ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9270/2009

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei

constată

următoarele:

Prin sentința nr. 287 din 11 februarie

2008, Tribunalul

București,

secția a III-a civilă, a respins cererea formulată de

Ministerul Administrației și Internelor – D.G.

P., prin care a solicitat restrângerea

exercitării

dreptului pârâtului

I.V. la liberă circulație în Elveția

pe o perioadă de 3

ani.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că existența

acordului

de readmisie în baza căruia a fost returnat pârâtul de pe teritoriul Elveției

nu este suficient pentru a restrânge

dreptul acestuia la

liberă circulație.

Prin decizia nr. 319 din 22 aprilie 2008,

Curtea de Apel

București,

secția a IV-a civilă, a respins, ca tardiv, apelul

declarat

de reclamantă, constatând că sentința i-a fost

comunicată, la data de 18 martie 2008, termenul de declarare

a apelului s-a împlinit, la data de 24 martie

2008, iar apelul a

fost declarat la 26 martie 2008.

Prin decizia nr. 8225 din 17 decembrie 2008, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate

intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă

împotriva deciziei, pe care a casat-o și a trimis

cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța supremă a reținut că cererea de

declarare a apelului nu a fost transmisă tardiv, deoarece apelanta -

reclamantă a făcut dovada depunerii declarației de apel și prin fax, la

data de 20 martie 2008.

Reinvestită cu soluționarea apelului,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 249 din 31

martie 2009, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamanta D.G.P.

Instanța de rejudecare a reținut, în

esență, că returnarea

pârâtului

din Elveția, la data de 29 noiembrie 2007, în baza

acordului de readmisie încheiat cu această țară,

nu reprezintă

o împrejurare

de natură a justifica persistența unei ingerințe

în dreptul la liberă circulație al pârâtului, față

de dispozițiile

art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la

C.A.D.O.L.F.

și art.

27 din Directiva

38/2004/CE.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs

reclamanta.

Fără a invoca vreuna din dispozițiile

art. 304 C. proc. civ.,

recurenta a arătat că decizia este nelegală,

deoarece, potrivit art. 25 din Constituția

României, condițiile

exercitării

dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege,

astfel

că, instituirea cerințelor specifice în care cetățenii Români pot circula în

străinătate ține de opțiunea legiuitorului.

În cauză, pârâtul a fost returnat din

Elveția, care nu este

stat

membru al U.E., iar autoritățile române au

luat act de măsura dispusă de autoritățile

elvețiene, fără a

putea cenzura returnarea.

Măsura reglementată de art. 38 lit. a)

din Legea nr.

248/2005 se circumscrie situațiilor expres

și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea

securității naționale și a ordinii publice, având

în vedere că

problema controlului

migrației ilegale din România prezintă

interes

atât pe plan intern, cât și extern, așa cum a statuat și

Curtea Constituțională în deciziile pronunțate.

Legea nr. 248/2005 și O.G. nr. 5/2006 asigură implementarea

prevederilor constituționale, art. 29 din

D.U.D.O.,

art. 12 din Pactul

Internațional cu

privire la drepturile civile și politice și a art.

2 din Protocolul nr. 4 adițional la C.A.D.O.L.F

.

Conform jurisprudenței C.E.D.O., dreptul la liberă

circulație poate fi limitat, sub condiția ca

limitarea să fie

prevăzută de lege, iar Legea nr. 248/2005 îndeplinește

cerințele C.E.D.O. privind calitatea legii.

Criticile formulate permit încadrarea

recursului în

dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar

nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

România, stat membru al C.E.U.

E., nu face polițe

internaționale

atunci când, prin acte normative proprii,

reglementează drepturi și libertăți fundamentale sau când,

prin instanțele de judecată, trebuie să aplice

legea internă.

Preeminența dreptului internațional în domeniul

drepturilor fundamentale ale omului este consacrată de art.

20

alin. (2) din Constituția României.

Libera circulație este unul din drepturile

fundamentale

ale omului,

consacrat de art. 25 din Constituția României și

reglementat

la nivel național de prevederile Legii nr. 248/2005.

Numai că, acest drept face și obiectul de

reglementare

al unor

instrumente internaționale, precum C.A.D.O.L.F., la care atât

România cât și Elveția sunt state membre.

Prin urmare, în măsura în care standardul protecției

oferite de legislația internațională dreptului la

liberă circulație

este mai înalt

decât nivelul de protecție asigurat de dreptul

intern, se vor aplica cu

prioritate reglementările internaționale.

Art. 2 paragraf 2 din Protocolul adițional nr. 4 la

C.A.D.O.L.F.

prevede că orice persoană este

liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa.

Dreptul astfel garantat, nu este, însă,

un drept absolut,

căci poate

fi limitat în condițiile prevăzute de paragraful 3 al

art.

2 din Protocolul adițional nr. 4 la Convenție, care

impune ca limitarea să fie prevăzută de lege, să fie o măsură

necesară într-o societate democratică (pentru

securitatea

națională, siguranța

publică, menținerea ordinii publice,

prevenirea

faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei,

ori protejarea drepturilor și libertăților altora)

și să fie

proporțională cu scopul legitim urmărit.

Conform dispozițiilor art. 38 din Legea

nr. 248/2005,

restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o

perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana

care a fost

returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie

încheiat între România și acel stat.

Analizând comparativ nivelul de protecție oferit de

legea internă și de dispozițiile Convenției

dreptului la liberă

circulație, se constată că legea internă oferă

garanții insuficiente pentru respectarea standardelor impuse de Convenție.

Astfel, deși măsura restrângerii dreptului la liberă

circulație este prevăzută de lege, respectiv de

art. 38 alin. (2)

din Legea nr. 248/2005, îndeplinește condițiile de

accesibilitate și previzibilitate impuse de Convenție și urmărește unul din

scopurile legitime, prevăzute de paragraful 3 din art. 2 din Protocolul adițional

nr. 4 la

Convenție, aceasta nu este

proporțională cu scopul urmărit.

La dosar se află talonul de returnare,

din care rezultă că

acesta a fost returnat din Elveția, la

data de 29 noiembrie 2007, pentru ședere ilegală.

Or, în lipsa oricăror probe din care să rezulte că, într-

adevăr, pârâtul, prin conduita sa ar fi afectat

securitatea

națională, siguranța

publică, ordinea publică, sănătatea sau

morala, ori ar fi prejudiciat drepturile și libertățile altora, în

sensul

art. 2 paragraf 3 din Protocolul adițional nr. 4 la

Convenție, limitarea dreptului la liberă circulație apare ca arbitrară

și, pe cale de consecință disproporționată cu scopul

legitim urmărit.

Față de cele arătate, recursul declarat

de reclamantă se

va privi ca

nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

,

va fi respins ca atare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

D.

G.P. din Ministerul

Administrației și

Internelor

împotriva deciziei nr. 249 din 31 martie 2009 a

Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2009.