ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6494/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6494/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursului civil de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

III-a

civilă, sub nr.

30918/3/2007, la data de 14 septembrie 2007, reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului

Internelor și Reformei Administrative a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

H.S.S.,

restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație

în Elveția, pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

Prin sentința civilă nr. 1453 din 12 noiembrie 2007 a aceleiași

instanțe, s-a respins

cererea

formulată de reclamantă, reținându-se că măsura restrângerii

dreptului la liberă circulație în condițiile

existenței acordului de readmisie

încheiat cu Elveția, nu se justifică

în speță.

Astfel,

deși prin măsura solicitată se urmărește un interes legitim, care

vizează menținerea unei bune colaborări între

România și statul de unde pârâtul a fost returnat, precum și un interes

general, privind stoparea migrației ilegale, acest interes nu trebuie să fie

disproporționat față de interesul particular al pârâtului, consacrat de principiul

fundamental al liberei circulații a persoanelor.

În

acest sens, prima instanță a reținut și relevanța dispozițiilor art. 25 alin. (1)

și (2) din Constituția României, dispunând respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată.

Prin

decizia civilă nr. 95 din 6 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, s-a respins ca

nefondat apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței civile

sus-menționate.

Instanța de apel a constatat că organul judiciar este îndreptățit și

are

plenitudine

de competență în analizarea tuturor circumstanțelor cauzei, în examinarea

legislației statului român și a legislației europene, a tratatelor și

convențiilor pe care România le-a ratificat, urmând să stabilească dacă se

impune sau nu

restrângerea dreptului la liberă circulație a persoanei.

Conform art. 20 alin.

(2) din Constituția României, dacă există

neconcordanță

între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale

omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Prin dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, nu se instituie

dispoziții mai favorabile decât cele stipulate prin art. 2 alin. (3) din

Protocolul nr. 4 la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Textul

convențional sus-menționat prevede, în mod expres, că exercitarea acestor

drepturi care compun libertatea de circulație nu poate

face obiectul altor restrângeri decât acelea care,

prevăzute de lege, constituie

măsuri necesare într-o societate democratică, pentru

securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea

faptelor penale,

protecția

sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților

altora.

În

cazul de față, nu s-a dovedit că restrângerea drepturilor la liberă

circulație al pârâtului

pe teritoriul Elveției ar reprezenta o măsură necesară

pentru realizarea vreunuia

dintre scopurile legitime, stipulate de Convenție.

Din

declarația olografă a pârâtului rezultă că acesta a locuit o perioadă

scurtă pe teritoriul Elveției, nu a fost

judecat pentru vreo faptă penală și a fost returnat pentru lipsa permisului de

muncă.

Simplul

fapt al returnării pârâtului din Elveția, pentru neîndeplinirea

formalităților de

intrare, circulație și ședere, prevăzute pentru străini, nu este

de natură să constituie,

în sine, o conduită care să amenințe ordinea publică,

să ridice suspiciuni puternice

pentru săvârșirea unor fapte penale, să aducă

atingere securității naționale,

siguranței și ordinii publice, protecției sănătății

sau a moralei și să justifice o măsură de expulzare

ori de detențiune temporară, în acest scop.

Cu atât mai mult nu se poate justifica acțiunea ca un stat să restrângă

pe acest

motiv dreptul cetățenilor săi de a se deplasa în alt stat.

După aderarea

României la Uniunea Europeană, libertatea de circulație a cetățenii Uniunii,

garantată prin Tratatul Comunităților

Europene,

nu poate face obiectul altor limitări decât cele admise de dreptul

comunitar.

Aplicarea măsurii limitării dreptului la liberă circulație a pârâtului

ar duce la încălcarea raportului de proporționalitate între interesul general

al

societății și interesul

particular al persoanei supuse acestei măsuri de limitare, justul echilibru

fiind rupt.

Prin conduita sa,

pârâtul nu a adus atingere interesului general al

societății, și anume respectarea și apărarea securității naționale și a

ordinii

publice, din perspectiva faptului că migrația ilegală din

România către

statele europene prezintă

interes atât pe plan intern, cât și extern.

Deciziile

Curții Constituționale nr. 855/2006 și nr. 685/2007 trebuie

privite din perspectiva

art. 20 alin. (2) din Constituția României, a art. 2 alin. (3)

din Protocolul

adițional nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale și în raport de

Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29

aprilie 2004, care prin paragrafele 22 și 23 reiterează dispozițiile din

Convenție, precizând că libertatea de circulație și de ședere poate fi

restrânsă doar din motive ce țin

de ordinea publică, siguranța

publică sau sănătatea publică și că asemenea

drepturi

pot fi restrânse numai conform cu principiul proporționalității.

Dreptul

comunitar, fiind guvernat de principiul aplicării directe,

imediate și prioritare, în raport de legislația

internă, Curtea a constatat că pârâtul nu prezintă pericol pentru ordinea

publică, siguranța publică sau

sănătatea

publică, iar acțiunea privind restrângerea exercitării dreptului lui la

liberă

circulație este neîntemeiată.

