2005-VII, §§ 19

‑

26),

Păduraru

c.

Roumanie

(n

o

63252/00, §§ 38

‑

53, 1

er

décembre 2005) et

Tudor c. Roumanie

(n

o

29035/05, §§ 15–20, 17 janvier 2008).

11.

Il ressort des observations du Gouvernement roumain fournies à la Cour le 8 juillet 2008 dans deux autres affaires pendantes au rôle de la Cour (n

os

26694/06 et 47091/06) concernant des biens immobiliers sortis du patrimoine des anciens propriétaires par des décrets de nationalisation, que des mesures visant l’accélération de la procédure d’octroi des dédommagements à travers le fonds d’investissement «

Proprietatea

» ont été prises récemment par les autorités nationales en vertu notamment de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n

o

81/2007. Le Gouvernement renvoie en particulier à une lettre des autorités dirigeant ledit fonds soulignant que ce fonds fonctionne désormais sous la forme d’une société d’investissements de type fermé et sera enregistrée auprès de la Commission nationale de valeurs mobilières en tant qu’organisme de placement collectif, après évaluation des actifs se trouvant dans le patrimoine du fonds. Le Gouvernement fait valoir que les personnes détenant des actions au fonds ont désormais deux options, à savoir garder le placement en actions auprès du fonds et bénéficier d’un revenu sous la forme de dividendes, ou demander leur conversion en numéraire, montants qu’il est désormais possible d’encaisser. Le Gouvernement précise qu’au 1

er

février 2008, 2440 demandes exprimant de telles options ont été enregistrées, dont 855 ont été résolues, le montant de dédommagement payés par ce fonds s’élevant à 72

000

000 nouveaux lei roumains (RON), soit environ 20

400

000 euros (EUR). De plus, à partir du 1

er

novembre

2007, le fonds a commencé la distribution de dividendes.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

12.

Les requérants allèguent une atteinte au droit au respect de leur biens en raison de l’impossibilité de jouir de l’appartement dont ils ont été reconnus propriétaires par un jugement définitif et irrévocable. Ils invoquent l’article

1 du Protocole n

o

1 à la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

13.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité et le déclare donc recevable.

B.

Sur le fond

14.

Le Gouvernement réitère ses arguments présentés précédemment dans des affaires similaires.

15.

Les requérants contestent le caractère réel et effectif du système d’indemnisation mis en place par la loi

n

o

10/2001, modifiée par la loi

n

o

247/2005, en soulignant que le fonds

Proprietatea

ne fonctionne pas de manière effective et que, de toute manière, il serait trop risqué pour eux d’accepter, en compensation d’une valeur immobilière sûre, des actions émises sur un marché des valeurs mobilières en formation et instable, tel

que celui de la Roumanie.

16.

La Cour a déjà affirmé dans de nombreuses affaires que la mise en

échec du droit de propriété des requérants sur leurs biens vendus par l’Etat aux tiers qui les occupaient en tant que locataires, combinée avec l’absence d’indemnisation à hauteur de la valeur du bien est incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l’article 1 du Protocole

n

o

1 (

Străin

précité, §§ 39, 43 et 59

;

Porteanu c. Roumanie

, n

o

4596/03, §

35, 16

février

2006).

17.

En l’espèce, la Cour n’aperçoit pas de raisons de s’écarter de son approche dans les affaires précitées. La vente par l’Etat du bien des requérants empêche, aujourd’hui encore, ceux-ci de jouir de leur droit de propriété reconnu par une décision définitive. La Cour considère qu’une telle situation équivaut à une privation de propriété

de facto

, en l’absence de toute indemnisation.

18.

La Cour rappelle qu’à l’époque des faits il n’y avait pas en droit interne de voie de recours efficace susceptible d’offrir aux requérants une indemnisation pour cette privation (

Străin

,

précité, §§ 23, 26–27, 55–56

;

Porteanu

,

précité, §§ 23–24 et 34–35). De surcroît, elle observe qu’à ce jour, le Gouvernement n’a pas démontré que le système d’indemnisation mis en place en juillet 2005 par la loi

n

o

247/2005 permettrait aux bénéficiaires de cette loi de toucher, selon une procédure et un calendrier prévisibles, une indemnité en rapport avec la valeur vénale des biens dont ils ont été privés.

19.

Cette conclusion est sans préjuger toute évolution positive que pourraient connaître, à l’avenir, les mécanismes de financement prévus par cette loi spéciale en vue d’indemniser les personnes qui, comme les requérants, se sont vu reconnaître la qualité de propriétaires, par une décision judiciaire définitive. A cet égard, la Cour prend note avec

satisfaction de l’évolution récente qui semble s’amorcer en pratique

et qui va dans le bon sens en la matière (paragraphe 11 ci-dessus).

20.

Partant, il y a eu et il continue d’y avoir violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

21.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie

lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

22.

Au titre du préjudice matériel, les requérants réclament 70

000 euros (EUR) représentant la valeur marchande actuelle de l’appartement litigieux. Ils sollicitent en outre 90

000 EUR, au titre du manque à gagner résultant de la privation de leur appartement, et soumettent à la Cour un calcul fondé sur les loyers qu’ils auraient pu encaisser. Ils réclament également 18

000 EUR au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi. Les requérants ne fournissent pas d’expertise technique établissant la valeur de leur

appartement.

23.

Le Gouvernement estime que la valeur marchande de l’appartement est de 57

210 EUR et fournit l’avis d’un expert, établi en août 2007.

24.

Concernant le manque à gagner, le Gouvernement renvoie aux affaires

Sofletea c. Roumanie

(n

o

48179/99, arrêt du 25 novembre 2003) et

Buzatu

c.

Roumanie

(n

o

34642/97, arrêt (satisfaction équitable) du 27

janvier 2005) et estime que les prétentions des requérants pourraient éventuellement être prises en compte dans la détermination du préjudice moral.

25.

Quant au préjudice moral allégué, le Gouvernement fait valoir qu’il n’y a pas de lien de causalité entre la somme demandée à ce titre et la prétendue violation de la Convention. Il estime que cette somme est, en tout état de cause, excessive au regard de la jurisprudence de la Cour en la matière.

26.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique, au regard de la Convention, de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences. Si le droit

interne ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, l’article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d’accorder une réparation à la partie lésée par l’acte ou l’omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée.

27.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour lorsqu’elle statue en la matière figurent le dommage matériel, c’est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c’est-à-dire la réparation de l’état d’angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d’autres dommages non matériels (voir, parmi d’autres,

Ernestina

Zullo

c.

Italie

, n

o

64897/01, § 25, 10 novembre 2004).

28.

En l’espèce, s’agissant de déterminer le montant du préjudice matériel, la Cour note que seul le Gouvernement a soumis une évaluation de l’appartement litigieux.

29.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché

immobilier local et statuant en équité, la Cour estime la valeur

marchande actuelle de l’appartement litigieux à 65

000 EUR.

30.

Concernant les sommes demandées au titre du défaut de jouissance du bien, calculées par rapport au prix de location de ce bien, la Cour ne saurait allouer de somme à ce titre, compte tenu, d’une part, du fait qu’elle a ordonné la restitution du bien comme réparation au titre de l’article 41 de la

Convention et, d’autre part, de ce que l’octroi d’une somme à ce titre revêtirait en l’espèce un caractère spéculatif, la possibilité et le rendement d’une location étant fonction de plusieurs variables. Néanmoins, elle tiendra compte de la privation de propriété subie par les requérants à l’occasion de la réparation du préjudice moral (voir

Isar c. Roumanie

, n

o

42212/04, § 34).

31.

Concernant la demande des requérants au titre du dommage moral, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné pour eux des désagréments et des incertitudes, et que la somme de 4

000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi.

B.

Frais et dépens

32.

Les requérants demandent également 37

720 EUR, au titre des frais et dépens, sans fournir de justificatifs à leur appui.

33.

Le Gouvernement observe que les requérants n’ont fourni aucun justificatif pour faire la preuve des frais et dépens encourus. Il ne s’oppose pas au remboursement de ceux-ci, sous condition qu’ils soient prouvés, nécessaires et qu’ils aient un lien avec l’affaire.

34.

La Cour rappelle qu’au regard de l’article 41 de la Convention seuls peuvent être remboursés les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement exposés, qu’ils correspondaient à une nécessité et qu’ils sont d’un montant raisonnable (voir, entre autres,

Nikolova

c.

Bulgarie

[GC], n

o

31195/96, §

79, CEDH 1999-II).

35.

Compte tenu du fait que les requérants n’ont pas justifié les frais et dépens exposés, la Cour décide de ne leur allouer aucune somme à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

36.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur

le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque

centrale

européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur

au taux applicable à la date du

règlement

:

i.

65

000 EUR (soixante-cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel

;

ii.

4

000 EUR (quatre mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

4 novembre 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président