ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6494/2008

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 30918/3/2007, la data de 14 septembrie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul H.S.S., restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație în Elveția, pentru o perioadă de cel mult 3 ani. Prin sentința civilă nr. 1453 din 12 noiembrie 2007 a aceleiași instanțe, s-a respins cererea formulată de reclamantă, reținându-se că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație în condițiile existenței acordului de readmisie încheiat cu Elveția, nu se justifică în speță.

Astfel, deși prin măsura solicitată se urmărește un interes legitim, care vizează menținerea unei bune colaborări între România și statul de unde pârâtul a fost returnat, precum și un interes general, privind stoparea migrației ilegale, acest interes nu trebuie să fie disproporționat față de interesul particular al pârâtului, consacrat de principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor. În acest sens, prima instanță a reținut și relevanța dispozițiilor art. 25 alin. (1) și (2) din Constituția României, dispunând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 95 din 6 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței civile sus-menționate.

Instanța de apel a constatat că organul judiciar este îndreptățit și are plenitudine de competență în analizarea tuturor circumstanțelor cauzei, în examinarea legislației statului român și a legislației europene, a tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat, urmând să stabilească dacă se impune sau nu restrângerea dreptului la liberă circulație a persoanei. Conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Prin dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, nu se instituie dispoziții mai favorabile decât cele stipulate prin art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Textul convențional sus-menționat prevede, în mod expres, că exercitarea acestor drepturi care compun libertatea de circulație nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

În cazul de față, nu s-a dovedit că restrângerea drepturilor la liberă circulație al pârâtului pe teritoriul Elveției ar reprezenta o măsură necesară pentru realizarea vreunuia dintre scopurile legitime, stipulate de Convenție. Din declarația olografă a pârâtului rezultă că acesta a locuit o perioadă scurtă pe teritoriul Elveției, nu a fost judecat pentru vreo faptă penală și a fost returnat pentru lipsa permisului de muncă. Simplul fapt al returnării pârâtului din Elveția, pentru neîndeplinirea formalităților de intrare, circulație și ședere, prevăzute pentru străini, nu este de natură să constituie, în sine, o conduită care să amenințe ordinea publică, să ridice suspiciuni puternice pentru săvârșirea unor fapte penale, să aducă atingere securității naționale, siguranței și ordinii publice, protecției sănătății sau a moralei și să justifice o măsură de expulzare ori de detențiune temporară, în acest scop.

Cu atât mai mult nu se poate justifica acțiunea ca un stat să restrângă pe acest motiv dreptul cetățenilor săi de a se deplasa în alt stat. După aderarea României la Uniunea Europeană, libertatea de circulație a cetățenii Uniunii, garantată prin Tratatul Comunităților Europene, nu poate face obiectul altor limitări decât cele admise de dreptul comunitar. Aplicarea măsurii limitării dreptului la liberă circulație a pârâtului ar duce la încălcarea raportului de proporționalitate între interesul general al societății și interesul particular al persoanei supuse acestei măsuri de limitare, justul echilibru fiind rupt. Prin conduita sa, pârâtul nu a adus atingere interesului general al societății, și anume respectarea și apărarea securității naționale și a ordinii publice, din perspectiva faptului că migrația ilegală din România către statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern.

Deciziile Curții Constituționale nr. 855/2006 și nr. 685/2007 trebuie privite din perspectiva art. 20 alin. (2) din Constituția României, a art. 2 alin. (3) din Protocolul adițional nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și în raport de Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004, care prin paragrafele 22 și 23 reiterează dispozițiile din Convenție, precizând că libertatea de circulație și de ședere poate fi restrânsă doar din motive ce țin de ordinea publică, siguranța publică sau sănătatea publică și că asemenea drepturi pot fi restrânse numai conform cu principiul proporționalității.

Dreptul comunitar, fiind guvernat de principiul aplicării directe, imediate și prioritare, în raport de legislația internă, Curtea a constatat că pârâtul nu prezintă pericol pentru ordinea publică, siguranța publică sau sănătatea publică, iar acțiunea privind restrângerea exercitării dreptului lui la liberă circulație este neîntemeiată. Împotriva cestei decizii civile a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive: Autoritățile române nu au competența de a cerceta și a se pronunța supra legalității și temeinicie actului de returnare săvârșit de autoritățile elvețiene, ci doar de a lua act de această măsură și de a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislația națională.

Deși instanța de apel a reținut că, după data de 1 ianuarie 2007, conform reglementărilor dreptului comunitar, toți cetățenii membri ai Uniunii Europene au dreptul de a circula în mod liber pe teritoriul statelor membre, în speța dedusă judecății, pârâtul a fost returnat din Elveția, stat care nu este membru al Uniunii Europene. Astfel, motivarea instanței referitoare la dreptul la liberă circulație în a cărui componență intră dreptul de a părăsi teritoriul României cu scopul de a circula pe teritoriul Uniunii Europene nu este conformă situației pârâtului, care nu a călătorit într-un stat membru U.E.

În cauză, au fost respectate dispozițiile art. 38 lit. a) și ale art. 39 alin. (l) din Legea nr. 248/2005, texte care nu condiționează instituirea restricției decât de returnarea prin acordul de readmisie, dar nu și de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a dispus returnarea, precum și a pericolului real pe care îl prezintă persoana respectivă, pentru valorile sociale pretins protejate. În aceste condiții, aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 constituie un caz strict reglementat de lege, de restrângere a unui drept, în sensul art. 25 din Constituție și art. 2 alin. (4) din Protocolului nr. 4 la Convenție. Libertatea de circulație a cetățenilor nu este absolută, ea trebuie să se desfășoare conform unor reguli, care sunt strict stabilite în cuprinsul Legii nr. 248/2005.

Dispozițiile art. 5 din același act normativ prevăd limitativ obligațiile pe care le au cetățenii români pe perioada șederii lor în străinătate, printre care, cele mai importante se referă la respectarea legislației României, la a nu desfășura activități de natură să compromită imaginea acestei țări, ori să contravină obligațiilor asumate prin documentele internaționale, precum și la aceea de a respecta legislația statului în care se află. Faptul că pârâtul nu a săvârșit acte prin care să fi periclitat securitatea națională, siguranța și ordinea publică din Elveția nu are relevanță în ceea ce privește aplicarea Legii nr. 248/2005. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac și pe fond, admiterea cererii de restrângere a dreptului la liberă circulație a pârâtului, pentru cel mult 3 ani, în Elveția.

Analizând decizia civilă recurată și criticile formulate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Sunt reale susținerile recurentei privind faptul că Elveția nu este un stat membru al Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că argumentele instanței de apel, privind aplicarea principiilor dreptului comunitar în speța de față vor fi înlăturate. Cu toate acestea, aspectul invocat de recurentă, deși întemeiat, nu este de natură să modifice soluția Curții de Apel, corectă din perspectiva dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Art. 2 alin. (2) din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaște anumite limitări, în cazurile și condițiile prevăzute de paragrafele 3 și 4, și anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului și mijloacele folosite pentru realizarea lui. În plus, pe lângă cerința ca măsura dispusă să aibă o bază legala, în dreptul intern, trebuie să se examineze și calitățile legii în cauză, și anume să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.

Cele două condiții sunt îndeplinite, Legea nr. 248/2005 fiind publicată în Monitorul Oficial și prezentând suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură și sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă). Cu toate acestea, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. în speță, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație al pârâtului pe o perioadă de cel mult trei ani este disproporționată față de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

Returnarea pârâtului din Elveția, la 30 august 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat de statul român cu această țară, nu constituie o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a părții. Această ingerință nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei". În concluzie, cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 95 din 6 februarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2008.