ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9633/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată, la data de 3 aprilie 2008, reclamanta D.G.P. a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului G.N.C., pe teritoriul Norvegiei pe o durată de cel mult 3 ani. În motivarea cererii, reclamanta a învederat că pârâtul a fost returnat din Norvegia în baza Acordului de readmisiei încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 69/2003 (M. Of. nr. 181/2003), fiind îndeplinite cerințele art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 și art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție, care permit și justifică admiterea cererii dedusă judecății.

Prin sentința nr. 1329 din 7 august 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei reținând în esență că nu pot fi admise limitări ale exercițiului dreptului la liberă circulație care nu sunt reglementate prin Directiva 2004/38/CE și nici permisă luarea unor măsuri în acest sens în alte condiții decât cele prevăzute în cuprinsul său, pe calea unei interpretări neoficiale a art. 39 alin. (3) din T.C.E.

Apelul declarat de reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 53/ A din 5 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietate intelectuală, reținându-se, în esență, constatarea existenței în speță a unor neconcordanțe între legea națională și dreptul comunitar soluționate în raport de reglementarea comunitară (cerință impusă de art. 20 din Constituție, dar și de principiile dreptului comunitar), cât și corecta aplicabilitate în cauză a normelor comunitare, determinat de faptul că deși Norvegia nu este stat membru al Uniunii, este semnatară a A.S.E.E., în temeiul căruia le-a fost conferit și cetățenilor statelor semnatare dreptul solicitat a fi restrâns, cu toate prerogativele exercitării și cauzele limitării acestuia.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, care a susținut greșita înlăturare de la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituie temeiuri suficiente pentru admiterea cererii de restrângerea dreptului la libera circulație pe durata solicitată. S-a arătat că dreptul la libera circulație nu este unul absolut, ci el se circumscrie anumitor condiții de exercitare, aspect ce rezultă atât din prevederile art. 25 și art. 53 din Constituție, cât și legislației drepturilor omului în materie. Or, în dreptul intern, Legea nr. 248/2005 este cea care stabilește aceste îngrădiri cărora trebuie să li se supună toți cetățenii români, fără deosebire.

Criticile recurentei au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul nu este fondat. Susținerea recurentei, în sensul că, singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună, aplicarea măsurii restrângerii dreptului la libera circulație, ignoră normele drepturilor omului în materie. Astfel, dispozițiile legale invocate, din legislația internă, vin în conflict cu prevederile art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la C.E.D.O.L.F.

Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede că exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. Paragraful 4 al aceluiași articol, prevede că dreptul la libera circulați poate face obiectul unor restrângeri, dacă acestea sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.

Or, în speță existența unor astfel de motive care să impună restrângerea libertății de circulație, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, determinat de șederea ilegală pe teritoriul altui stat, pentru că ar însemna nesocotirea normelor legale invocate și ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii analizate să nu mai intereseze, și astfel să fie ignorate exigențele normei europene. De aceea, în conflictul dintre norma internă și cea europeană, trebuie acordată prevalență acesteia din urmă, potrivit principiului priorității dreptului european. La această interpretare obligă dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Considerentul instanței de apel referitor la incidența normei comunitare (în speță, Directiva 2004/38/CE) nu este însă de natură să conducă la nelegalitatea deciziei, întrucât subzistă argumentele referitoare la aplicabilitatea reglementărilor internaționale, care se impune în raport de dreptul intern (mul mai restrictiv în ce privește posibilitățile de exercitare a unui drept fundamental, cum este cel referitor la libera circulație a persoanei). Pentru considerentele arătate, care vin să suplinească motivarea instanței de apel, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.G.P. din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 53/ A din 5 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2009.