AFFAIRE TODICESCU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

24.05.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE TODICESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA TODICESCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 18419/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 24 mai 2007 DEFINITIVF 24/08/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 2 din Convenție. El poate suferi modificări de formă în cauza Todicescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Biersan mis Fura-Sandström Gyulumyan dnii Myjer David Thór Björgvinsson, Berro-Lefevre, judecători și al dlui S. Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 3 mai 2007, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 18419/02) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, M. Maria Todicah's (inclusiv reclamanta, România și Elveția), a sesizat Curtea la 25 aprilie 2002, în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția de la Roma și Elveția). Recurenta este reprezentată de domnul E. Baudat, avocat la Lausanne. Guvernul român este reprezentat de co-agentul său, M. R. Pasoi, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 24 iunie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂtorieI, recurenta s-a născut în 1920 și își are reședința în Lausanne. În 1983, un bun imobil care a aparținut părinților recurentei, situat la etajul cinci la nr. 39 al străzii Schitu Magureanu, București, compus dintr-un apartament de două camere și din terenul aferent de 740 m2 a făcut obiectul unei confiscări în temeiul Decretului nr. 223/1974. La 19 decembrie 1997, în urma unei acțiuni în revendicare imobiliară, recurenta a obținut o hotărâre în constatarea ilegalității măsurii de confiscare și a ordonat autorităților să i-o restituie în calitate de moștenitoare. În lipsa unei chemări această hotărâre a devenit definitivă. Fără această hotărâre, recurenta a văzut în imposibilitatea de a-și recupera proprietatea, deoarece, în temeiul legii nr. 112/1995, statul a vândut acest bun soților M.C. la 7 ianuarie 1997, care o ocupau ca chiriași. În 1998, reclamanta a solicitat instanțelor să constate nulitatea vânzării bunului. Ea a susținut că confiscarea era abuzivă și ilegală, că statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului și, prin urmare, nu putea să-l vândă în mod legal. În urma procedurii, printr-o hotărâre din 18 aprilie 2001, Curtea de Apel de la București a respins acțiunea sa pe motiv că chiriașii erau cumpărători de bună credință. Curtea de Apel nu a dispus nicio despăgubire reclamantei. 10. Prin scrisoarea din 8 noiembrie 2001, Parchetul de lângă Curtea Supremă de Justiție a respins cererea reclamantei pentru a se putea face recurs în anulare. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 11. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brum rescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, § 31-33), Strain și altele România 57001/00, § 19 26, 21 iulie 2005), Peduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005), Porteanu România 4596/03, § 23-25, 16 februarie 2006) și Radu c. România 13309/03, § 18-20, 20 iulie 2006). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N 1 LA CONVENȚIA 12. Recurenta invocă o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor din cauza imposibilității de a se bucura de apartamentul de care a fost recunoscută ca proprietar, ca urmare a vânzării de către statul imobilului în litigiu către terții care îl ocupau ca chiriași. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Cu privire la admisibilitate 13. Guvernul susține că motivul trebuie respins pentru nerespectarea termenului de șase luni în măsura în care cererea a fost depusă la 25 aprilie 2002, în timp ce ultima decizie internă definitivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție a fost pronunțată la 18 aprilie 2001 de către Curtea de Apel de la București. 14. recurenta solicită respingerea excepției ridicate de guvern deoarece, potrivit acesteia, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) 1 din Convenție trebuie să fie calculată începând cu 8 noiembrie 2001, data respingerii cererii sale în vederea unei acțiuni în anulare. 15. Curtea reamintește că art. 35 alin. (1) din Convenție impune reclamanților obligația de a sesiza Curtea numai după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Cu toate acestea, în cazul în care presupusa încălcare constă într-o situație continuă, termenul de șase luni începe să curgă numai din momentul în care această situație continuă (a se vedea mutatis mutandis Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Rec., p. 508, § 35 și Marinakos c. Grecia, (dec.) n 49282/99, 29 martie 2000). În speță, Curtea observă în primul rând că recurenta se află, timp de mai mulți ani, în imposibilitatea de a se bucura de dreptul său de proprietate asupra bunului său, în pofida existenței unei decizii definitive care îi recunoaște în mod expres acest drept. Pe de altă parte, eforturile sale de a pune în aplicare decizia finală favorabilă, prin intermediul unei acțiuni în anulare a contractului pe burtă privind proprietatea sa, au fost puse în pericol de către instanțele interne. Curtea nu poate imputa recurentei rezultatul negativ al demersurilor sale în vederea intrării în posesia bunurilor sale, situația fiind aceeași ca și în cazul în care această cale de atac nu ar fi fost utilizată. În sfârșit, în pofida existenței legilor de despăgubire ulterioare, recurenta nu s-a văzut, până în prezent, compensată pentru pierderea bunului său. Prin urmare, recurenta se confruntă cu o situație continuă. 17. Prin urmare, excepția guvernului nu poate fi salutată. Curtea constată, de asemenea, că acest motiv nu este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, aceasta arată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 18. Guvernul consideră că, în cazul de față, vânzarea bunului în litigiu nu a afectat dreptul de proprietate al recurentei, deoarece aceasta nu avea niciun drept în momentul încheierii contractului de vânzare. Potrivit guvernului, reclamanta a omis să-și înscrie dreptul de proprietate pe registrul funciar. În acest sens, a invocat în mod negativ cauza Zwierzynsky Polonia 34049/96, punctul 64, CEDO 2001-VI). Potrivit guvernului, în pofida recunoașterii judiciare a dreptului de proprietate al recurentei, aceasta nu poate fi considerată proprietară a bunului în litigiu, deoarece acțiunea sa a fost formulată împotriva statului, care nu mai era proprietar, în temeiul contractului de vânzare. Potrivit guvernului, reclamanta ar fi trebuit să depună o acțiune în revendicare împotriva cumpărătorilor de bunuri 19. Guvernul adaugă că intervenția în dreptul de proprietate al recurentei a fost justificată deoarece aceasta era prevăzută de lege, avea un scop legitim și era proporțională. În cele din urmă, potrivit guvernului, recurenta are încă posibilitatea de a obține o despăgubire pentru pierderea bunurilor sale în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 244/2005 20. Recurenta contestă teza guvernului și subliniază existența hotărârii definitive prin care se dispune autorităților restituirea bunului său și imposibilitatea de a-l executa ca urmare a vânzării ilegale a bunului 21. Curtea constată că recurenta deține o decizie definitivă și irevocabilă prin care solicită autorităților să restituie bunul în litigiu. După cum Curtea a constatat deja (a se vedea cauza Strain citată anterior punctul 38) existența dreptului său de proprietate în temeiul hotărârii definitive respective nu era condiționată de alte formalități. 22. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție (a se vedea, printre altele, Porteanu, citată anterior punctul 32 35). 23. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun altora unor terțe părți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altora, se analizează printr-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 (Strain, citată anterior, § 39, 43 și 59). 24. În măsura în care guvernul susține că are dreptul de a obține o despăgubire pentru pierderea proprietății sale, Curtea își reiterează constatarea anterioară conform căreia nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 nu permite în prezent acordarea efectivă a unei despăgubiri recurentei (a se vedea, printre altele, cauzele Radu menționate anterior și Ruxanda Ionescu c. România, nr 2608/02, 12 octombrie 2006). În plus, aceste legi nu iau în considerare prejudiciul suferit ca urmare a unei absențe prelungite a despăgubirii de către persoanele care, precum reclamanta, s-au aflat în imposibilitatea de a se bucura de bunurile restituite în temeiul unei hotărâri definitive (a se vedea mutatis mutandis Porteanu menționată anterior, punctul 34 25). Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în cazul de față, anularea dreptului de proprietate al recurentei asupra bunului său, coroborată cu lipsa totală a despăgubirii de aproape nouă ani, acesta a suportat o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantate prin art. 1 din Protocolul nr. Prin urmare, în cazul de față s-a încălcat această dispoziție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 26. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În plus, reclamanta solicită 10 000 EUR pentru daune morale 28. Guvernul contestă valoarea prejudiciului material, astfel cum a fost prezentat de reclamantă și face trimitere la o expertiză (aviz) efectuată de un expert imobiliar la cererea sa. Potrivit concluziilor acestei expertize, valoarea de piață a bunului este de 107 918 EUR. În ceea ce privește prejudiciul suferit din cauza chiriilor nerecuperate, guvernul contestă cererea recurentei și invocă, printre altele, jurisprudența Popescu Nasta România 33355/96, § 62, 7 ianuarie 2003. În cele din urmă, în ceea ce privește cererea privind prejudiciul moral, guvernul consideră că pretențiile recurentei sunt foarte ridicate și se referă la cauza Strain menționat anterior (punctul 84), unde, într-o situație similară, Curtea a dispus plata a 5 000 EUR în acest sens. 29. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația juridică a statului pârât în ceea ce privește Convenția de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite decât să se șteargă în mod impecabil consecințele acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferă Curții competența de a acorda o reparație părții vătămate de actul sau omisiunea cu privire la care s-a constatat o încălcare a Convenției. În exercitarea acestei competențe, aceasta dispune de o anumită libertate; adjectivul Curtea consideră, în circumstanțele speței, că restituirea apartamentului situat la etajul cinci la nr. 39 al străzii Schitu Magureanu, la București și pe teren adiacent ar plasa reclamanta cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care aceasta s-ar fi aflat dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. 31. În cazul în care statul pârât nu procedează la o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre devine definitivă, Curtea decide că trebuie să plătească persoanei în cauză, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii curente a apartamentului în cauză. Curtea observă că singurul document care atestă valoarea de piață a bunului este avizul prezentat de expertul guvernului. Având în vedere concluziile avizului menționat, precum și informațiile de care dispune Curtea cu privire la prețurile pieței imobiliare locale, aceasta estimează valoarea de piață actuală a bunului de 110 000 EUR. 32. În ceea ce privește sumele solicitate pentru neplata bunului, calculate în raport cu prețul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate aloca o sumă în acest scop, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a dispus restituirea bunului ca reparație în temeiul articolului 41 din convenție și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume în acest sens ar avea în speță un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei închirieri fiind în funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, Comisia va lua în considerare privarea de proprietate suferită de reclamantă începând din 1997 cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea mutatis mutandis Androne România, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004, și Buzatu, citată anterior, punctul 18). 33. În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, Curtea, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și hotărând în mod echitabil, îi acordă suma de 5 000 EUR în acest scop. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 34. Recurenta solicită, de asemenea, 20 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. În lipsa oricărei justificări, guvernul se opune rambursării cheltuielilor solicitate de reclamantă. 36. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. 37. Curtea constată că recurenta nu a furnizat niciun document justificativ privind cheltuielile și cheltuielile presupuse suportate. În lipsa oricărui document care să ateste cheltuielile solicitate, Curtea nu poate aloca nicio sumă în acest sens. Interese moratoriu 38. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția menționată că statul pârât trebuie să restituie reclamantei clădirea în litigiu situată la etajul cinci la nr. 39 al străzii Schitu Magureanu, la București, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în același termen de trei luni, 110 000 EUR (cent 10 000 EUR) pentru daune materiale pe care, în orice caz, statul pârât trebuie să le plătească recurentei 5 000 EUR (cinci mii EUR) pentru prejudicii morale că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului și că trebuie adăugate la acestea orice sume care pot fi datorate ca impozite de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 24 mai 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele