AFFAIRE ZAMFIRESCU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

14.12.2006

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE ZAMFIRESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ZAMFIRESCU c. ROMÂNIA (Cercetarea nr. 46596/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 decembrie 2006 DEFINIF 14/03/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Zamfirescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. B.M. Zupančič președintele Hedigan Bîrsan Zagrebelsky Gyulumyan David Thór Björgvinsson, Ziemel, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 noiembrie 2006, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 46596/99) îndreptată împotriva României, inclusiv o resortisantă a acestui stat, Melena La 27 iulie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamanta, care a fost admisă în beneficiul asistenței judiciare, a fost reprezentată înainte de 16 septembrie 2006 de către M. A. Vasiliu, avocat la Baroul de la București. Guvernul român (atît) este reprezentat de agentul său, dl Ramașcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Recurenta susținea în special că refuzul exprimat la februarie 1998 de Curtea de Apel de la București să recunoască instanțelor competența de a pronunța o acțiune în revendicare era contrară art. 6 din Convenție. În plus, ea se plângea că aceeași hotărâre avea ca efect încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale, așa cum este recunoscut în art. 1 din Protocolul nr. La 13 februarie 2001, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLȚIEI, reclamanta s-a născut în 1923 și locuiește în București. În 1945, tatăl reclamantei i-a donat o casă situată la n 2, rue 13 Decembrie, în Gaesti. În 1949, statul a luat proprietatea menționată și i-a permis reclamantei și soțului ei să locuiască acolo în calitate de chiriași. În același an, ei au fost expulzați. În 1950, proprietatea a devenit proprietatea statului în temeiul Decretului 92/1950. Prima acțiune în revendicare La 24 iunie 1993, reclamanta a introdus o acțiune împotriva Primăriei din Gaești și a societății care gestionează bunuri imobile de thé. A.G.C.L., o acțiune în revendicare a clădirii în cauză. În fața Tribunalului de Primă Instanță din București, aceasta susținea că, în temeiul decretului 92/1950, bunurile salariaților nu puteau fi naționalizate și nici tatăl său nu era naționalizat în momentul naționalizării binelui; ea a adăugat că bunurile fuseseră naționalizate din greșeală, în numele fratelui său, care nu era proprietarul bunului în momentul naționalizării. Printr-o hotărâre din 26 ianuarie 1996, tribunalul a acceptat cererea sa și a ordonat autorităților să-i restituie proprietatea. Tribunalul a hotărât că naționalizarea bunurilor fusese ilegală din cauza unei error personam, dat fiind că fusese naționalizat ca aparținând fratelui reclamantei, care nu era proprietarul ei. 10. Pe 4 iunie 1997, la apelul Primăriei, tribunalul departamental din București a confirmat sentința. 11. Acțiunea Primăriei împotriva hotărârii din 4 iunie 1997 a fost primită printr-o hotărâre din 5 februarie 1998 a Curții de Apel de la București, care a respins acțiunea și a anulat deciziile anterioare. Curtea motivează hotărârea prin imposibilitatea de a revendica clădirea înainte de a solicita restituirea sa de la comisia de departamentală pentru aplicarea legii 112/95. Cererea de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001 12. În 2001, recurenta a depus la primăria din Gaești o cerere de restituire a bunului în litigiu 13. Prin decizia administrativă din 22 iunie 2001, primăria i-a restituit partea de jos a casei și terenul aferent. Prin aceeași decizie, reclamanta a fost informată că etajul casei (la vremea ocupată de Parchetul departamental din Dambovița) nu putea fi restituit. 14. La 27 septembrie 2001, primarul orașului Găești a dressa unul procesul-verbal care atestă primirea de către reclamant a reședinței (204,42 m2). Un alt proces verbal, întocmit la noiembrie 2001, de același reprezentant al autorității locale, a fost certificat de primirea terenului (1 726 m2). Contestație administrativă 15. La 16 iulie 2001, reclamanta a solicitat tribunalului departamental din Dambovița anularea parțială a deciziei administrative din 27 septembrie 2001 a Primăriei din Gaești. Printr-o hotărâre definitivă din 8 aprilie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a acceptat contestația sa și a reformat decizia din septembrie 2001, în sensul în care întreaga clădire (inclusiv primul etaj) trebuia restituită reclamantei. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 17. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărâre. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, § 31-44). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE 18. Recurenta invocă o încălcare a dreptului său de acces la instanță, din cauza respingerii, la 5 februarie 1998, a acțiunii sale în revendicare. Aceasta invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, care se citește astfel în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 19. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 20. Guvernul amintește că, în temeiul unei jurisprudențe constante, dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut, ci că acesta nu este un drept absolut. poate fi supus unor limitări implicite admise, deoarece, prin însăși natura sa, solicită o reglementare de către stat. Or, el subliniază că, în cazul de față, Curtea de Apel de la București a indicat numai recurentei obligația de a formula o cerere administrativă de restituire în temeiul legii nr. 112/95 menționată anterior. Potrivit guvernului, Curtea de Apel nu a făcut decât să respecte legislația internă în vigoare în acel moment. În cele din urmă, guvernul recunoaște că a existat o interferență în dreptul de acces la o instanță, dar că aceasta era conformă cu cerințele Convenției, ținând cont de raționamentul Curții de Apel de la București 21. În ceea ce o privește, recurenta arată că acțiunea în revendicare pe care a formulat-o viza restituirea unui bun imobil naționalizat ilegal și că refuzul Curții de Apel de a judeca temeinicia acestuia În plus, recurenta adaugă că bunul revendicat nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, deoarece această lege se referea numai la bunurile naționale cu titlu național . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea amintește că această întrebare a fost deja soluționată în mai multe cauze similare, în care a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 1 din convenție pe motiv că refuzul cursurilor de apel de a recunoaște instanței competența de a examina litigiile, precum în prezenta cauză cu privire la o revendicare imobiliară, încălca art. 1 din convenție (a se vedea, mutatis mutatis mutandis, Chivorchian c. România, 42513/98, § 40-44, 2 noiembrie 2004, Buzatu c. România, n 34642/97, §§ 46-47, 1 iunie 2004, și Dickmann c. România, n 6017/97, § 36-38, 22 iulie 2003). 23. Curtea nu vede niciun motiv de a se abate de la jurisprudența menționată anterior și consideră că refuzul Curții de Apel de a se pronunța asupra binelui temeiul cererii recurentei este contrar dreptului unei instanțe și, în cazul de față, din perspectiva articolului § 1 din convenție, are aceleași consecințe juridice ca hotărârea Curții Supreme de Justiție în cauza Brumarescu menționată anterior. 24. Recurenta susține că a suferit o încălcare a dreptului său de a obține restituirea bunurilor sale, din cauza respingerii acțiunii sale în revendicare prin Hotărârea din 5 februarie 1998 a Curții de Apel de la București. În această privință, aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 26. În observațiile sale privind admisibilitatea guvernului ridică o excepție de incompatibilitate argumentează că faptul de a ști dacă naționalizarea clădirii este sau nu legală nu poate fi stabilită decât printr-o hotărâre judecătorească definitivă; în acest caz, deciziile prin care se dispune restituirea bunurilor recurentei au fost anulate prin hotărârea Curții de Apel. Guvernul face distincție între prezenta cauză și cazul Brumarescu , deoarece eventuala ilegalitate a naționalizării bunurilor nu a fost stabilită printr-o decizie definitivă, așa cum s-a întâmplat în cauza menționată anterior. El consideră că jurisprudența Gornescu România ((dec.) n 37421/97, 1 iulie 1998) trebuie să se aplice în prezenta cauză, situația de fapt fiind similară. În cele din urmă, potrivit guvernului, acțiunea formulată de recurentă nu a dat naștere în patrimoniul său niciun drept de creanță, ci numai posibilitatea de a obține un astfel de drept (a se vedea Anagnostopoulos și alte Grecia, nr 39374/98, 30 noiembrie 199927). Recurenta contestă teza guvernului și, în opinia sa, refuzul Curții de Apel de a judeca temeinicia acțiunii sale în revendicare este echivalent cu pierderea oricărei posibilități de a primi înapoiere a bunurilor sale. În opinia sa, cauza Gornescu menționată anterior prezintă o situație diferită de cea existentă în speță, acțiunea în revendicare formulată de M. Întrucât Gornescu a fost respinsă după o analiză pe fond a cauzei. 28. Curtea trebuie să stabilească, prin urmare, dacă, în momentul în care hotărârea Curții de Apel a fost pronunțată, fie la 5 februarie 1998, recurenta avea un "bine" sau cel puțin o speranță legitimă de a fi recunoscută un drept de proprietate asupra imobilului în cauză. 29. Potrivit jurisprudenței Curții, recurenta nu se poate plânge de o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care procedura pe care o incriminează se referă la bunuri de care ar fi deținut, în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de bunuri Cu toate acestea, nu este necesar să se stabilească dacă o măsură de ajutor de stat constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. valoarea patrimonială, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky, citată anterior, punctul 52). 31. Or, în cazul de față, creanța de care recurenta putea eventual să se prevaleze nu era decât o creanță condiționată, în măsura în care Problema reuniunii condițiilor legale pentru a fi restituită imobilul trebuia să se soluționeze în cadrul procedurii judiciare pe care a inițiat-o. 32. Prin urmare, Curtea consideră că, în momentul sesizării instanțelor interne, această creanță nu putea fi considerată suficient de stabilită pentru a se analiza într-o valoare patrimonială care apela la protecția articolului 1 din Protocolul 1 (Copecky, citată anterior, punctul 58). 33. În plus, Curtea constată că hotărârea din 26 ianuarie 1996 a Tribunalului de Primă Instanță din București și hotărârea din 4 iunie 1997 al tribunalului departamental din București care dispune restituirea bunurilor recurentei nu au dobândit forță de lucru judecat din cauza faptului că au fost infirmați ulterior prin Hotărârea din 5 februarie 1998 a Curții de Apel de la București. 34. În ceea ce privește raționamentul Curții de Apel pentru a declara acțiunea inadmisibilă, Curtea constată că, la momentul faptelor, exista o jurisprudența constantă a cursurilor de apel, care, hotărând în ultimă instanță, respingeau acțiunile în revendicare ale foștilor proprietari pe motiv că legea specială 112/1995 era aplicabilă (a se vedea, în acest punct, reglementarea relevantă privind situația anumitor clădiri naționalizate și jurisprudența în această privință descrisă în Deciziile Constantinescu România, 61767/00, 14 septembrie 2004, și Iorgulescu România, 59654/00, 13 ianuarie 2005). Prin urmare, hotărârea Tribunalului de Primă Instanță și hotărârea Tribunalului de departament nu au fost suficiente pentru a crea un interes patrimonial care să se analizeze într-o valoare patrimonială (a se vedea, mutatis mutandis, Caracas c. România, n 78037/01, §§ 45-53, 29 iunie 2006 Kopecky , citată anterior, punctul 59. Astfel, recurenta nu avea, în momentul în care hotărârea Curții de Apel a fost pronunțată, un 12-16 de mai sus), Curtea consideră că acest lucru ar putea fi luat în considerare în cadrul cererii de satisfacție echitabilă, în temeiul articolului 41 din Convenție. 36. În orice caz, Curtea constată că prezenta cauză este similară, în această privință, în cauza Caracas Cazul în care Curtea a ajuns la concluzia că un solicitant, într-o astfel de situație, nu deținea un "bine" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 37. Prin urmare, această cauză este incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie respinsă în temeiul articolului III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 38. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 782 de dolari americani (USD), adică 147 246 de euro (EUR), pentru neplata bunurilor. De asemenea, solicită 10 000 USD, adică 7 883 EUR, pentru o parte a clădirii care ar fi fost demolată de către autorități, după naționalizarea bunurilor. Aceasta solicită 14 550 USD sau 11 470 EUR, pentru o parte din teren care nu i-ar fi fost restituită în natură. 000 USD, adică 7 883 EUR, pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit (pentru deteriorarea stării sale de sănătate). 40. În ceea ce privește lipsa de utilizare a bunului, guvernul contestă suma solicitată de reclamantă. În ceea ce privește prejudiciul material legat de partea din clădire care ar fi fost demolată după naționalizarea, guvernul reamintește că acest motiv nu a fost invocat de reclamant în timpul acțiunii sale în revendicare și că, în orice caz, o astfel de cerere ar fi respinsă ca fiind incompatibilă cu rațiunea temporală. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între o eventuală încălcare a dreptului recurentei de a avea acces la o instanță și prejudiciul pretins; în opinia sa, o eventuală constatare a încălcării articolului 1 din convenție ar constitui, în sine, o satisfacție suficientă. 41. Curtea constată că, în speță, singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de un drept de acces la o instanță pentru a revendica un bun imobil cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 42. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că recurenta a suferit probabil o frustrare din cauza respingerii sale În conformitate cu art. 41 din convenție, Curtea îi acordă 5 000 EUR în acest sens. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 43. reclamanta nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. 44. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată numai în măsura în care a solicitat acest lucru; prin urmare, în speță, Curtea nu acordă recurentei nicio sumă în acest sens. Interese moratorii 45. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moraturale pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Pe aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție și inadmisibil pentru surplus A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 5 000 EUR (cinci mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit decât de la expirarea termenului menționat și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale că această sumă va fi convertită în noi lei românești (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 14 decembrie 2006 în temeiul art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Modulul Președinte