AFFAIRE SOFLETEA c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

25.11.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement frais et dépens - procédure de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE SOFLETEA c. ROUMANIE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

A DOUA SECȚIUNEA CAUZA SOFLETEA c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 48179/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 noiembrie 2003 DEFINITIVF 25/02/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Sofleta c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa președinte A.B. Baka Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni, judecători Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 4 noiembrie 2003, Renunță la hotărârea adoptată la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 48179/99) îndreptată împotriva României și din care o resortisantă a acestui stat, M Maria Sofleta ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Omului la 11 decembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( A. Sonaglioni, avocat la Strasbourg. Guvernul român ( Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. La 2 octombrie 2000, în conformitate cu art. 29 alineatul (3) din convenție, Curtea a decis că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. ÎN 1944, părinții reclamantei au construit o casă în București. 11. În 1981, statul a confiscat proprietatea invocând decretul nr. 223/1974. Tatăl reclamantei fiind între timp mort, reclamanta și mama ei au primit, la plecarea lor din Statele Unite, suma de 000 de lei ca compensație. Acțiunea în revendicare a proprietății 12. În 1994, în calitate de moștenitoare, reclamanta și mama ei au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din cel de-al doilea raion de la București cu privire la o acțiune de constatare a nulității hotărârii de confiscare a bunului. Părțile interesate au susținut că casa a fost confiscată în temeiul Decretului nr. 223/1974, ca pedeapsă pentru proprietarii care emigraseră în Statele Unite. 13. Prin hotărârea din 6 mai 1994, tribunalul a constatat că confiscarea fusese ilegală, a anulat ordinul de confiscare a casei și a ordonat autorităților administrative, și anume primăria București și compania de stat A., administrator al locuințelor de stat, să o restituie. 14. Primăria Bucureștiului a făcut apel. La 6 februarie 1995, tribunalul departamental din București a respins apelul. În absența unei căi de atac, judecata a devenit definitivă și irevocabilă. 15. La 27 iulie 1995, primarul orașului București a ordonat restituirea casei reclamantei și mamei sale, care, începând cu această dată, au început să plătească taxele funciare aferente casei, pe care le-au plătit până în 1997 inclusiv. Ele au restituit, de asemenea, suma primită ca compensație în 1981, aplicând indicele inflației, adică o sumă de 395 920. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 6 mai 1994, pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele prin examinarea legalității aplicării Decretului nr. 223/1974. 17. Prin hotărârea din 5 martie 1997, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea și, pe fond, a respins acțiunea. Ea a subliniat faptul că legea era un mijloc de dobândire a proprietății, a constatat că statul și-a aplicat casa în temeiul Decretului nr. 223/1974 și a reamintit că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de către instanțe. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiție a hotărât că Tribunalul de Primă Instanță de la București nu a putut pronunța judecata decât prin modificarea decretului menționat anterior și, prin urmare, depășind atribuțiile sale și punând în detrimentul celor ale autorității legislative. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că, în orice caz, noi legi ar trebui să prevadă măsuri reparatorii pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv. 18. La 1 octombrie 1997, Primăria București a informat avocatul care a reprezentat reclamanta și mama sa în procedura internă că, la 8 iulie 1997 bunurile în cauză fuseseră reintegrate în patrimoniul statului și erau puse la dispoziția acestuia suma de 395 920 de lei (și anume 260 USD) ca despăgubiri. La 14 octombrie 1997, avocatul le-a informat cu privire la decizia Primăriei, precum și cu privire la hotărârea Curții Supreme de Justiție 19. Prin scrisoarea din 15 octombrie 1998, societatea A, care gestionează locuințele de stat, a informat reclamanta cu privire la vânzarea casei la 13 octombrie 1997, chiriașilor. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 20. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, § 31-44, CEDH 1999-II). Dispozițiile relevante ale Decretului nr. 223/1974 se citesc astfel Art. I În Republica Socialistă a României, clădirile, clădirile și terenurile nu pot fi deținute decât de persoanele fizice care își au domiciliul în țară. Cei care au făcut cereri de plecare definitivă din străinătate trebuie să își înstrăineze clădirile înainte de data plecării. Alienarea trebuie făcută în favoarea statului (...) Clădirile care aparțin persoanelor care au părăsit în mod fraudulos țara sau persoanelor care nu au intrat în termenele legale devin proprietatea statului român fără nicio despăgubire (...) ÎN DREPT OBSERVAȚIE PRELIMINARĂ 22. În observațiile sale din 18 aprilie 2001, recurenta a susținut că prezenta cerere ar trebui considerată ca fiind introdusă și în interesul mamei sale, Ana Oprescu, coproprietar al binelui în litigiu. Cu această ocazie, recurenta a informat Curtea că mama sa este bolnavă ( În momentul sesizării Curții și, de asemenea, în cursul acestei proceduri, a susținut că mama sa era spitalizată, sub supraveghere permanentă, la Little Neck Nursing Home, la 21 noiembrie 2001, reclamanta și-a reiterat cererea. 23. Prin scrisoarea din 13 martie 2003, avocatul recurentei a informat Curtea cu privire la decesul acesteia la 10 ianuarie 2003 al mamei reclamantei. În observațiile sale cu privire la art. 41 din convenție, prezentate la 15 aprilie 2002, guvernul a susținut că numai reclamanta, M. La 11 decembrie 1997, Maria Sofletea a sesizat Comisia cu privire la cererea sa și s-a plâns în numele său. 25. Curtea constată că, la 11 decembrie 1997, Comisia a fost sesizată cu prezenta cerere formulată de recurenta Maria Sofletea, în singurul său nume, și semnată numai de aceasta. Formularul de cerere nu a fost completat decât de recurentă, în numele său, fără nicio referire la mama sa. În plus, presupunând că mama reclamantei s-a aflat într-o situație de interdicție sau de tutelă, din cauza modificării facultăților sale mintale, nu a fost furnizat niciun document care să îi recunoască recurentei calitatea de reprezentant al mamei sale. Curtea observă, de asemenea, că abia la 18 aprilie 2001, în timp ce ar fi putut să informeze Curtea începând cu 11 decembrie 1997, că recurenta a adus la cunoștința Curții situația mamei sale și imposibilitatea în care aceasta se afla să semneze cererea și să se asocieze cu procedura. 26. Având în vedere aceste împrejurări, Curtea concluzionează că cererea a fost formulată de recurentă, Maria Sofletea, în unicul său nume. II. PRIVIND RECEVABILITA 27. Curtea constată că motivul privind presupusa încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu este vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și constată, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, este necesar să se declare inadmisibilă ( mutatis mutandis Hotărârea Brumarescu, citată anterior 66-80). III. PRIVIND FONDUL privind presupusa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția 28. Recurenta se plânge că hotărârea din 5 martie 1997 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost recunoscută la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 29. Recurenta consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție, considerând că clădirea sa aparține statului și anulând hotărârea definitivă, a constituit o privare de proprietate, care nu urmărea un scop de utilitate publică și subliniază că, în temeiul Legii nr. 112/1995, statul a vândut bunul în litigiu unor terți. 30. Guvernul susține că, în cazul de față, situația este diferită de cea existentă în cauza Brumarescu Mai sus menționat, deoarece, după transferul de proprietate către stat ca urmare a hotărârii Curții Supreme de Justiție, reclamanta avea posibilitatea de a obține suma corespunzătoare compensațiilor pe care le restituise în 1995; potrivit guvernului, această sumă reprezenta valoarea clădirii; în cele din urmă, consideră că a încercat să repare această situație. 31. Recurenta consideră observațiile anterioare ca fiind "incoh" deoarece, potrivit guvernului, suma de 260 USD (a se vedea §15 de mai sus) pe care a refuzat să o încaseze ar reprezenta valoarea bunului confiscat, în timp ce, potrivit acesteia, valoarea reală a bunului în cauză este de aproximativ 000 USD. 32. Curtea amintește că dreptul de proprietate al recurentei asupra bunului în litigiu fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 6 mai 1994 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, recurenta a putut să se bucure de proprietatea sa în deplină liniște, în calitate de proprietar legitim, din 27 iulie 1995 (a se vedea § 15 de mai sus) până în 5 martie 1997 (a se vedea punctul 17 de mai sus). Cu privire la aceasta. Prin urmare, recurenta avea un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Hotărârea Brumărescu citată anterior, punctul 70). 33. Curtea arată apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea definitivă și a hotărât că proprietarul legitim al bunului era statul. Ea consideră că această situație este, în caz contrar, identică cu cea a reclamantului în cauză. Brumarescu menționată anterior. Prin urmare, Curtea consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea Mariei Soflea de proprietatea sa, în sensul celei de-a doua teze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumărescu) , citată anterior, §§ 73-74. Or, guvernul nu a furnizat nicio justificare cu privire la situația astfel creată; în plus, aceasta arată că recurenta este privată de proprietatea sa de acum mai mult de șase ani fără a fi primit o compensație care să reflecte valoarea sa reală. 34. În aceste condiții, presupunând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect dintre cerințele interesului general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului a fost încălcat și că recurenta a suportat și continuă să suporte o sarcină specială și exorbitantă. 35. Prin urmare, a existat și continuă să existe o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenția 36. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În observațiile sale din 27 martie 2001, recurenta a solicitat 166 400 USD, adică 146 698 EUR, reprezentând valoarea clădirii și privarea de drepturi. noiembrie 2001, Comisia intenționează să primească, în cazul nerambursării, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunurilor sale, și anume, potrivit raportului de expertiză prezentat Curții, 466 USD ( În ultimele sale observații, recurenta invocă dispozitivul de judecată din 5 februarie 2002, al Tribunalului de departament din București. Tribunalul concluzionează că valoarea de piață a clădirii (teren și construcție) este de 117 198 649 lei românești, adică 430 EUR, valoarea chiriei pe care reclamanta ar fi putut să o încaseze în perioada 1982-2002 este de 666 EUR. 38. Guvernul contestă rezultatele expertizei prezentate de reclamantă și consideră această competență ca fiind În ceea ce privește argumentul privind lipsa de câștig, guvernul solicită Curții să-l respingă. El susține că Curtea nu poate lua în considerare perioada anterioară datei ratificării, și anume 20 iunie 1994, deoarece nu este competentă rațională temporizată pentru a analiza circumstanțele exproprierii. În acest sens, invocă cauza Malhous c. Republica Cehă (Decizia din 13 decembrie 2000, [GC], nr. 33071/96, CEDO 2000-XII. În cele din urmă, consideră că reclamanta nu ar putea face o astfel de cerere decât de la data hotărârii Curții Supreme de Justiție, adică de la 5 martie 1997. În orice caz, guvernul consideră că suma maximă care ar putea fi acordată pentru pierderea de venituri este de 501 USD, adică 442 EUR. 39. Curtea consideră, în circumstanțele speței, că restituirea bunului în litigiu, astfel cum a fost ordonată la 6 mai 1994, prin hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din București, ar plasa reclamanta cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. 40. În lipsa unei astfel de restituiri pentru statul pârât, Curtea decide că va trebui să plătească recurentei, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului. 41. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale, Curtea estimează valoarea actuală a bunului de 000 EUR. 42. În ceea ce privește sumele solicitate pentru chiriile nerecuperate, Curtea nu poate aloca o sumă în acest sens, având în vedere faptul că a dispus, ca despăgubire în temeiul articolului 41 din convenție, restituirea bunului, dar poate lua în considerare privarea de proprietate suferită de recurentă cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea. mutatis mutandis Popa și alții, România, nr 31172/96, § 55, Hotărârea din 29 aprilie 2003. Victima morală 43. Recurenta solicită, de asemenea, 000 USD, pentru prejudiciul moral suferit de ea și de mama sa, din cauza suferinței grave, insuportabile și incomensurabile În 1994, Curtea Supremă de Justiție le-ar fi aplicat, privându-le de proprietatea lor pentru a doua oară, după ce au reușit să pună capăt încălcării dreptului lor de către autoritățile comuniste timp de patruzeci de ani, declarând că, în urma acestei suferințe, mama sa a devenit senilă. 44. Guvernul s-a ridicat împotriva acestei pretenții, susținând că, la 11 decembrie 1997, numai reclamanta Maria Sofletea, în numele său, a sesizat Comisia cu privire la prezenta cerere și că, chiar dacă mama reclamantei era coproprietar al bunului în litigiu, ea nu și-a exprimat niciodată intenția de a sesiza Curtea. Prin urmare, cererea de despăgubire a prejudiciului moral suferit de mama recurentei trebuie, în opinia guvernului, să fie respinsă. În ceea ce privește prejudiciul moral al recurentei, guvernul consideră că nu a demonstrat legătura cauzală dintre suferința menționată și încălcările constatate. În ceea ce privește consecințele hotărârii Curții Supreme de Justiție, guvernul este de părere că hotărârea Curții Europene ar putea constitui, în sine, o despăgubire satisfăcătoare. 45. Curtea amintește că a ajuns la concluzia că cererea a fost formulată numai de Maria Sofletea în numele său (a se vedea §§ 22-26 de mai sus). În plus, Curtea a concluzionat că încălcarea articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție a fost introdusă numai în ceea ce reprezenta cererea recurentei Maria Sofletea (a se vedea §§ 32-35). Ana Oprescu, care nu era reclamantă. 46. Curtea consideră că evenimentele în cauză au reprezentat o interferență în dreptul Mariei Sofletea la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit. Comisioane și cheltuieli de judecată 47. Recurenta solicită rambursarea de 1077,68 USD, adică 950 EUR, pe care să o ventileze după cum urmează, prin prezentarea unui număr detaliat de cont 737,08 USD, adică 650 EUR, cu titlu de onorarii pentru activitatea desfășurată de avocații săi în cadrul procedurii în fața Curții, atât pe fond, cât și pe problema satisfacției echitabile; 200 USD, adică 176 EUR, pentru cheltuieli de expert 140,6 USD sau 124 EUR, pentru cheltuieli de traducere. 48. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, la prezentarea documentelor justificative. Guvernul se declară pregătit să ramburseze cheltuielile și cheltuielile justificate de recurentă, prin deducerea sumelor acordate în temeiul asistenței judiciare. 49. Curtea consideră că cheltuielile și cheltuielile de judecată solicitate, pentru care au fost prezentate documente justificative, au fost efectiv și în mod necesar expuse și sunt de o valoare rezonabilă. În aceste condiții, Curtea consideră că este adecvat să se aloce recurentei 440 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, care a fost dedusă din 510 EUR încasate de la Consiliul Europei în cadrul asistenței judiciare. Interese moratorii 50. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CESAR, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă precizată că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, afirmă că statul pârât trebuie să restituie recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, casa în litigiu și terenul pe care se află aceasta, afirmă că, în lipsa unei astfel de restituiri, Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în aceeași perioadă de trei luni, 000 EUR (trei mii de euro), pentru daune materiale A se vedea că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în aceleași trei luni, următoarele sume 000 EUR (trei mii de euro) pentru daune morale 440 EUR (patru sute patruzeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sume care pot fi datorate cu titlu de impozit sumele indicate la punctele 4 și 5 de mai sus se convertesc în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului menționat sumele indicate la 4 și 5 (a) și (b) vor fi majorate cu dobânda simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 25 noiembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte