ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9270/2009

Asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința nr. 287 din 11 februarie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea formulată de Ministerul Administrației și Internelor – D.G. P., prin care a solicitat restrângerea exercitării dreptului pârâtului I.V. la liberă circulație în Elveția pe o perioadă de 3 ani. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că existența acordului de readmisie în baza căruia a fost returnat pârâtul de pe teritoriul Elveției nu este suficient pentru a restrânge dreptul acestuia la liberă circulație.

Prin decizia nr. 319 din 22 aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca tardiv, apelul declarat de reclamantă, constatând că sentința i-a fost comunicată, la data de 18 martie 2008, termenul de declarare a apelului s-a împlinit, la data de 24 martie 2008, iar apelul a fost declarat la 26 martie 2008. Prin decizia nr. 8225 din 17 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța supremă a reținut că cererea de declarare a apelului nu a fost transmisă tardiv, deoarece apelanta - reclamantă a făcut dovada depunerii declarației de apel și prin fax, la data de 20 martie 2008. Reinvestită cu soluționarea apelului, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 249 din 31 martie 2009, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta D.G.P. Instanța de rejudecare a reținut, în esență, că returnarea pârâtului din Elveția, la data de 29 noiembrie 2007, în baza acordului de readmisie încheiat cu această țară, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe în dreptul la liberă circulație al pârâtului, față de dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la C.A.D.O.L.F.

și art. 27 din Directiva 38/2004/CE. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta. Fără a invoca vreuna din dispozițiile art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia este nelegală, deoarece, potrivit art. 25 din Constituția României, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, astfel că, instituirea cerințelor specifice în care cetățenii Români pot circula în străinătate ține de opțiunea legiuitorului. În cauză, pârâtul a fost returnat din Elveția, care nu este stat membru al U.E., iar autoritățile române au luat act de măsura dispusă de autoritățile elvețiene, fără a putea cenzura returnarea.

Măsura reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern, așa cum a statuat și Curtea Constituțională în deciziile pronunțate. Legea nr. 248/2005 și O.G. nr. 5/2006 asigură implementarea prevederilor constituționale, art. 29 din D.U.D.O., art. 12 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice și a art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la C.A.D.O.L.F . Conform jurisprudenței C.E.D.O., dreptul la liberă circulație poate fi limitat, sub condiția ca limitarea să fie prevăzută de lege, iar Legea nr. 248/2005 îndeplinește cerințele C.E.D.O.

privind calitatea legii. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. România, stat membru al C.E.U. E., nu face polițe internaționale atunci când, prin acte normative proprii, reglementează drepturi și libertăți fundamentale sau când, prin instanțele de judecată, trebuie să aplice legea internă. Preeminența dreptului internațional în domeniul drepturilor fundamentale ale omului este consacrată de art. 20 alin. (2) din Constituția României. Libera circulație este unul din drepturile fundamentale ale omului, consacrat de art. 25 din Constituția României și reglementat la nivel național de prevederile Legii nr. 248/2005.

Numai că, acest drept face și obiectul de reglementare al unor instrumente internaționale, precum C.A.D.O.L.F., la care atât România cât și Elveția sunt state membre. Prin urmare, în măsura în care standardul protecției oferite de legislația internațională dreptului la liberă circulație este mai înalt decât nivelul de protecție asigurat de dreptul intern, se vor aplica cu prioritate reglementările internaționale. Art. 2 paragraf 2 din Protocolul adițional nr. 4 la C.A.D.O.L.F. prevede că orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa.

Dreptul astfel garantat, nu este, însă, un drept absolut, căci poate fi limitat în condițiile prevăzute de paragraful 3 al art. 2 din Protocolul adițional nr. 4 la Convenție, care impune ca limitarea să fie prevăzută de lege, să fie o măsură necesară într-o societate democratică (pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora) și să fie proporțională cu scopul legitim urmărit. Conform dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Analizând comparativ nivelul de protecție oferit de legea internă și de dispozițiile Convenției dreptului la liberă circulație, se constată că legea internă oferă garanții insuficiente pentru respectarea standardelor impuse de Convenție. Astfel, deși măsura restrângerii dreptului la liberă circulație este prevăzută de lege, respectiv de art. 38 alin. (2) din Legea nr. 248/2005, îndeplinește condițiile de accesibilitate și previzibilitate impuse de Convenție și urmărește unul din scopurile legitime, prevăzute de paragraful 3 din art. 2 din Protocolul adițional nr. 4 la Convenție, aceasta nu este proporțională cu scopul urmărit. La dosar se află talonul de returnare, din care rezultă că acesta a fost returnat din Elveția, la data de 29 noiembrie 2007, pentru ședere ilegală.

Or, în lipsa oricăror probe din care să rezulte că, într- adevăr, pârâtul, prin conduita sa ar fi afectat securitatea națională, siguranța publică, ordinea publică, sănătatea sau morala, ori ar fi prejudiciat drepturile și libertățile altora, în sensul art. 2 paragraf 3 din Protocolul adițional nr. 4 la Convenție, limitarea dreptului la liberă circulație apare ca arbitrară și, pe cale de consecință disproporționată cu scopul legitim urmărit. Față de cele arătate, recursul declarat de reclamantă se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , va fi respins ca atare. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta D. G.P. din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 249 din 31 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2009.