Împotriva

cestei decizii civile a declarat recurs reclamanta, criticând-o

pentru următoarele motive:

Autoritățile române

nu au competența de a cerceta și a se pronunța

supra legalității și temeinicie actului de returnare săvârșit de

autoritățile

elvețiene, ci doar de a

lua act de această măsură și de a pune în executare

prevederile

corespunzătoare din legislația națională.

Deși instanța de apel a reținut că, după data de 1 ianuarie 2007,

conform

reglementărilor

dreptului comunitar, toți cetățenii membri ai Uniunii

Europene au dreptul de a circula în mod liber pe teritoriul statelor

membre,

în speța dedusă judecății,

pârâtul a fost returnat din Elveția, stat care nu este

membru al Uniunii

Europene. Astfel, motivarea instanței referitoare la

dreptul la liberă circulație în a cărui componență intră dreptul de a

părăsi

teritoriul României cu scopul

de a circula pe teritoriul Uniunii Europene nu

este conformă situației pârâtului, care nu a călătorit într-un stat

membru U.E.

În cauză, au

fost respectate dispozițiile art. 38 lit. a) și ale art. 39 alin. (l)

din Legea nr. 248/2005, texte care nu

condiționează instituirea restricției

decât de returnarea prin acordul

de readmisie, dar nu și de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a

dispus returnarea, precum și a pericolului real pe care îl prezintă persoana

respectivă, pentru valorile sociale pretins protejate.

În aceste

condiții, aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 constituie un caz strict reglementat de lege, de

restrângere a unui drept, în sensul art. 25 din

Constituție și art. 2 alin. (4) din

Protocolului nr. 4 la Convenție.

Libertatea

de circulație a cetățenilor nu este absolută, ea trebuie să se desfășoare

conform unor reguli, care sunt strict stabilite în cuprinsul Legii

nr. 248/2005.

Dispozițiile art. 5 din același act normativ prevăd limitativ

obligațiile pe care le au cetățenii români pe perioada șederii lor în

străinătate, printre

care, cele

mai importante se referă la respectarea legislației României, la a

nu desfășura activități de natură să compromită

imaginea acestei țări, ori să

contravină

obligațiilor asumate prin documentele internaționale, precum și la

aceea

de a respecta legislația statului în care se află.

Faptul că pârâtul nu a săvârșit acte prin care să fi periclitat

securitatea națională, siguranța și ordinea publică din Elveția nu are

relevanță în ceea ce

privește

aplicarea Legii nr. 248/2005.

Recurenta-reclamantă

a solicitat admiterea căii de atac și pe fond,

admiterea cererii de

restrângere a dreptului la liberă circulație a pârâtului,

pentru cel mult 3 ani, în Elveția.

Analizând

decizia civilă recurată și criticile formulate din perspectiva

motivului de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Sunt reale

susținerile recurentei privind faptul că Elveția nu este un

stat membru al Uniunii Europene, ceea ce înseamnă

că argumentele instanței

de apel, privind aplicarea principiilor

dreptului comunitar în speța de față vor fi înlăturate.

Cu toate acestea, aspectul invocat de recurentă, deși întemeiat, nu

este

de natură să modifice

soluția Curții de Apel, corectă din perspectiva dispozițiilor art. 2 din

Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale.

Art. 2 alin.

(2) din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale vizează dreptul oricărei

persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, acest drept putând

cunoaște

anumite limitări, în

cazurile și condițiile prevăzute de paragrafele 3 și 4, și

anume limitările să fie prevăzute de lege, să

urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică,

necesitate verificată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul

urmărit prin aplicarea limitării

dreptului și mijloacele folosite pentru

realizarea lui.

În plus, pe lângă cerința ca măsura dispusă să aibă o bază legala, în

dreptul intern, trebuie

să se examineze și calitățile legii în cauză, și anume să fie accesibilă

justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.

Cele

două condiții sunt îndeplinite, Legea nr. 248/2005 fiind publicată

în Monitorul Oficial și

prezentând suficiente garanții împotriva eventualelor

abuzuri ce s-ar putea produce

(este prevăzută posibilitatea exercitării căilor

de atac împotriva hotărârii

prin care se aplică această măsură și sunt indicate categoriile de persoane

cărora li se aplică măsura respectivă).

Cu

toate acestea, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la

interesul public într-o

societate democratică. în speță, măsura restrângerii

dreptului la liberă circulație al pârâtului pe o

perioadă de cel mult trei ani

este

disproporționată față de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința

încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul

nr. 4 la Convenție.

Returnarea

pârâtului din Elveția, la 30 august 2007, în baza Acordului de

readmisie încheiat de statul român cu această

țară, nu constituie o împrejurare de natură a justifica persistența unei

ingerințe atât de

semnificative în

libertatea de circulație a părții. Această ingerință nu poate fi

privită ca „necesară într-o societate democratică

și proporțională cu scopul

urmărit prin aplicarea ei".

În

concluzie, cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și

proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit,

recursul declarat de aceasta este nefondat

și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta Direcția

Generală

de Pașapoarte din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative

împotriva deciziei nr. 95 din 6 februarie 2008, pronunțată de

Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2008.